|
O fo'… dar aku', in Braila
Tocmai intr-o vineri, cand toate cele spirituale ar trebui sa fie mai
adanci decat in celelalte zile, ma impinge dracul sa raman, dupa terminarea
orelor de program, la una din intrunirile unui hiper-cenaclu literar brailean
- " Mihail Sebastian " pe numele sau. Nu ca nu as mai fi fost,
ba da, am mai fost acolo. Datoria mea de tanar huligan m-a obligat de
multe ori sa merg si sa le amintesc venerabilelor genii locale ca inchisorile
comuniste chiar au functionat cu succes, ca in aceste inchisori au murit
multi din zeii gandirii romanesti, ca, in aceleasi inchisori, au fost
torturati si umiliti peste limita imaginabilului oameni ca Alexandru Paleologu,
Nicolae Steinhardt si Lena Constante, ca Holocaustul a existat cu adevarat,
ca literatura universala nu este alcatuita numai din Gheorghitii si Faneii
ce populeaza cu demnitate si patriotism satele si baltile de prin jurul
Insulei Mari, ca Virgil Ierunca si Monica Lovinescu nu sunt tradatori
de tara si de Braila revoltata, ci monumente de constiinta, ca Nicolae
Manolescu nu este un om rau care doreste sa distruga talentatii scriitori
de provincie, ca Horia Roman Patapievici nu este o bestie care, in mod
intentionat, scrie si vorbeste in asa fel incat sa nu-l inteleaga nimeni,
dar din al carui discurs se detaseaza fara echivoc infricosatoarea hotarare
de a distruge poporul roman, ca Simona Popescu nu a dorit niciodata sa
se razbune pe pensionari si ca Mihail Galatanu nu scrie fara rima doar
ca sa-i compromita pe Bolintineanu si pe Eminescu, ca, totusi, oricat
i-ar supara toata treaba asta, statul englez fiinteaza de mai mult timp
decat cel roman, ca nu suntem singurul popor din lume care are pe ii,
fote si camasi de noapte semne florale si geometrice, ca ar trebui sa
se mai instruiasca si ei putin, ca nu-i de ajuns sa fii din acelasi oras
cu Nae Ionescu si Panait Istrati ca sa fii si genial, ca sunt in tara
asta cateva reviste literare si cateva edituri prestigioase pe care ar
trebui sa le urmareasca cu sufletul la gura ca sa iasa din somnul lor
greu-imoral si dulce-inconstient. Ei bine, nu o sa credeti, dar i-am trezit
in cele din urma!
Asadar, ma voi intoarce la vinerea cu pricina.
12 august 2005, ora 18.30, toata gloata adunata, caldura mare, capete
de renumiti poeti, filosofi si critici literari se pregatesc sa lumineze
cerul Brailei. Pe langa ei, si cativa tineri stupizi, printre care ma
numaram si eu, asteptand cu naivitatea varstei ca stravechi rinoceri acoperiti
cu platose sa se transforme in gingase caprioare. Se citeste mai intai
poezie, iar cel care citeste o face terorizat de privirile severe ale
"zeilor" si timorat de handicapul care i-a facut aproape inutilizabila
partea inferioara a corpului. Dupa ce termina, se inscrie la cuvant un
remarcabil poet si filosof. Pentru cei interesati, prodigioasa gandire
filosofica a celui de mai sus poate fi gasita in arhivele unei prestigioase
scoli din comuna Sutesti, judetul Braila, Romania, zona - Europa de Est,
unde a fost profesor pana in 1989. Filosoful demareaza in tromba, taios,
intransigent, amenintandu-ne sa nu avem nici un fel de compasiune pentru
schilavul care a citit mai devreme. Cand e vorba de poezie, sentimentalismele
nu au ce cauta, trebuie vigilenta, ma rog, ne explica necesitatea exterminarii
stihuitorului cu handicap locomotor. Urmeaza la cuvant o alta personalitate,
ceva mai cu greutate, caci poarta cu dansa aura varstei inaintate si,
atentie mare!, a victoriilor literare cu care a ingenunchiat Braila de
cate ori a povestit cum i-a mai cunoscut el pe Nicolae Labis si pe Lucian
Blaga, si cum mai este el doctor in stiinte. Doctorul in stiinte, in comparatie
cu filosoful, dezvolta mai intai un discurs. In prima parte a discursului,
recita o strofa dintr-un clasic roman. Apoi, face o pauza sugestiva, privind
atent reactiile fanilor. Rinocerii intra in catalepsie, dar nu din admiratie
pentru clasicul roman, ci pentru doctorul in stiinte care a reprodus strofa
doar cu ajutorul memoriei, efectiv doar cu ajutorul memoriei. In partea
a doua a discursului, anonimul doctor in stiinte, dar celebru in Braila,
dispretuitor a tot ce-i poezie fara rima, insira, tot din memorie, efectiv
numai din memorie, cateva asemenea versuri demne de dispret ale unui bine
cunoscut poet roman contemporan. Urmeaza aceeasi pauza sugestiva, insotita
insa de un zambet ironic. Rinocerii izbucnesc in hohote de ras, se bat
pe burta, tusesc, icnesc. In final, doctorul in stiinte da lovitura mortala:
chipul ii devine de bronz, ochii ii sclipesc taios, pe degetul mic al
mainii drepte il are pe Lucian Blaga, pe degetul mic al mainii stangi
il are pe Nicolae Labis, iar pe umarul lui stiintific, umarul vizibil,
infrigurat si mut de admiratie, sta, privindu-l infricosat si mic, Heidegger.
