"Despre o carte de istorie cu multe istorii",
interviu cu Mihail Vakulovski
realizat de Dumitru Crudu

Mihail Vakulovski: "Holocaustul evreilor romani (Din marturiile supravietuitorilor)" (Editura "Polirom", Iasi, 2004) este o carte de istorie cu multe istorii. Mai mult necunoscute, deocamdata. Aceasta carte s-a pus la cale in tren. Laszlo Grun, unul dintre supravietuitorii lagarelor de comunicare si exterminare naziste, se intorcea de la o conferinta despre Holocaust din Israel, unde s-a intilnit intimplator cu eliberatorul sau, un american care a intrat primul in lagar, cu tancul, si le-a dat prizonierilor ce avea - gume de mestecat sau, cum zicea domnul Grun, "bomboane care nu se mai terminau", fiindca - atunci - inca nici nu auzise de asa ceva, iar istoricul Marius Oprea se intorcea de la o conferinta din Germania. S-au intilnit in tren si au pus la cale o colaborare, Laszlo Grun fiind presedintele supravietuitorilor Holocaustului din Tirgu Mures, Marius - un istoric foarte ambitios si nu in ultimul rind un foarte bun scriitor. Cind a ajuns la Institutul Roman de Istorie Recenta (IRIR), Marius a propus acest proiect, care a fost acceptat si au inceput interviurile, cu colaboratorii de la IRIR, dar dupa vreun an si jumatate de munca si-au dat seama ca n-au ajuns prea departe, Ion Naval si Matei Petre, cei care se ocupau de proiect, facusera doar 13 interviuri, doar pe casete, totul mergea foarte, foarte, foarte greu si nu se vedea capatul. Aici a intervenit Marius. M-a gasit pe mine, care eram intr-o perioada creativa, ca sa zic asa, plecasem de la editura la care lucram si nu faceam nimic altceva decit sa scriu si sa traduc, munci prin care nu puteam sa-mi platesc intretinerea, no. Am discutat si am fost de acord sa preiau acest proiect. Am fost la IRIR, am vorbit si cu directorul de atunci al institutului, Andrei Pippidi, care oricum nu stia prea multe despre acest proiect, de toate ocupindu-se doar Marius Oprea, care a devenit imediat director, perioada in care institutul a trait perioada sa de glorie - a editat carti necesare si interesante, a avut proiecte despre care s-a discutat si in presa si la TV, a tinut conferinte stiintifice de larg interes. Am fost si am discutat si cu domnul Otto Adler, directorul Asociatiei Supravietuitorilor Holocaustului din Romania, care m-a atentionat cit de greu imi va fi. Mai departe totul a depins de mine, am facut celelalte 27 de interviuri, cartea fiind compusa din 40: prima parte fiind alcatuita din 20 de interviuri cu supravietuitorii deportati in Transnistria, iar partea a II-a - din 20 de interviuri cu supravietuitorii deportati in vest, in special in lagarele din Germania, asta insemnind si Auschwitz, de exemplu, care era un lagar nazist de pe teritoriul Poloniei; le-am cules, le-am facut corectura, am facut redactarea, am facut cuprinsul, am ales ordinea interviurilor, le-am pus pe-un CD si le-am dus la IRIR. A venit si domnul Pippidi si m-a laudat si m-a felicitat pentru carte, mentionind ca acum nimeni nu va putea sa scrie despre acea perioada fara sa-mi citeze cartea s.a.m.d. Intre timp s-a schimbat iar directorul la IRIR si asa s-a incheiat colaborarea mea cu ei, noul director venind cu oamenii lui, cum se intimpla mereu. Urma ca aceasta carte a mea sa apara, ca si celelalte carti ale IRIR-ului, la editura "Polirom", n-aveam la cine sa ma interesez ce se intimpla cu ea, a mai trecut vreun an pina a aparut cartea, doar ca i s-a schimbat autorul si denumirea, fara ca autorul cartii, adica eu, sa fie(u) contactat/consultat/intrebat. Cartea se numea, inainte de a fi publicata, "Supravietuitorii… (Interviuri despre Holocaust)" si era semnata Mihai Vakulovski. M-am interesat, iarasi, cum a ajuns sa fie semnata IRIR si, dupa cercetari indelungate, mi-a raspuns la e-mail Andrei Pippidi, prefatatorul volumului (intre paranteze fie spus, mi se pare normal ca Marius Oprea sa fi scris prefata, am discutat despre asta si inaintea editarii cartii). Raspunsul istoricului Andrei Pippidi a fost ca e multumit ca am produs finalmente acest volum, ca aceste marturii pot fi consultate de public si ca el "in acord cu editorii" au hotarit "ca IRIR si nu dvs personal sa figurati pe coperta volumului", contributia mea fiind "mentionata cu acuratete pe pagina de garda". Adica: "Aceste interviuri au fost realizate de catre Mihai Vakulovski (27), Ion Naval (6) si Matei