secvenţă

Constantin CHEIANU

Oameni şi câini

elicopterului
Vezi cum înaintea lui cerul se umple de căciuli şi şepci. Elicopterul coboară în dreptul fiecăreia şi-i înmînează omului un copil. Apoi zboară mai departe. Alţi copii sînt aduşi cu avionul. Mai sînt şi cei cumpăraţi la piaţă.
Lîngă fiecare poartă găseşti o bucată de mahala. Puse la un loc, fac o mahala mare.
Este locul bun să te joci, să sugi bomboane, să te superi pe cineva, apoi să te împaci. Şi iar să te superi. Cînd, serile, prin mahala trece cîte un om beat, distracţia e mare. Beţivul ne salută zgomotos “Bună seara, flăcăi!”, la care Gheorghe îi strigă la fel de tare: “ Bună seara, boule!” Omul, normal, se supără. Se repede dumnezeind asupra noastră. “Hai, vacă încălţată, dă-i, pocneşte!”, îl întărîtă Gheorghe. Beţivul aleargă aşa de caraghios. Aşa că lui Gheorghe nu-i este deloc greu să-i pună o piedică. Apoi ne împrăştiem care şi încotro.
Gheorghe este nebun.
Eu sînt de două feluri.
Iarna asta am înţeles că e iarnă. Îţi cad dinţii.
Să-ţi spun cum face tata? Trage un fir de aţă din mosor şi îl muşcă. Apoi face un laţ şi îl strînge de dintele bolnav. Zice ceva ca să rîd şi eu izbucnesc în plîns. Apoi îmi dă pietricica aia albă. “Cioară, cioară, na-ţi un dinte de lapte şi adu-mi unul de oţel!” Şi arunc dintele pe casă. Acoperişul nostru este plin cu dinţii mei.
Cum poate un dinte moale şi umed să se prefacă într-o pietricică uscată?! Gheorghe zice că e o prostie să crezi că cioara îţi poate aduce dinţi de oţel. Tu ce zici?
Eu sînt cînd sînt.
Eu mă tem de tunet, de cîini, de tata şi să mă scap în pat.
Cîte o dată, cînd mă piş pe cărare, urina curge în două jeturi. Iar o dată mi-au ieşit trei.
Timpul e chestia nevăzută pe care nu o am.
Va veni o zi în care voi merge în clasa întîi. Atunci voi fi mare. Pe urmă voi fi şi mai mare. Eu sînt ca o matrioşcă

trei stele, stau una lîngă alta,

le vezi? Nu. Da, spun. Acelea sînt Razele.
Bunicul împunge cerul cu degetul. Unde împunge, se aprinde o stea. Iar acela e Carul Ciobanului. Iată carul, iată roţile, iar acela e proţapul. Aiureli. Îi spun bunicului că văd şi carul, şi roţile, iar în car un căruţaş. Duce o mireasă. Mireasa are o rochie ce se răspîndeşte pe întreg cerul. Iar pe cap poartă coroniţă. Şi mai văd un cîinişor alergînd după căruţă.
“Aceea e Găinuşa”, zice bunicul şi împunge.
Ai observat că cerul e ca un sat răsturnat? Carele, ciobanii, găinile şi gîştele se ţin de el ca de-un brad. “Iar acolo e Calea Laptelui. Vezi cum trece de la un capăt al cerului la altul?”
Moş Ichim ne aduce mîncarea cu căruţa. Dă jos lada cu felii de pîine şi bidonul cu lapte. Care se răstoarnă. Şi se face Cărarea Laptelui în curtea grădiniţei.
Mă bag sub plapumă. Închid ochii strâns-strîns. Când îi deschid, parcă aş fi în satul din cer. Totul sub plapuma mea e plin de stele şi de o spuză de argint. Văd şi Găinuşa, şi Ursa Mare, şi razele. Ţine aşa mult, o jumătate de minut. De săptămână.
Prin mijlocul satului din cer trece Calea Laptelui. Nu se potriveşte cu nici una din uliţele satului nostru. Trece pe unde nimereşte – prin grădini, prin case, peste garduri.
Noi locuim sub Razele, zice bunicul. Mama spune că suntem “în Văgăună”. De cînd s-a dat nume străzilor stăm aşa: „sub Razele, în Văgăună, pe Ştefan cel Mare”.
Acolo unde e Dealul Morilor, satul nostru se termină. Cel din cer, nu. Mai urmează cîteva stele împrăştiate. Pe urmă

se face cîine bătrîn

Aşa se spune, dar bătrîneţea unui cîine nu o observi. Bobic nu se zbîrceşte ca bunica.
“E bătrîn, nu mai latră, zice tatăl lui Gheorghe, trebuie mîntuit.” Bobic latră, dar numai uneori. Şi atunci o face şezînd. Poate pentru că, stînd în picioare, dansează. Unul din picioarele de dinainte îi aligneşte. Face aşa. Parcă dansează de un picior. Îţi vine a rîde de el şi Gheorghe moare de ciudă. Asta pentru că vin băieţi din alte mahalale să rîdă de Bobic. Unii îl împroaşcă cu pietre din cauză că aligneşte aşa.
Gluma cea mai proastă a făcut-o Ţălaşa. Ţălaşa a venit cu un casetofon la gardul lui Gheorghe şi a pus muzică. Şi Bobic părea să danseze pe muzica aceea.
“Hai la noi la livadă”, mi-a zis Gheorghe. Am crezut că mă cheamă să mănînc mere de-ale lor. Nimeni în mahala nu mai are mere văratice ca ale lor. “Hai”, am spus şi el mi-a zis că o să-l spînzurăm pe Bobic. Nu am mai vrut să merg.
