Anca Giura

Frica

Frâna de mână sună caracteristic la capătul unui segment de drum, cu melancolia unui tren pe şine ce se opreşte într-o gară izolată. Prin poarta verzuie cu forme de metal doi ochi expresivi şi un cap blănos se iţeau şi fremătau de nerăbdare. Sultan era muzeul ei personal cu amintiri materne. A fost dintotdeauna un terrier afectuos, devenit între timp un câine înţelept, destul de în vârstă. L-a adus Mihai, soţul ei, pe când era pui şi îmbătrânise o dată cu familia, doar că pe el nu era vizibilă încărunţirea. Tot Mihai l-a numit Sultan, plănuindu-i viaţa de huzur câinesc ce îl aştepta în braţele unei familii iubitoare. Când îl simţea tandru cum i se lipeşte de piciorul de stăpână, cum îi ia biscuitul cu grijă să nu o sperie cu vreun gest prea brusc, înţelegea că un câine ca el poate depăşi în tandreţe un om educat. Iubirea lui canină pentru ea era infinită, în ciuda faptului că nu au petrecut prea mult timp împreună. Nimeni şi nimic nu-i amintea de fiul ei când era mic mai bine ca Othello. O singură privire în ochii lui oneşti şi micul cinema interior rederulau filmuleţele cu fiul lor când era doar un ghemotoc chiuitor şi plin de giumbuşlucuri. Îl asocia mereu în forul ei interior cu tăvălirile prin iarba de odinioară când el era puşti şi cu scăldările în Criş pe când cel mic învăţa să înoate. Strigătele de entuziasm ori de indian ale băiatului îi răsunau până şi acum vii în urechi.

Luă din portbagaj cele două plase cu alimente dietetice pe care le cumpăra de fiecare dată pentru bătrâni. Doamne, era şi acesta un noroc, să-ţi trăiască părinţii, chiar dacă nu le mai spui că ai necazuri, chiar dacă nu te mai bazezi pe ei, ci, invers, ei se proptesc de tine, chiar dacă lumea se răsturnase, ca atunci când te uiţi printre picioare cu trunchiul îndoit spre pământ. Când deschise poarta, câinele îi sări cu labele din faţă pe umeri, mai s-o doboare.

- Eşti un prieten de neînlocuit, Sultan, îl mângâie Clara şi apoi îi azvârli un biscuit. Părinţii ei, oameni în vârstă acum, îl adorau. Mai mare mirarea de taică-său. În tinereţea lui, când ea era doar o fetiţă cu ochi de mure, aveau un alt câine, pe nume Bobby, numit astfel după serialul Dallas. Ca şi mulţi câini de pe vremea aceea, Boby stătea în lanţ, imens şi negru. La câteva zile o dată, după cum îi venea ideea tatălui, Bobby putea să obţină două ore de libertate. Cu acea ocazie fugea bezmetic pe străzi şi apoi se întorcea docil la lanţ. Fetiţa simţea că nu aşa trebuie să fie. Nu, nu aşa. Câinele acesta care îşi ţinea promisiunile aşa de bine merita mai mult de atât. Dulăul acela negru care te privea recunoscător când îi punei lanţul era mai cinstit ca mulţi oameni. O dată a fost după flori într-o poeniţă cu Ioana, vecina ei. În drum spre casă a zărit de la depăratre patrupedul masiv şi negru tăciune care venea în galop câinesc spre ele. Ioana a început să ţipe, de imensitatea lui. Ea însăşi, stăpâna lui mică, nu l-a recunoscut. Habar n-avea că îl eliberaseră iarăşi pentru o oră din lanţ şi că se vântura fericit pe străzi. Când i-a sărit cu labele mari pe umeri, gata s-o răstoarne, i-a îngheţat inima de frică. Nu era învăţată să mângâie câinele, să-l accepte şi să-l înţeleagă. A simţit atunci din nou că inima sa era confuză şi că nu era normal să se teamă de câinele familiei.

A urmat apoi altă frică, aceea de a nu cădea cu bicicleta. Primise de ziua ei o bicicletă veselă, roşie cu portocaliu. A încălecat-o şi după un metru a alunecat într-o parte şi bicicleta a căzut peste ea. Atunci i s-a spus printre dinţi: eşti proastă! La şcoală doamna învăţătoare nu i s-a adresat niciodată aşa. Dimpotrivă, o auzea oftând a inutilitate pedagogică adesea: ``atunci să ne răspundă Clara``.

I s-a dat verdictul: ``pentru ce ţi-am cumpărat-o, dacă nu eşti în stare să mergi în şa?`` Călcâiul îi era înnegrit de uleiul de la lanţ. Glezna i se înroşise de la prima căzătură. Privea a suta oară cauciucul anvelopei, deşi ştia că nu acolo este de privit, ci drept înainte. Mâinile îi alunecau pe mânere, iar spatele o durea de la încordare. Îşi dorea doar să coboare jos şi să devină mică, mică într-un ungher liniştit, având şi calitatea magică de a o face să uite această încercare eşuată. În ciuda evidenţelor, nu avea nimic împotriva bicicletei. Culorile ei vii, roşu cu portocaliu, o făceau s-o privească exact ca pe o surioară tăcută gata de altfel să o ajute, dar de unde nu e nici D-zeu nu cere, şi-a zis, ``nu eşti făcută pentru``. Pedala şerpuit, incapabilă s-o ţină drept şi să ocolească pietroaiele. Îi răsunau în urechi cuvintele ``Nu-i de tine, esti încăpăţânată ca mă-ta, n-asculţi``, ochii i se străduiau să zărească traseul corect, dar ceaţa umedă, caldă şi sărată era tot mai densă, iar ea ştia că mai presus de orice nu putea să plângă. Ar fi ca şi cum s-ar recunoaşte învinsă, iar fetele ca ea mai eşuează, dar nu plâng niciodată.