Petre (7). Transcrierea ii apartine lui Mihai Vakulovski; notele au fost realizate de Armand Gosu, iar Andrei Pippidi a supervizat forma finala a manuscrisului". In e-mailul semnat "Prof. dr. Andrei Pippidi", pe care nu pot sa-l fac public fara acceptul autorului, dl Pippidi imi povesteste, din inalturile cerului, de ce e bine ce-a facut el - fiindca manuscrisul mai avea greseli si din cauza asta "parea transcris de o dactilografa" si ca nu sint "o personalitate" al carei nume ar ajuta la vinzarea volumului. La urmatorul meu e-mail (Re: Domnule prof. dr. Andrei Pippidi, va multumesc pentru lamuriri, dar nu era nevoie, si nici cazul, si nici loc de jigniri, nici in acest mail al dvs, nici - in nici un caz - in acea carte, din mai multe motive, dar sa lasam asta. Nu vreau sa deschid o discutie fara rost, dar poate va intereseaza si parerea mea despre volumul cu Holocaustul - acolo e munca mea, nu e vorba nici pe departe de "o opera colectiva", cum vreti sa credeti. Eu am primit casetele cu cele 13 interviuri si din acel moment am raspuns suta la suta de acest proiect - am cules, scurtat, corectat acele interviuri, le-am facut pe celelalte (27), nu in Bucuresti, adica m-am dus in orasul intervievatilor si n-am abuzat niciodata de nimic, din contra, intr-o zi, de exemplu, am facut 3 interviuri s.m.a., deci am facut interviurile, le-am cules, le-am corectat, am facut cuprinsul cartii, am hotarit ordinea intervievatilor, i-am dat cartii titlu, am adus-o la institut si gata. Da, a fost foarte mult de munca pt un sg om, eram terminat si de aceea o mai fi ramas si greseli, dar manuscrisul nu arata nici pe departe ca o transcriere a unei dactilografe, cum spuneti, foarte cinic, dvs. Cit despre "remunerarea corespunzatoare", n-am avut pretentii de asemenea natura si cred ca stiti asta, dar stiti la fel de bine ca acea remunerare de la IRIR a fost mizera, jalnica sau cum vreti s-o numiti dvs, n-as fi deschis niciodata insa tema asta. Dar imi dau seama ca oricum nu putem rezolva ceva, atita timp cit s-a schimbat si titlul cartii, fara sa fiu consultat eu, autorul cartii, apoi ati hotarit, c-asa au vrut muschii dvs, sa nu mai fiu nici pe coperta, cum s-a intimplat in cazul celorlaltor carti de la IRIR, nu?, sau acelea nu erau "opere colective"? Ca nu sint "un nume"? Cine hotaraste asta? Nu sint un nume in lumea istoricilor, dar in lumea scriitorilor poate ca "Andrei Pippidi" nu spune absolut nimic, fara suparare, dar asa este. Apoi, dvs la virsta mea erati un nume? Poate ca da, dar si eu sint multumit de numele meu, dr. Mihai Vakulovski, scriitor (3 carti de poezie si o monografie publicate), lector (lit. univ., analiza textului), cercetator stiintific, fondatorul revistei Tiuk etc.".
Cu Armand Gosu, cu care am putut sa tin legatura, fiind un om corect in relatia pe care am avut-o, m-am intilnit la tirgul de carte din Bucuresti, unde am vazut pentru prima oara cartea, era foarte mirat ca ma intreb cum adica de ce mi-a scos Pippidi numele de pe coperta - fiindca dumnealui a gasit banii, spunea el (au mai asistat la discutie si alti colaboratori ai institutului, care nu stiau cauzele acestor metamorfoze). Si, zicea Armand, cind voi gasi eu bani pentru alta editie - treaba mea pe cine pun pe coperta. Atentie - vorbea cit se poate de serios! Din aceste discutii si din aceasta intimplare trista reiese ca pentru acesti doi doctori in istorie banul e totul, daca ai bani - cumperi orice, nu conteaza ca e vorba de-un sac de cartofi sau o carte. E ca si cu referatele de pe net - nu conteaza cine le-a scris, ci cine le prezinta - ala ia nota. E ca si in cazul lui Gigi Becali, care si-a cumparat istoria "Stelei". Pai nu?
In fine, domnul Pippidi are dreptate cind spune ca cel mai important e ca in sfirsit acest volum a fost finisat si poate fi citit. Dar n-ar trebui sa neglijam nici istoria - nici pe departe singulara - a acestei carti de istorie. Au mai patit-o si altii, doar ca nu vor sa-si piarda locul de munca, "relatiile" etc. Ca doar banul conteaza, banul dicteaza. Si apoi cine te va creade pe tine, un tinar care a publicat "doar poezie" (cind - atunci cind m-a felicitat pentru carte - m-a intrebat daca acesta va fi debutul meu si i-am spus ca am mai editat trei carti de poezie si o monografie, dl Pippidi a zis: "Lasati asta, vorbesc de carti serioase") si nu pe un prof. dr. serios?
Dar sa ne intoarcem la carte, nu?