Bobic mergea cuminte purtat de o sfoară. Cu ea aveam să ne jucăm că îl spînzurăm. Viaţa cîinelui stă în el şi cîinele trăieşte. Cînd îi strîngi gîtul, viaţa iese şi intră moartea, aşa-i? Ştii ce am înţeles eu? Că moartea abia aşteaptă să iasă viaţa din cineva, ca ea să-i ocupe locul. Pentru că viaţa e în cîine, iar moartea e peste tot. Şi e nevăzută.
Să spînzuri un cîine e aşa cum fac nemţii cu partizani în filme.
Bobic mergea cu botul în pămînt. Nici nu se uita la noi cînd îi ziceam pe nume. Ai fi spus că dacă ştia ce vrem să-i facem, nu ar fi avut nimic împotrivă. Totuşi ne temeam să nu afle. Un om care ne întîlni pe drum ne întrebă “Unde duceţi cîinele, băi?” “Nu-i treaba matale”, îi spuse Gheorghe. “Al cui eşti, aşa de obraznic? Să vezi cum te aşez eu lui ta-tu!” “O să mă pupi în cur”, a zis încet Gheorghe. Şi am rupt-o de fugă.
Cînd am ajuns la livadă, am văzut că merele cele mai coapte erau în vîrful pomului. Nu mai ajungeam la ele în ruptul capului. Am mîncat cîte un fruct de pe poale, dar erau acre. Căcat. M-am gîndit că degeaba am făcut atîta drum.
Gheorghe a zis că el se suie în măr şi leagă frînghia de o creangă, iar eu să-l ridic pe Bobic în braţe. Aşa o să rămînă spînzurat. “Mai bine urc eu în copac”, i-am zis.
Spînzuratul este ca şi cum ai lega cîinele la legătoare, numai că nu de un par, ci de sus. Simplu. “Bobic, Bobic, cuciu, cuciu”, îi zicea Gheorghe cu blîndeţe ridicîndu-l în braţe. Se cunoştea că Bobic era greu. Gheorghe gîfîia. “Gata, am legat”, am zis şi am sărit jos. Gheorghe a dat drumul cîinelui şi s-a dat la o parte. Şi Bobic a început să se zbată şi să se legene. “Huţa-huţa, javră”, făcu Gheorghe şi izbucni în rîs. Cîinele se zbătea şi tuşea. Moartea i se oprea în gît. Atunci ne-au căzut în cap mere din vîrful pomului. Bobic se zbătea de-asupra noastră, iar merele cădeau peste noi. Bună chestie. „Aşa am s-o spînzur şi pe Dana”, a zis Gheorghe.
Bobic s-a zbătut pînă cînd s-a prăbuşit jos. Şi a luat-o spre bălării. “Bobic, Bobic!… Nea, nea!” l-a chemat Gheorghe. A venit. “Înnoadă, blea, frînghia cum se cuvine”, mi-a zis. Acum nu a mai fost tot atît de uşor să-l ţină în braţe. Hîrîia şi încerca să-l muşte pe Gheorghe. L-am legat, el iar s-a zbătut şi iar au căzut mere peste noi. Mîncînd mere, aşteptam ca Bobic să se spînzure mai repede. Acum chiar vroiam să văd cum o s-o facă. “Nici să se spînzure nu e în stare”, spuse Gheorghe. Dar frînghia s-a rupt din nou.
Oricît l-am chemat, Bobic nu a mai revenit. Niciodată.
Acasă i-am spus tatei că l-am spînzurat pe Bobic. “Vă faceţi şi voi bărbaţi”, mi-a zis. Nu am avut curaj să-i zic că Bobic nu s-a spînzurat de-a binelea. Totuna nu

mahalaua şi începe drumul

Te sui pe el şi te duce drept la nanu Ghiţă.
Am fost o dată la nanu Ghiţă. Am fost cu tata. Drumul era din pietriş, răţi şi păpădii. Noi ne mişcam, iar ele stăteau pe loc. Apoi ele se mişcau înapoi.
Dintre porţi, tata a ales-o pe una de fier cu floricele ruginite. A deschis-o şi am intrat. În mijlocul curţii era Bărbatul-Mic-Cît-Un-Băiat. Nanu Ghiţă. Şi m-am ruşinat. Dar nu m-a întrebat cîţi ani am. Mi-a dat aşa căpşune. M-am făcut că mă jenez, dar el nu mi-a cerut să zic “Mulţumesc”.
O să mai merg la nanu Ghiţă. Cînd o să învăţ drumul. Poate vine el într-o zi la noi.
Albina patinează pe sticla geamului ca pe gheaţă. Musca o împunge ca un berbec. Iar fluturii orbecăiesc ca nişte beţivani. Cărăbuşii îţi vin drept în mînă. Rădaşca planează ca un balaur.
Gheorghe mi-a spus odată că la o adică căpşuni are şi baba Frosa. Numai să o pîndim cînd nu va fi acasă.
Ies în curte. Apoi fac cîţiva paşi pe drumul ce duce spre nanu Ghiţă. Mă joc că merg la nanu şi ajung acolo, unde drumul se ascunde după o bucată de gard. Locul numit cotitură. Parcă începe alt sat. Şi fuga înapoi.
În Dealul Morilor, la capătul pămîntului, omul nanu Ghiţă creşte căpşuni. Iese în fiecare dimineaţă la poartă. Lumea îl întreabă ce face. Ce mai faci, măi Ghiţă, îl întreabă. Zice: îl aştept pe Băiatul. Adică pe mine. Aşteaptă, aşteaptă şi se mai coc cîteva căpşune. Le culege. După care iese din nou să mă aştepte. Ce mai faci, măi Ghiţă?…
Hai să ne jucăm că mergem la nanu Ghiţă, îi zic lui Vasile Petrovici. Cînd îi spun că o să ne dea căpşune şi bomboane, el zice hai. Eu voi fi tata, tu vei fi băiatul, ne-am înţeles? Bine, zice, dar pe urmă o să facem viceversa.