``Nu sunt bună la aşa ceva precum Ioana``, s-a trezit gândind cu voce tare. Ea s-ar descurca, mereu prima la sport şi la glume. ``Cred că i-a fost ciudă că ai mei mi-au luat bicicletă nouă, iar ea nu se dă nici măcar pe una veche, dar aş schimba puţin cu ea, şi-acum să nu mai am bătăi de cap...``, vorbea cu sine. În seara aceea a plâns afundat în pernă de neputinţă. Ce putea fi aşa de greu la pedalatul ăsta de ei nu-i reuşea? A doua zi n-a mai vrut să o încalece. Şi a lăsat-o ca uitată în garaj până ce s-a hotărât s-o facă din nou singură-singurică. Mai mult de câteva căzături nu avea ce să i se întâmple, a hotărât. Cu acest plan în minte a îndrăznit să meargă primii douăzeci de metri fără a se mai răsturna. Secretul era să se uite la linia orizontului şi să se îndrepte într-acolo. După trei zile a făcut pe şoseaua neumblată trei kilometri dus-întors. De acum gata, nu se gândea decât cum să se bucure de noua ei postură de biciclistă. O dată l-a luat şi pe Bobby cu ea într-o peregrinare şi câinele i se băga tot la roata din faţă de bucuria de-a zburda cu ea alături. Apoi, la brutărie, la farmacie, la prietene, la poiană, la Criş, la pădure, în multe locuri a însoţit-o câinele pe ea. Dar într-o dimineaţă ceţoasă în care se trezise ``mainuştiucum``, cu un gust strepezitor pe limbă şi cu ochii scămoşi, ceva plutea în aer ca un puf de buruiană otrăvită, căci Bobby n-a vrut să se mai ridice de pe labe. Două zile a băut numai câte un degetar de lapte şi ochii-i rugători i-au făcut pe părinţi să-l cheme pe veterinarul specializat în porci şi vaci şi în nimic altceva. Era 1985, în plină epocă zootehnică, când contau doar animalele rentabile, stivuite în C.A.P.-uri.

- Daţi-i prafurile astea, a rostit veterinarul stingându-şi cu piciorul un ciot de ţigară. Dacă nu-i trece şi nu-i trece nu mai avem ce să-i facem. O fi vreo tumoră pe interior, pe maţe.

- Nu-l putem opera? am scâncit către mama.

- Cine-a mai auzit de câine operat, Clara, ce-ţi veni? N-am avut noi grijă de el? Ia uite, al vecinilor ălora doar la două zile capătă o dată şi bine nişte lături. Noi i-am dat hrană bună, ce a picat de la masa noastră, nu ne-am bătut joc de bietul animal. Atâta i-a fost, săracul, moare un om, da` un câine, încearcă să pricepi.

- Mamă, dar am citit într-o carte că în Franţa se găseşte mâncare de câini şi spitale veterinare...

- Clara mamii, viaţa nu-i ca-n cărţi, mamă dragă. Nu mă mai bate la cap că am de spălat, tu crezi că mie nu mi-e milă?

Şi în tot acest răstimp Bobby stătea covrig, cu spatele slăbit întors spre noi.

După trei zile, detunătura puştii a fost scurtă şi răzbătătoare. Propulsia glonţului şfichiuise aerul, acesta se compresase şi l-a simţit ca şi pe o minge în plex, prin pijama. Tatăl s-a întors din grădină cumva mai palid şi parcă împăcat. Poate nu era adevărat! S-a strecurat în grădină şi l-a văzut întins în iarbă. Ochişorii îi erau deschişi a mirare şi pe piept avea o inimă mai mare acum, sângerie. ``Câine, dragă, câine``, s-a auzit pe sine murmurând cu un pumn în gură din care oricât muşca nu o durea. Bocea înnăbuşit cu o legănare de trup cum văzuse o dată la o bocitoare bătrână la un priveghi. Cum să mai întorci glonţul înapoi în ţeavă? Acesta este hotarul unei singure secunde, linia subţire ca de păianjen care separă un lătrat vioi de o linişte cu lună neagră.

- N-am vrut să-ţi zicem dinainte ca să nu te mai opui în zadar. Veterinarul l-a sfătuit pe taică-tău să-i facă un bine, gemea de durere în ultima vreme, săracul. Aşa fac şi la C.A.P. cu caii şi cu vitele când îşi rup picioarele. Clara, are să-ţi treacă, era doar un câine care se chinuia. Crezi că lui taică-tău i-a fost uşor?

De-asupra movilei din grădină sub care a fost aşezat Bobby a plantat cu mâna ei un căuş de bulbi de lăcrimioare. Şi nu le mai culegea niciodată, căci într-o noapte visase că ele au colorat apa din pahar în roşu.