- Cum ai lucrat aceste interviuri?
- Mi se pare foarte important ca marturisirile si interviurile despre istoria recenta sa fie - si in scris - cit mai naturale, cit mai apropiate de interviurile si marturiile povestite, pe care le putem si asculta. Am lasat - scrise - si adaugirile, si repetitiile, si lamuririle, cum ar fi "intre ghilimele", mi s-au parut importante, mi se pare important sa culeg interviurile exact asa cum sint, fara adaugiri si/sau "pieptanari" (intre ghilimele). N-am lasat, evident, greselile de tipul: "Am ajuns in Auschwitz, mama avea copilul meu in brate, pe mine m-au dat la stinga, pe ei la dreapta, i-au dus in crematoriu, a fost grozav". In cazul dat - si e o greseala repetata de majoritatea supravietuitorilor - in cazul dat "grozav" = "groaznic" si ar fi fost groaznic daca raminea asa si in carte. Doar ca in afara de scriitor mai e etapa redactarii cartii si o editura respectabila are redactori foarte buni care oricum n-ar fi lasat astfel de greseli.

- Care ar fi parcursul evenimentelor prin care au trecut acesti oameni cu care ai facut interviurile?
- Voi puncta istoria & parcursul pe etape (si pe scurt) a vietii acestor oameni, care reiese din fiecare interviu:
"Numerus Clausus" - steaua galbena (Laszlo Grun: "Socul pe care nu pot sa-l uit tine de un caz din vara lui 1943, cind am fost dat afara din strand, un strand foarte frumos din Reghin" - "Trebuia sa-mi dea scutire de la educatia fizica, pentru ca-mi fusesera scoase amigdalele. Avea un cabinet medical in oras si pe usa cabinetului era scris: "Nu consult ciini si evrei". Astea sint niste lucruri care au intrat mult in sufletul meu si au ramas pina astazi. Dar astea erau numai niste preludii pentru ceea ce a urmat mai incolo.") - Despre deportare ori n-au auzit, ori, daca au auzit, n-au crezut. De lagarele din Germania au auzit de la niste polonezi care au scapat de acolo si care au povestit ce se intimpla si lui Papa de la Roma, care n-a reactionat nicicum, de Auschwitz nu auzise nimeni inainte! - Au fost dusi in ghetouri, unde au fost chinuiti pentru a spune ce au ascuns acasa, interesindu-i in special bijuteriile si aurul. Camera de tortura. Urcati in vagoane de marfa, cu geamuri mici, cu sirma ghimpata la geamuri, foarte multi oameni intr-un vagon, uneori si cu cai sau vaci, n-au primit nimic de mincare si de obicei nici apa, isi faceau treburile fiziologice intr-o caldare. Nu stiau unde sint dusi - Primele amintiri dupa ce coborau din vagoane: SS-istii care ziceau "Repede, repede!" - Detinuti polonezi care i-au preintimpinat de cite ceva, sa spuna ca-s sanatosi, batrinii sa ia copiii - Despartirea (barbati valizi pentru munca / femei / invalizi de munca) - tunsul (peste tot) - dusul/gazare - imbracarea in haine vargate - tatuatul (numarul de lagar - Marmor Martha: "Inchipuiti-va ca am intrat intr-o clasa, intr-o zi de vara, inca eram tinara si ma duceam la lectii cu o bluza cu mineca scurta. Si copiii din clasa au observat ca eu am aici ceva (e vorba de numarul tatuat pe mina de catre fascisti - n.n.). Si m-au intrebat ce e. Le-am spus ca niste oameni foarte rai, nu le-am spus din ce partid faceau parte, caci era numai clasa a sasea, stiti, copii de 12 ani; si ca ei m-au dus si mi-au spus ca nu mai am nume, ca de acum incolo am numai numarul acesta si ca eu nu sint un om ca toti oamenii. Si ei au intrebat "Da' de ce este acolo ceva, asa, scris deasupra?". Fiindca au gresit si au corectat si au scris in loc de "A219" "20", adica "B20", ma rog, au corectat ca pe o hirtie, va inchipuiti. Ma duc a doua zi in clasa aceea, copiii ma asteapta in picioare, fiecare are mineca ridicata si, cu cerneala, au scris un numar pe brat. Asa am plins, era, stiti, ceva din partea unor copii mici, ceva cu care au vrut sa demonstreze ca simt si sint alaturi de mine. Au inteles ca era ceva groaznic. Niste copii". - Grun: "Ei, numarul meu, 72045, daca facem un pariu si ma suni noaptea pe la ora 3, cam atunci deja dorm, si ma intrebi numarul de lagar - ti-l spun imediat, nu pe gindite. Dupa 60 de ani, sau cit au trecut, mai mult. 60 aproape. Deci, numarul asta a intrat, din frica, in constiinta oamenilor, extraordinar. Asta nu puteai sa uiti. Daca eu, copil, n-am putut nici pina in ziua de azi sa-mi uit numarul") - bagati in baraci foarte mari, de obicei fara paturi - perioada de dezumanizare - Baraci - Apel - Munci - Apel - Religia - Camera de gazare - Crematoriul - Foame - Apel: rol psihologic, dura foarte mult, ore intregi in picioare - Tifos exantematic - paduchi - Intoarcerea acasa - Atitudinea fata de ei a celorlalti cetateni - Integrarea in societate: cei emigrati/ramasi aici. Aceasta e schema evenimentelor.