Pe Vasile Petrovici aşa îl cheamă, Vasile Petrovici. Cînd îl întreabă cineva al cui eşti, el nu zice al lui Vasile Platon, ci aşa cum l-a învăţat taică-său. Al lui Vasile Petrovici. Aşa că toată lumea a ajuns să-i zică şi lui ca şi lui taică-său, Vasile Petrovici.
Drumul e ud-ud. Începem joaca şi eu pun un semn. O pietricică. Ca să găsim drumul înapoi. Ne îndepărtăm, dar Vasile Petrovici nu-şi poate rupe ochii de la pietricică.
Cînd ajungem la locul unde drumul se preface în cotitură, zic: “Acuşi, Vasile Petrovici, o să vezi un gard verde şi o casă albastră.” Vasile Petrovici le vede şi se miră. “Vezi că ştiu bine drumul”, îi spun. “Nu e albastră, e roşie.” La “albastru” Vasile Petrovici zice roşu, iar la “roşu” zice “verde”. Copil în mintea copiilor.
Şi aşa ne jucăm. Mahalaua noastră se subţiază, se subţiază. Nanu Ghiţă locuieşte printre case şi garduri străine-străine.
Şi ce dacă mama ori tata o să-mi tragă o bătăiţă? Poate că nici n-o să mă bată.
Am văzut un om venind din vîrful dealului. Mare şi străin. Ne-am oprit. În mahalaua noastră oamenii străini nu vin aşa. I-am simţit mîna lui Vasile Petrovici strîngîndu-mi-o pe a mea şi ne-am dat lîngă gard. Ca să-i facem loc să treacă. Omul era turtit şi avea nasul albastru. Şapca o purta aşa. Aşa. Şi gata, a trecut. Du-te, băi, acasă, i-am zis în sinea mea.
Nu mai pui semne? mă întreabă Vasile Petrovici. De cînd am întîlnit omul cu nas albastru am uitat să mai pun pietricele. “Dă-mi şi mie una”, spune şi o pune pe marginea drumului la vedere. Ca tată, îi spun să nu calce pe unde-i noroiul mai mare.
Noi nu mergem la nanu Ghiţă, zice Vasile Petrovici, noi ne jucăm de-a mersul la nanu Ghiţă. Ne jucăm, da, îi zic. Nu mergem, da ne jucăm că mergem, repetă el.
Poate să ne jucăm că ne întoarcem acasă. Mama zice acasă: Pe unde o fi umblînd Băiatul acela al meu? Am să-l dau cu capul de pereţi cînd se întoarce!
Era mai bine să ne jucăm în mahalaua noastră de-a mersul la nanu Ghiţă.
Hai să zicem că am ajuns la nanu Ghiţă, spune Vasile Petrovici. Îi dau lui Vasile Petrovici o floare de salcîm, o pietricică lucioasă şi o frunză de brusture. Biscuiţi, ciocolate şi o rublă de la nanu Ghiţă.
Şi cînd m-am uitat în jur, nu am recunoscut nimic. Totul era străin-străin. Necunoscut. Şi gata. S-a zis cu noi. Acum o să murim.
Vasile Petrovici găseşte o bucăţică de sticlă colorată. Scuipă pe ea, o şterge cu mîneca şi se uită prin ea la soare. Eu o rup de fugă pînă cînd nu-l mai văd. Aşa mi-a venit de-odată. Cînd mă opresc, aud cum urlă Vasile Petrovici. Mă cheamă. Aşa îţi trebuie, căcăcios mic! Mai fug puţin. Şi iar mă opresc să-l ascult. Mă trec fiori de groază auzindu-l. Cred că îmi place. „Urlă, urlă, căcănarule!” Zbiară atît de tare, încît renunţ la gîndul să mă întorc. Poate dacă ar tăcea, m-aş duce să-l iau. Ce-o să mai rîdă băieţii, cînd o să le spun cum l-am lăsat în mijlocul drumului ca pe un căcăcios!…
Nu am mai apucat să o fac, pentru că seara a dat de mine Vasile Petrovici, tatăl lui Vasile Petrovici. Şi aşa am ajuns să stau bolnav la pat. Era să ajungă şi tată-său la fel, după ce l-a pocnit tata, dar

pum-pum-pum, ti-ri-ri, ra-ra-ra-pum!

Şi pe urmă din nou. Ram-tam-ta-dam!… Bunica coase. Ram-tam-ta-dam!… Tata şi cu mama sînt la nuntă. Pum-pum!… Eu o să-i aştept aşa, apoi o să-i aştept dormind. Ti-ri-ri-ra!… Mama cu tata revin “după miezul nopţii”. Uneori, “în zori”. Alteori, “pe la patru dimineaţa”. Cîte lucruri se spun despre noapte! Cînd o să ajung să le văd şi eu?
Mîinile bunicii cos, gura cîntă: “Pum-pum-pum, ti-ri-ri, ra-ra-ra-pum!” Bunica îşi umflă obrajii. Mi-i umflu şi eu. Dar cîntă numai ea. Ea cîntă, eu rîd, ea cîntă. Zice: “Nu rîde, măi!”. Şi iar face “pum-pum-pum”. “Nu rîde, măi!” Şi zice “pum-pum…”, şi izbucneşte în rîs. Eu rîd de cîntecul bunicăi, ea rîde de rîsul meu. Apoi bunica zice “gata, la culcare”. O rog să mai pumpănească o dată, dar ea zice “gata pe azi”. La care eu spun cuvîntul fermecat “ultimadată” şi bunica îşi umflă obrajii. Să mori de rîs. Îi mai zic “ultimaultimadată”, dar ea se urîţeşte la mine.
