Michael FRIEDRICH
Dormitorul şoarecilor
Se dedică motanului birmanez Dodo –
în semn de sempiternă afecţiune
şi gratitudine de dincolo de cuvinte.
I
Dorm şoarecii în culcuşul lor subteran,
micuţi patrupezi cu blană sură,
înghesuiţi cu toţii unul într-altul,
unul cu altul
şi unul către altul,
de parcă cu toţii la un loc
ar fi doar unul –
deşi sunt puzderie
iar când ies pe câmp
toamna, în vreme de amiază,
întregul lan e-un zbucium cenuşiu
şi iute mişcătoare par roadele sale.
E vremea şoricitului,
a plinătăţii de şoareci,
de gri, de cozi subţiri
şi de incisivi ascuţiţi.
Da, hotărât lucru, atunci
totul este plin de şoareci,
de rozătoare ce abia au ieşit
din dormitorul teluric
spre a-şi ronţăi mulţumiţi
cucuruzul lor
cel de toate zilele.
II
Mai înainte de foame e somnul.
Jos, în adâncuri, firicelele
blăniţelor şoriceşti gri-albăstrui
se mişcă ritmic
în chiar ritmul suflării
vietăţilor moţăitoare,
suflare ce le mişcă pe toate –
deşi fiecare îşi menţine
cu sfinţenie locul,
fiind în fond imobile –
amestecate şi întrepătrunse
firişoare de păr de şoricuţ
întru alte firişoare de păr
mătăsoase, unduitoare,
trăgânduşi în întregime seva
din viaţa şoriceilor adormiţi.
Rotund e dormitorul acela,
călduros, asemenea sacrului uter
ce le conţine pe toate,
şi greu de văzut din afară.
Ce-i drept, nici dinăuntru
înspre în afară, în câmp deschis,
defel nu se vede.
Iar şoarecii stau ori în dormitor,
ori afară.
Altfel nu se poate.
Sălăşluiesc fie într-o confraternă căldură,
unul în altul,
sau afară în frig,
complet dezbinaţi,
mişunând după prea-necesara mâncare
şi după puit.
Căci numai ieşiţi în afară
fac şoarecii sex.
Printre căpiţe, prin stoguri de fân,
peste tot câmpul răsună doar
chiţcăit de galeşă şoricioaică
ajunsă la orgasm
şi gâfâit de şoarece costeliv.
Chiţ! Chiţ! Chiţ! Chiiiiţ!
Numai gestaţia şi apoi naşterea
au loc în dormitor.
La căldură.
Căci totul se naşte înăuntru,
spre a ieşi mai apoi la lumină,
după mâncare şi sex
şi tot aşa mai departe
într-o inexorabilă
spirală a vieţii.
III
Dar moartea?
Unde mor şoarecii?
Se întâmplă oare grozăvia
aceasta în dormitor,
mor şoarecii în somn,
fericiţi, beatificaţi,
ori afară,
poate când stau la masă
şi ghiftuiţi le plesneşte,
oarecum aşa, din senin,
burta burduşită cu
boabe galbene de porumb?
Ei bine, pentru întreg
neamul şoricesc
moarte nu există.
Ba chiar, niciodată n-a răsunat
vreun chiţcăit de şoarece
despre aşa ceva.
Iar şoarecii nu mint.
În orice caz, nu ca ei, oamenii.
Peste tot se vede doar viaţă,
o infinită viaţă continuă.
Drept este, unii şoareci mai pleacă
uneori, atunci când se înnoptează,
de li se văd siluetele cu cozile lungi
sau poate doar umbrele acestora,
pierzându-se undeva, departe,
înspre marginea câmpului ruginiu,
presărat pe alocuri
cu grâne ori cu boabe de porumb.
Dar dimineaţa ei sunt găsiţi înapoi,
în dormitorul lor circular,
mai bine zis sferic,
ascuns dedesubt
de priviri indiscrete,
înspre miezul pământului,
acolo unde-i cald şi bine.
Atunci ei par, doar par privirilor, mici,
minusculi şi roz –
se vede că le-a căzut blana
de bătrâni ce sunt.
Ceva destul de ciudat
se întâmplă atunci,
căci, treptat, odată cu ieşirea
în sus, înspre verdele câmpului,
blăniţa le creşte la loc,
ca şi cum şoarecii
nu ar fi plecat niciodată
într-o romantică plimbare nocturnă
şi nu s-ar fi trezit brusc dimineaţa
în dormitor, mici şi goi, rozalii.
IV
Privită prin ochi căprui de şoarece
încăperea aceea de taină înseamnă acasă.
De acolo se pleacă
şi într-acolo se întorc cu toţi cenuşiii,
negreşit, de fiece dată.
Numai acolo e bine.
În întunericul său sclipitor
se vede mai bine decât oriunde
altundeva, pe câmpul steril
întins pe deasupra.
Acolo se simte o căldură
benefică şi o linişte sepulcrală.
În pacea dormitorului subteran
niciun rău nu se mai poate întâmpla.
Oricare şoarece poate chiar
să se întindă voluptos
atât cât îi pofteşte inima,
să se expandeze
în toate cele patru părţi deodată,
cu toate cele patru picioruşe
cenuşii, ca patru bucăţi de aluat
prea mult ţinute la cald.
La limită, şoarecele se poate chiar
lipi de pereţii calzi,
pulsând de viaţă,
ai camerei aceleia obscure,
sferice şi moi,
făcută din materie,
din mamă-materie etern unduitoare,
de către un tată constructor
nu de forme, de idei,
ci de seminţe ale lor,
de limite întrepătrunse
toate într-una.
Între mamă şi tată,
limitaţi între materie şi faptă,
se află ei, şoarecii cenuşii,
micii şoareci gri dominaţi
de un spirit gregar,
născuţi în dormitorul abscons,
patrupezi durdulii
ce nu au altă grijă
decât aceea de a se lipi mai bine
de pereţii camerei, deodată,
din toate părţile
şi pentru totdeauna,
în speranţa îndelung tăinuită
de a şi-i face pe toţi ceilalţi şoricuţi,
fraţi şi surori laolaltă,
să fie doar unul.
Meditativi se roagă dinţoşii
să-i facă trogloditul părinte
o burtă mare în care
să-ncapă cu toţii,
ca boabele de porumb
ori cele de grâu auriu, bine copt,
dar vii, cu toţii,
plini de viaţă şi calzi.
Lăsaţi să fie micuţii,
la grămadă ca unul,
să treacă de tatăl lor harnic,
să-i treacă pragul
într-o neştiinţă atotştiutoare
de dincolo de cuvinte.
