Ruxandra CESEREANU

Gâsca de diamant

A fost odată o gâscă foarte caraghioasă, ca orice gâscă. Era ridicolă și urâtă (nefiind rățușcă noire, nu avea cum să se preschimbe vreodată în lebădă), dar talentată la gâgâit. Știa să gâgâie inovator față de celelalte gâște și avea un penaj vopsit strident. Era o gâscă foarte specială. Nu era deloc proastă, ci doar foarte caraghioasă. Cine făcea abstracție de acest lucru putea să devină fan al acestei gâște care adora să fie hilară și exagerată, fiindcă nu știa cum altfel să iasă în evidență. Și, într-adevăr, se remarca între celelalte gâște de departe. Gâgâitul ei era provocator, din psalmi pociți și sunete de maidan. Uneori, gâsca aceasta își smulgea penele artisticește, lăsându-se cu un puf oarecare asupra ei, fiindcă agrea să danseze aproape nudă. Nimic nou sub soare, ea voia să imite dansatoarele de french can-can și stripteuzele de peep-show. Era năsoasă și cu ochii bulbucați și spera să ajungă cândva o madonă. Lucru care nu era imposibil, având în vedere că obișnuia să înghită boabe de rozariu. Deși era morbidă, ridicolă și tendențioasă până la sațietate, deși era urâtă și bulbucată, eram relativ fascinată de ea. Ghici ghicitoarea mea. Era o gâscă de diamant. Putea fi studiată ca fenomen.