Bunica trage doi pumni pernei umflând-o şi-i face semnul crucii. Mă culc cu capul drept în mijlocul crucii. Ca Isus Hristos. “Mă baţi în ţinte?” întreb. Şi bunica mă scuipă. Şi mă înveleşte cu plapoma pînă la bărbie. “Bunico, spune-mi o poveste.” “Ţi le-am spus pe toate.” „Spune, babă, o poveste!” „Să nu-mi spui „babă”, căcat mititel ce eşti!” Şi mă pocneşte peste gură.
Bunica e bună să o sperii. Te strecori pe la spate şi faci „hau!” Ce mai urlă cîte o dată. Ori sari din copac înaintea ei. Ori îi urli în urechi. Baba s-a plîns o dată tatii şi tata mi-a tras una. Am zburat. Mai ştiu un fel în care am s-o sperii pe babă. Eu pe babă nu o las în pace.
Mama mi-a spus toate poveştile pe care le ştie. Şi bunica. Tata nu, pentru că el nu ştie nici una. Şi aşa poveştile s-au terminat. O să mi le spun eu singur. Afostodatăcaniciodată…
“De unde ştii, bunico, să cînţi aşa?”, “E un marş de nuntă, nătăfleaţă, măi. Aşa cînta taraful la nunta sorei mele Arghira.” “O să-mi cînţi şi mîine?”. “O să-ţi cînt, sărăcie, dormi”. “Bunico, da ce coşi mata?” “Cămaşă, dormi.” “Ce fel?” “Dormi, măi!” “Spune-mi ce să faci cu cămaşa şi dorm.” “Să mă îmbrac.” “Nu ai cu ce te îmbrăca?” ”Va veni o zi cînd bunica va adormi şi nu se va mai trezi niciodată. Atunci va trebui să fie îmbrăcată frumos.” „Cum nu te trezeşti niciodată?” “Aşa. O să mor.” “Cînd mori, nu te trezeşti?! “Da.” “Dar dacă te trezeşti, înseamnă că nu mori?” “Nu”. „Eu cînd dorm, mor?” “Nu lehăi prostii.”
Bunica se culcă “of-of-of” . Zice “linişte”. Şi liniştea face “tic-tac, tic-tac”.
Nunţile sunt locul de unde mama vine cu buzunarul plin cu bomboane. Dimineţile ea cu tata dorm, iar eu vin să mă uit la buzunarul umflat. Şi stau aşa. O dată am aşteptat lîngă buzunar o jumătate de zi. Altă dată am băgat mîna după bomboane şi m-a prins tata. Şi poc una la cur.
Mama se scoală, dar uită să-mi dea bomboanele pentru că mai întîi trebuie să se sfădească cu tata. Se sfădesc, se sfădesc. Apoi se sfădesc cu totul. Ajung să-şi dea pumni. Norocul meu! Îmi umplu un pumn cu bomboane şi-i las să se certe. Şi să-şi dea pumni. Ce naiba fac la nunţi că trebuie să se bată întotdeauna. Căcat. Dar am înţeles că părinţii sînt puşi să meargă cu de-a sila la nunţi. Ca şi noi la grădiniţă.
Eu am doi taţi. Tatăl de dimineaţă şi tatăl de seară. Nu l-am văzut niciodată pe tatăl de zi că e la kolhoz. Tatăl de dimineaţă este aşa. Aspru, u-u-u. Mă ceartă. Iar uneori poate să-mi tragă cîte una.
Tatăl serilor e vesel, jucăuş. Pot să fac orice prostie şi nu-mi zice nimic. Mă face “idiot mititel”. Şi niciodată nu s-a întîmplat să-mi tragă vreo una.
Mamei îi place tatăl de dimineaţă, mie cel de seară. Asta pentru că cel de seară este tatăl meu beat.
Cînd e beat, tata mă crede mai mare decît sînt. Pe scurt, nu ştie să se poarte cu un copil mic.
Vinul este apa roşie sau galbenă, care îi place tatii. Uneori şi bunicăi. Mamei mai puţin. Cînd l-am gustat, am văzut că e de căcat.
Dar mai există şi tatăl nopţilor. Ochii îi sînt de împrumut, glasul strigă, iar mîinile i se fac oarbe. Aşa este cînd se întorc cu mama de la nunţi.
“Toţi băieţii de seama ta s-au făcut şoferi, numai tu ai rămas un colhoznic plouat”, zice mama de obicei. “Dumnezeii mătii, îţi arăt eu ţăran plouat!”, spune tata în asemenea cazuri. Mama şi cu tata rîd. Asta pentru că de fapt nu tata, ci eu am spus “Dumnezeii mătii, îţi arăt eu ţie…” “Să nu mai spui aşa, băi Tîndală, că-ţi tai limba, ai înţeles?”, zice tata. Ba am să spun! Şi ei iar rîd.
Era bine să se fi făcut tata şofer. M-ar fi plimbat cu maşina. Dar cînd s-a dus să se facă, era beat. Aşa a ieşit şi pe fotografia ce trebuia să stea în carnetul lui de şofer. “Ce-or să spună miliţienii văzînd mutra asta de beţiv din fotografie?”, zicea mama. Aşa că tata a rămas cum este.
În micile fotografii cu colţ alb tata zîmbeşte ca un clovn trist.