- Ce experienta au trait evreii care au fost deportati in Transnistia sau in lagarele marelui Reich?
- De exemplu Alexandru Gross a avut o incercare de evadare si este martorul - indirect - al experimentelor. Pentru ca-n lagarele naziste se faceau experimente groaznice pe gemeni, de exemplu li se taiau miinile ca sa vada daca mor in acelasi timp. Muresan Petru, acum un vestit medic, stie ce experimente se faceau - genti din piele cu tatuaje, despre experimentele din blocul de copii. A vazut intr-o carte copilul pe care-l vedea in fiecare zi si care a supravietuit. Susana Diamantstein l-a vazut "fata in fata" pe Mengele, cel mai temut personaj, cel care hotara cine va intra in camerele de gazare. Roza Schachter s-a maritat in lagar, a ramas gravida si a nascut in lagarele din Transnistria, a vazut lagarul de copii, pe care-l descrie. Doamna Davidovici povesteste despre ceva pus in mincare care le-a oprit femeilor ciclul menstrual. Zice ca asa se explica ca majoritatea supravietuitoarelor n-au si nici n-au avut copii, nici ea n-are.
Unii au refuzat sa vorbeasca, chiar dupa ce m-am inteles cu ei, la telefon, sa ne intilnim sa facem interviul. O doamna din Iasi, Urna Clara, care e un caz aparte, deosebit de interesant si - sint sigur - foarte rar, n-a vrut sa vorbeasca probabil din cauza sotului ei, care tipa, striga la ea ca n-are de unde sa tina minte si n-are ce sa spuna. Urna Clara a fost deportata in Transnistria impreuna cu parintii care au fost impuscati acolo si ea a stat intr-un camin de copii pina a fost trimisa, cu trenul, inapoi in Romania, unde a fost infiata de o alta familie. Iata o experienta rarisima a carei protagonista a preferat, ca in perioada comunismului, sa taca.

- Care au fost lucrurile care te-au marcat lucrind la aceasta carte?
- De exemplu, vineri am facut interviu cu domnul Dan Vasile, m-am intors acasa, iar duminica am primit de la alt supravietuitor cu care am facut interviu acest e-mail: "Stimate Dle Mihai. Va istiintez ca Dstra sunteti ultima persoana, care ati luat interviu cu Dl. Vasile Dan. Azi l-am inmormantat. Cu stima si spor la munca. V.Nussbaum". Domnul Csernowitz avea un aparat in loc de inima. I-am luat interviu unui om caruia nu-i mai functiona inima...

- Cum sint supravietuitorii Holocaustului?
- Sint niste oameni care nu urasc, care povestesc grozaviile prin care au trecut fara ura.

- Despre ce vorbesc ei acum, cind se intilnesc?
- In legatura cu asta pot sa-ti raspund cu un alt citat din interviul cu Marmor Martha: "Totdeauna discutam despre deportare. Si acuma. Unde ai fost? - Ce-ai muncit? - Ce-ai facut acolo? - Cu cine ai fost? - Cind ai fost eliberat? - Cine te-au eliberat? - Cind ai ajuns acasa? - pe toate astea le discutam. Si nu se uita, vedeti, au trecut de-atunci 58 de ani. Virsta tatalui tau. Poate ca n-are nici atita".

(februarie 2005, Brasov-Chisinau)