Roman TOLICI
Murzic şi graurul
În zilele lungi de vară Murzik găsea mereu ceva de făcut. Ba dormea tolănit undeva la umbra unui copac, ba dormea în soarele arzător, printre frunzele vre-unei verze sau a altei plante ce se afla în grădină, ba se întindea, ba se lingea, ba se uita într-un punct, ba se rostogolea de pe o parte pe alta în praf, apoi iar se lingea, ba alerga după fluturi, sau după albine şi muște, sau doar le urmarea cu atenţie de motan, ba se urca pe o creangă şi stătea tolănit acolo, ba dispărea în căutare de mâţe-n călduri, dar la acea vreme habar nu aveam de ce dispare, credeam că pleacă pur şi simplu la plimbare. Dar cel mai mult şi mai mult lui Murzik îi plăcea vânătoarea. Nu l-am surprins niciodată vânând, vânătoarea fiind pentru el ceva absolut intim, la care nu permitea să asiste nimănui. În schimb era un mare lăudăros în ceea ce priveşte trofeele. Le aducea de fiecare dată, ţinând morţiş să le mănânce în preajma noastră. Bineînţeles, şoarecii erau pe primul loc, dar şi şobolanii, vrăbiile sau insectele îi gâdilau orgoliul la fel de mult. Nu-mi era milă de victimele lui şi îl lăudam de fiecare dată cu mângâieri violente. Într-o zi însă am avut ocazia să-l vad în acţiune. Ca prin minune eram prin preajmă şi ca prin minune s-a întâmplat ca Murzic să nu mă vadă. Victima era un graur. Nu voi descrie aici amănuntele vânătorii. Cert este că m-a cuprins o milă de nedescris pentru sărmanul graur, aşa încât am intervenit, salvându-l din ghearele morţii. Cu greu am reuşit să adun de pe jos graurul speriat, cu o aripă frântă, plină de sânge. L-am îngrijit cum am putut. I-am bandajat aripa, l-am hrănit cu forţa, i-am improvizat un culcuş. Ciudat mi se părea însă că nu dădea nici un semn c-ar înţelege binele pe care i-l fac. Nu scăpa nici o ocazie ca să încerce sa evadeze. Sărea, încercând să zboare, se lovea disperat de geamuri, de pereţi. "Graur prost!", ţipam la el, dar graurul era de neînduplecat. Timp de o săptămână m-am luptat eroic cu mama, ca să nu-i facă vânt afară. Timp de o săptămână am adunat sârguincios găinaţul, i-am oblojit rana şi l-am hrănit. După o săptămână m-am hotărât să-l eliberez. Am ieșit cu el în grădină şi savurând din plin oficialitatea momentului l-am pupat în frunte şi l-am aruncat în sus. Cu un avânt nebun s-a ridicat spre cer, îndepărtându-se tot mai sus şi tot mai departe. Evident mişcat şi mândru de fapta ce o făcusem, mi-am zis în sinea mea de copil că odată şi-odată graurul îşi va aminti de mine, poate chiar se va întoarce să-mi mulţumească într-un fel sau altul. Am stat ţintuit în mijlocul grădinii şi am urmărit punctul negru care s-a îndepărtat fără oprire până a dispărut la orizont. Am înţeles atunci că niciodată graurul nu se va întoarce să-mi mulţumească şi chiar dacă îşi va aminti de mine, amintirea nu-i va fi decât un teribil coşmar. Am simțit privirea cuiva, m-am întors şi pe creanga unui copac din apropiere l-am zărit pe Murzik.