Mama zice: “Eşti nebărbierit, te-ai umflat de beţie. O să te umfli pînă o să crapi”. Tata bea vin şi se umflă, se umflă. Se ridică de-asupra satului ca un balon şi îşi ia zborul. Un balon beat. Baloane treze nici nu am prea văzut.
Un copil este ceea ce au făcut mama şi cu tata, aşa se spune. Dacă mi-aş închipui că invers, adică eu i-aş fi făcut pe mama şi pe tata, aş crede că mi-a ieşit ceva destul de aşa şi aşa.
Vreau să spun că elicopterele se întîmplă să mai şi greşească uneori.
Dacă voi creşte voi fi cu totul altfel. Acum trebuie să mă prefac că sînt aşa cum sunt. Cîndva o să ajung să fiu aşa cum mi-ar plăcea. Numai să nu pierd momentul cînd va trebui să încep.
Cu copiii nu ai ce vorbi. Sînt mititei şi proşti. E destul să te uiţi la Vasile Petrovici.
Cînd Mama se ceartă cu Tata, picioarele mele se fac din frică. Şi mîinile sînt din frică, şi ochii, şi capul. Sunt făcut din frică. Casa e făcută din frica mea, copacul, cerul, stelele. Aerul miroase a frică. În gură am gust de frică. Eu chiar cred că poţi să mori din frică. Nu e aşa?…
Cîte odată mama e mai puternică şi cînd îi trage cîte una tatei. Şi fuga afară. Atunci tata mi se plînge mie şi bunicăi: „Aţi văzut cum m-a pocnit! Vedeţi, îmi curge sînge, vedeţi!?” Ca un copil. Alteori tata e mai tare şi o pocneşte el pe mama. Dar mama nu ni se plînge niciodată.
Uneori bunica vrea să-i despartă. “La o parte, gunoi”, zice tata şi o îmbrînceşte. De mîca mi-e milă ca şi de un cîine blînd. Uneori mai tare.
Dacă părinţii ar fi buni, ar fi altfel. Fiindcă şi eu sunt bun, cred că ne-ar fi la toţi bine. Cel mai rău, atunci când ai părinţi răi este că nu poţi avea alţii. Părinţii mei cei mai buni ar fi Nikulin, Viţin şi Morgunov.
Că se ceartă şi se bat mai înţeleg. Nu pricep cum pot să se împace.
Decât să te însori pentru a te certa, mai bine nici să nu te însori.
Ca părinte, trebuie să ştii să te baţi bine. Eu mă antrenez cu Vasile Petrovici. Dar n-o să mă însor niciodată. Abia aştept să cresc ca să scap de toţi. De mama, de tata, de bunica, de Gheorghe, de Vasile Petrovici. De toţi. Nu se poate să nu fie un loc undeva, unde să te simţi bine singur.
O altă chestie care nu îmi place sunt rudele noastre de la oraş. Nanu Victor şi nana Sofia. Sunt pupăcioşi. Se pupă faţă de mama, de tata, de bunica, de mine. Mi-e o ruşine de nu mai pot. Ţi-e greaţă de pupatul lor.
Şi în mahalaua noastră a fost o dată o nuntă. Oamenii ţopăiau, iar noi ne jucam printre ţopăitul lor. Ce plăcere. Dar cînd am văzut mireasa, am înlemnit. Parcă eram în film.
Unul căruia i se zicea „mire”, ţinea mireasa de mînă. “Cuconul mire” îi ziceau. Era urît-urît-urît.
Dacă la nunţi este o mireasă albă şi frumoasă, cum pot mama şi cu tata să vină certaţi de acolo? Eu în locul

şi aşa se face dimineaţă
Închid ochii, dar ştiu că dimineaţa rămâne oricum afară. Acolo unde se află şi duminica. Şi de unde va veni bunica să mă ia la biserică.
Noaptea “azi”-ul se preface în “mîine”. Dar cînd te trezeşti, “mîine”-le gata, e “azi”. Pipăi sub mine şi văd că e uscat. „Iar te-ai muls în pat, viţel ce eşti!”, îmi zice mama de obicei. Mi-e o ruşine. Mama strigă să se audă în toată mahalaua.
Nu mă vede nimeni şi sunt liber să mă piş pe cărare. La toaletă mă tem de gaura aceea neagră. Apa mea desenează pe cărare casa noastră, câinele, gheorghinele şi cum plouă. După care merg ca soldatul. “Unu-patru, trei-doi”.
Mama i-a zis tatii că eu vorbesc prea mult singur. Cîte odată tac ca să nu mă golesc cu totul de vorbe.
Apăs ţumburucul. Jetul de apă se sparge de palme şi-mi stropeşte nasul. Nu-mi place să fac baie, iar spălatul pe mâini şi pe faţă nici atîta. Sau pe dinţi. Dar cel mai mult urăsc să mă spăl pe picioare.
Cum se face că pe mine apa mă spală, iar pe ţărînă o murdăreşte?
Aseară mama mi-a făcut baie. Apoi a venit rândul tatii cu maşina de tuns. Ţica-ţica, făcea cu ea. Şi mai şi zicea, “Facem băiatului ţica-ţica”. Părul meu cădea, aşa, pe o gazetă.
“Puiu, strigă mama din casă, vino să ne îmbrăcăm frumos pentru biserică”. “M-am spălat singur”, zic. “Ce băiat mare are mama!”, zice casa cu vocea mamei. După care mama mă spală cum ştie ea.
Panglicile chipiului de marinar sunt ceea ce îmi place cel mai mult. Dar mama mi-l scoate din cap zicând că mai întîi maioul, cămeşuţa, jacheţica, chiloţeii, pantalonaşii, ciorăpiorii, pantofiorii şi abia la urmă chipiul. “Băiatul mamei, astăzi nu mâncăm nimic până nu ne împărtăşim, bine? Dacă rezişti, o să câştigi ceva dulce-dulce. Şi pe cine iubeşti tu cel mai mult?” Ştiu că nu scap până nu-i spun că pe ea. “Uite-o pe bunica cu ţărţămuri”, spun.
Apoi a intrat bunica. Ţărţămurile broboadei îi curgeau până la brâu. Mi-am răsfirat degetele printre ele. Am dat acolo de o cruce mare-mare. „Crucea mătii”, i-am zis şi mama m-a pocnit peste buze. Am izbucnit în plîns şi mama mi-a mai dat una, zicînd “Gura!”. A trebuit să tac.
Bunica mirosea a lut şi a gaz. “Mă rog de mă iartă”, se rugă ea la mama. “Domnul să te ierte”. “Mă rog de mă iartă” , mai spuse o dată şi tot ea îmi ceru: “Spune, măi, tare: „Domnul să te ierte”. Am strigat ce mi-a cerut şi ea m-a lăudat. “Mergem la năşelul să ne dea miere?”, mă întrebă. “Da!”, am urlat. “Că baba nu se ştie dacă mai ajunge şi la anul să se împărtăşească”, spuse. Şi iar am strigat „Da!” Cînd mi-a tras una!
“Mamă, iar te-ai lăut cu gaz!”, zice mama. “Dă şi tu cu nişte dicalon”, spune bunica. Mama suflă din sticluţa de colonie şi bunica dispare într-un nouraş de parfum. “Ca pe-o fată mare”, zice. Mă bag şi eu în aburul mirositor.
Lângă magazin bunica mă pune să aştept afară. O să-mi cumpere ceva dulce, ştiu eu. După umflătura ţeapănă a buzunarului, înţeleg că e un pachet de biscuiţi. Căcat. Bine că măcar Dumnezeu o să-mi dea miere.
“Să-ţi spun ce ai în buzunar?”, i-am zis bunicăi. “Nu-mi mai spune.” Nici nu vroiam să-i spun.
La poarta bisericii e ca la poarta grădiniţei. Şi acolo vezi doar fuste, cârje şi copii. Numai că aici bătrânele îşi fac cruce.
Casa lui Dumnezeu e aşa nu ştiu cum. Seamănă cu un palat de balaur.
Cînd intri în biserică, Isus Hristos vine spre tine călcînd pe nori. Şi aşa mergem cu Isus Hristos. Norii sunt spumoşi, ca şi apa în care mă băieşte mama. Dar bunica mă dă jos din ceruri şi mă pune să-mi fac cruce.
Pereţii bisericii sînt plini cu moşnegi şi copii cu aripi. Într-un ceaun stau draci urîţi. E întuneric, e rece şi miroase nu ştiu cum. Pereţii au săpate un fel de uşi în care abia se zăresc nişte trepte. Acolo stau aciuate bucăţi de noapte. Este locul unde se ascund băieţii răi care îi sperie pe copiii buni. Biserica e plină de întuneric şi nebunii.
Un moşneag stă pictat tocmai în vârf. În frunte are o gaură. Drept în frunte. Din ea iese un lanţ. Lanţul ţine pe ce stau lumânările. O chestie. E tare de cap moşul.
În biserică mai este ceva rotund, sunt icoane, două uşi aurite şi ard lumânări. După rotund stau ascunse nişte femei care cântă. “Veşnica tra-la-la, doamne tra-la-la.” Mă atrage întotdeauna să mă apropii să văd cum stau ascunse acolo.
În biserică toţi se ruşinează unii de alţii.
Apoi uşile aurite se deschid şi iese Dumnezeu. Babele îşi fac cruce în cor. Bunica se uită la mine, eu mă uit la Dumnezeu. Un copil izbucneşte în plîns. Îmi înfig trei degete în frunte, în buric şi în umere. O babă îmi zâmbeşte. Mă fac că nu o observ.
Am stat o catralioană de ceasuri lângă bunica fără să pot face ceva.
Fetelor le place să fie fete. Şi mie mi-ar plăcea.
Ar fi bine să vină o maşină în sat să strîngă toţi copiii şi să-i ducă de aici. Numai eu să rămîn. Atunci toţi adulţii m-ar iubi numai pe mine.
Lumea se aşează în genunchi. O babă mă trage şi pe mine de mânecă. Mă supăr pe bunica că lasă babe străine să mă tragă de mânecă. Apoi îmi trece. Din genunchi vezi doar spinări şi broboade. Pe jos, babe şi copii îngenuncheaţi. Pe pereţi, moşnegi şi copilaşi cu aripi. Dumnezeu spune ceva şi babele repetă. Ca şi noi la grădiniţă. “Tatăl nostru care nu ştiu ce, nu ştiu ce, dă-ne şi nouă acolo nu ştiu ce, nu ştiu ce şi amin”.
Bunica m-a ridicat în braţe şi mi-am aprins lumînarea. Mi-a plăcut. Şi biserica s-a umplut cu babe cu lumânări şi copii cu lumânări. Bunica avea ochii roşii în băltiţe zbîrcite pline cu umezeală. Şi-i ştergea cu o batistă şi smîrcea. Ca un copil. O babă şedea pe scaun la perete. Apoi s-a lăsat în genunchi, dar înapoi nu s-a mai putut ridica. Au trebuit să o ajute alte două bătrâne.
Peste câteva babe stătea o fetiţă. Mi-a arătat limba şi mi-a zîmbit. Am simţit că aş vrea să-mi fie mamă. Pe scurt, eram gata să mă însor cu ea.
Şi a venit şi partea mai proastă. S-a făcut o coadă mare-mare. “Acum năşelu o să-ţi dea miere. Să-i pupi mâna.” A mai spus ceva, dar nu am auzit. Dumnezeu mi-a întins linguriţa, iar eu am vrut să-i pup mâna. Dar când am luat mierea în gură, am văzut că e o acreală. De parcă ar fi fost ceva stricat. Şi-mi nimerise un gândac în linguriţă. Ori o muscă. Ce căcat! Dumnezeu se uita urît la mine şi am înghiţit gândacul. Un copil a scuipat acreala şi a izbucnit în plâns. Alt copil, văzînd asta, nu a mai vrut să guste „mierea”.
“Dumnezeu nu mi-a dat miere, da ceva stricat, i-am spus bunicăi. Şi mi-a picat un gândac.” Bunica mi-a cerut să nu-i zic popii “Dumnezeu” şi că acreala era vin, iar gândacul, nafură. Dar că de fapt e carnea şi sângele lui Hristos.
Dumnezeu l-a tăiat pe Isus Hristos şi-i împarte carnea şi sângele la babele şi copiii din satul nostru. Ca pe un porc. Da nu e gustos.
În curtea bisericii toţi copiii ronţăiau câte ceva. Unii, biscuiţi ca şi mine. Alţii, câte o bomboană ori chiar o ciocolată. Dar erau şi de acei care se mulţumeau cu câte o felie de pâine unsă cu ceva.
Două babe ţineau cîte o fetiţă în braţe să facă pipi. Ne-am adunat cîţiva băieţei să ne uităm la ele.
Apoi babele au rămas cu ele, iar noi, cu noi. Cei cu ciocolate se lăudau că au ciocolate.
Şi atunci bunica a scos din buzunar o ciocolată. Avea desenat un căţeluş stînd în două labe. “Ia, puişor, de sufletul mamei mele Eudochia”, spuse bunica. Am spus “Mulţumesc”. “Nu se spune “mulţumesc”, ci “bodaproste”, se urîţi bunica. M-a chinuit până nu a scos din mine cuvântul acela urât. “Cînd n-oi fi nici eu, mai spuse, să dai şi tu pomană de sufletul meu”.
Nu ştiu, poate biscuiţi o să dau.
Am băgat de seamă că bunica vorbeşte mereu despre “când ea nu va mai fi”. Dar eu unde eram cînd nu eram?
Eu toate le înţeleg, dar chestia că bunica a avut o mamă nu o pot pricepe nicidecum. Se vede că era mai tînără decît ea.
…Afară e noapte neagră şi udă. Iar în casă e cald şi arde becul. Mama îmi povesteşte despre cum era copilă. Dacă eu nu am fost niciodată mamă, cum a putut mama să fie copil? Mă minciuneşte.
Acum ştiu bine că nănăşelul popa Dumnezeu nu-ţi dă miere, ci o acreală. Şi că aşa se cuvine. Foarte neplăcut. Iar dacă mama mă cheamă într-un loc, unde sînt multe jucării ori dau bomboane, înseamnă că mă cheamă la doctor.
Medicii umblă să te înţepe cu acul. Se spune că dacă nu te tratezi de boli, poţi să şi mori. Moartea e o femee în halat alb, nu?
aşa. Parcă se aşează o umbră
peste lucruri. E atunci cînd un copil nu trebuie să ştie. Dar eu aflu.
“Şi acum ce facem?” îi zicea mama tatei. Eu îi auzeam, iar ei nu mă vedeau. Puteau să mă prindă, dar ce era să-mi facă? Că sînt mic. „Cu ce s-o înmormântăm? zicea mama. Poate i-o fi dat lui frate-tău, dar nouă ne spune că a uitat unde i-a ascuns! S-o fi îmbătat şi a uitat. Să-i scoată din pămînt.”
Bunica plînge în mijlocul curţii, iar tata îi zice: “Să scoţi, curcă chioară, banii din pământ. Cum o să te îngropăm?”
Tata cu mama vor s-o îngroape pe bunica. Dar fără bani nu se poate.
Când am intrat în căsoaia bunicăi am văzut că podeaua ei de lut era săpată ca în grădină. De parcă ar fi vrut să samene ceva. Bunica stătea pe pătucul ei de copil şi plîngea. Bunica una-două plînge. Ca un copil.
Cîndva laviţa ei se învechise şi putrezise încît se hîţîna ca un scrînciob. “De la laviţa asta, zicea ea, am început să putrezesc şi eu.” Şi cum mama lucrează la spitalul de copii, i-a adus un pătuc de copil. Bunica încăpea tocmai bine în el. Patul meu e mai mare decît al ei.
Dar pătucul nu mai era la locul lui. Nici masa. Pe locul lor era arat.
Bunica a căutat bani toată noaptea. Dacă vrei să mori, nu se poate fără bani. Moartea vrea bani. Bunica i-a ascuns undeva. Iar ei s-au ascuns în altă parte. Şi n-o să poată muri fără ei.
„Ce să fac, dragul bunicii, ce să fac?” zice bunica. Uneori e bine să fii mic. Eşti liber să nu răspunzi la astfel de întrebări.
“Şi boul acela urlă la mine, zice bunica. E bine ca un fiu să se poarte aşa cu mama lui? Eu ce să fac dacă am uitat?…”
Îmi place să ascund tot felul de lucruri. Şi apoi să le caut. „Unde i-ai ascuns, bunico?” „Ţie ce-ţi pasă?… I-am îngropat iacă aici sub masă... Sau, poate, sub pat... Nu mai ţin minte… Că le-am tot schimbat locul... I-am dat lu’ mamă-ta să-i ţină la ea. Ori lui nanu-tău Vania... Parcă mi-a luat Dumnezeu minţile.”
Aseară casa noastră a fost plină cu neamuri. Bunica şedea pe un scăunel mic în mijloc şi scîncea, iar oamenii şi femeile o priveau cu asprime. „Cum să te înmormîntăm acum?” o întrebau.
Zgîndărăsc cu cuţitul în pămînt. „Şezi cuminte, măi, că nu-i nica acolo, am căutat eu destul!” Zgîndărăsc. “Ia marş de-acolo!” zice bunica şi vine să-mi ardă una. Şi aşa cuţitul zgîrie ceva. „Bunico, da mata nu i-ai pus într-o tabaşnă?” Bunica îşi înfige degetele în locul unde am dat eu cu cuţitul. Mîinile bunicăi scot pămînt, iar unghiile fac cuşme de lut. „Iacă-tă-o, bat-o s-o bată!... Iacă-tă-o, bat-o s-o bată!... ” Şi scoate la iveală o conservă cu capacul ruginit. Urîtă, în rîpă găseşti o sumedenie din astea. “Băiatul bunicii băiat, băiatul bunicii băiat!…” O scutură de pămînt şi deschide capacul cu cuţitul. În cutie nu sînt bani. E o băsmăluţă. Bunica dezleagă sforicică şi din batistă ies cîteva hărtiuţe cu lenini. „Mulţumesc, doamne... Mulţumesc Lenin!…” spune bunica. Îl pupă pe Lenin şi îşi face cruce. Şi mă pupă şi pe mine şi mă strînge la piept. „Ce ar fi făcut baba fără Băiatul?”
“Deseară o să vină toate neamurile să mă mănînce de vie, da eu hop! le arăt banii! Ha-ha-ha! Aţi vrut să mă îngropaţi de vie, împieliţaţilor! Un căcat!”
„Oare o fi toţi?” Şi ne uităm cu bunica la hîrtiuţe. Bunica nu ştie să numere bani. Eu - nici atîta.
Pum-pum-ti-ri-ri-ra! Bunica se plimbă prin curte. Sorbeşte vin dintr-o sticlă şi chiuie “Iu-ha-ha!”.
Şi a doua zi mă aleg cu o pereche de pantaloni noi, o cămeşuţă albă şi pantofi lucioşi. Dar de la bunica. Mai bine îmi cumpăra

iepurele
şi trebuie tăiat. Cum să tai ochii ăştia? Da pulpa îţi place? Îmi place. Da maiera? Îmi. Da pieptul? Cum vrei să ajung la maieră dacă nu-l tai?
Urechile iepurelui sînt lungi-lungi. Şi te împiedică să-l loveşti bine. Tata îi dă urechile peste ochi. Şi cînd îi trage un pumn. Iepurele se încordează şi începe să tremure din tot corpul. Şi-i mai dă unul. Şi-i mai dă. Şi mă pune şi pe mine să pocnesc. Eu încep să urlu şi tata îmi trage mie una după cap. Dau un pumn iepurelui şi tata zice mai cu inimă, căcăcios mic! Şi cînd încep a turna pumni în capul, în pieptul, în burta iepurelui. Tata pocneşte o dată în iepure şi o dată în mine. De parcă ar vrea să facă şi din mine friptură. Şi îi mai dau un pumn iepurelui. Şi unul tatii. Şi cînd zbor odată în gard. Apoi tata mi-a aratăt curul iepurelui. Dacă a ieşit o căcărează, e semn că a murit, să ştii asta. Iată căcăreaza.
Cînd te caci, mori un pic, e adevărat?…

Povestea Cîinelui Blînd
A fost odată un cîine blînd. Eu acum spun Povestea Cîinelui Blînd, care era cîinele lui Vasile Petrovici. Cînd oamenii spun despre un cîine că e blînd, e ca şi cum ar vorbi de o boală de cîine. Chiar şi oamenii buni au nevoie de cîini răi. Toţi cîinii trebuie să fie răi, dar nu ştiu cum se face că pînă şi cîinii răi nasc cîte odată cîini blînzi.
Tatăl lui Vasile Petrovici nu l-a putut face nicidecum rău. Nu-l hrănea cu zilele, îl bătea, îl ţinea închis în beci. I-a tăiat coada cu toporul. Nu se învăţa să latre la oameni şi basta. Îi credea pe toţi prieteni. Lătra numai la pisici. Şi atunci tatăl lui Vasile Petrovici a zis că nu-i rămîne altceva decît să-l omoare. Noi l-am dezlegat pe ascuns şi l-am dus la pădure. Acolo l-am gonit cu pietre. Dar a doua zi şi-a făcut apariţia la poarta lui Vasile Petrovici dînd din ciotul de coadă. L-am alungat iar cu pietre. A mai apărut şi în alte zile, dar de fiecare dată îl goneam cu ce nimeream. Într-o zi mai era să-l prindă tatăl lui Vasile Petrovici.
A venit din ce în ce mai rar. Apoi am auzit că s-a dat pe lîngă alte curţi, dar a fost alungat şi de acolo. A fost alungat de peste tot. Şi pe urmă nu s-a mai auzit nimic de el.
După care s-au răspîndit vorbe în sat despre un cîine slobod rău de tot. Sfîşia găini, se arunca la oameni, muşca copiii. Acela era cîinele lui Vasile Perovici. Dintr-un cîine aşa de blînd, se făcuse un cîine-bandit. Au trebuit să stea mai mulţi oameni la pîndă ca să-l prindă şi să-l omoare. Şi l-au omorît.
Aceasta este Povestea Cîinelui Blînd. Care nu a fost lăsat să fie blînd şi a ajuns mai rău decît cel mai rău cîine din sat.