Nu mai este nevoie de nici o precizare, totul este clar: poetul care citise
era, fara indoiala, un criminal travestit in infirm. Adunarea ofteaza
si mediteaza la sensurile existentei, in conditiile in care o asemenea
grozavie s-a putut intampla in chiar cenaclul lor din Braila.
Sunt invitat sa vorbesc si eu, ca unul care trebuie lasat sa vorbeasca,
altfel devine recalcitrant si incepe sa citeze din Paleologu si sa arunce
cu insulte in stanga si in dreapta spunand ca Mircea Cartarescu este un
scriitor mare. O rup greu. Nu dormisem doua nopti si eram frant de oboseala.
Ziua mergeam la serviciu, iar noaptea meditam la rosturile existentei,
doar ca din alte perspective si cu alte emotii decat cele ale rinocerilor.
Bunica mea tocmai se pregatea sa moara si, dupa ce ca ma crescuse invatandu-ma
tot felul de chestii, imi mai daduse o mica lectie cu o zi in urma, spunandu-mi,
abia articuland cuvintele, ca nu are pretentie la nimic, pentru ca traise
bine, cu un om bun. Drept pentru care, ma apuc, gandindu-ma la batranete
si la moarte, sa vorbesc despre teoria juventutii si, privind picioarele
uscate ale poetului care citise, despre diferitele praguri de sensibilitate
prin care receptam poezia. Nu am reusit sa termin nici una din cele doua
idei, si asta nu din cauza unei lipse de concentrare, ci din cauza unei
instantanee incapacitati fizice. Un pumn bine directionat tocmai imi acoperea
jumatate din fata. Nici nu ma dezmeticisem bine, ca o mana ma si apucase
de gulerul camasii ca eu sa nu ma abat prea mult de la itinerarul pe care
pumnul urma sa-l strabata de mai multe ori si, dupa cum ati inteles, sa
faca aceasta calatorie initiatica cu destinatia Fata Mea. Cine era proprietarul
pumnului? Haideti, sa nu va tin in suspans: era poetul si filosoful de
Sutesti, om asezat, cu casa, masina, nevasta si copil, costum, cravata
si cioc, bine legat, tuns scurt si dat cu parfum de firma. Daca as mai
fi avut timp sa-l privesc, cred ca, in sinea mea, as fi spus: "Asta
da om, domnule!" Dar n-am mai avut timp. Brusc, mi-am amintit ca
nu fusesem crescut la pension, ci de bunica mea, iar alaturi de bunica
mea era bunicul meu care facuse razboiul si-i injura pe comunisti si care
ma ameninta mereu sa nu cumva sa-mi fie vreodata frica de filosofii de
Sutesti, pentru ca, de s-ar intampla una ca asta, ar muri de tristete
detinutii politici care-si dau duhul tocmai langa noi, la cativa kilometri,
la Dropia, si ceva mai incolo, prin canalele din Insula si din Delta.
In consecinta, am executat o directa de dreapta. Intamplator sau nu, si-a
atins tinta. Au intervenit intre noi, bineinteles, cativa tineri, deoarece
rinocerii, greoi in trup si-n constiinta, se lipisera de niste scaune
pe care nu aveau de gand sa le abandoneze niciodata, chiar de s-ar fi
lasat cu moarte.
Sa presupunem ca pana aici nu s-a intamplat nimic! Abia ce a urmat dupa
aceea necesita tot interesul. Dupa ce filosoful paraseste incaperea, compatimit
de rinoceri - vezi Doamne, in ce hal am putut sa-l aduc pe onorabil vorbind
despre teoria juventutii incat si-a iesit din minti de a ajuns sa se injoseasca
repezindu-mi un pumn in fata - stimabilii domni au plescait oarecum deranjati
de inconfortul produs si, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, au abandonat
poezia si au trecut la proza. In acest punct nevralgic se impune o precizare
importanta: ma aflu in posesia a doi caini, trei pisici, o familie de
turturele cu doi pui abia iesiti din ou si un soricel pe care-l doare
in cot de cele trei pisici tot atat de tare cat ma doare pe mine de doctoratul
in stiinte al sfertodoctului. Asadar, cunosc psihologia cu care te apropii
de animale. Asa ca i-am luat cu binisorul, spunandu-le ca astept ca macar
unul sa se ridice si sa spuna ca ceea ce s-a intamplat acolo nu era normal.
S-au ridicat trei, dar, bineinteles, tot tineri, ca asa sunt tinerii,
mai fraieri. Rinocerii, in schimb, au continuat neperturbati sa-si vada
de programul artistic. Insist si-i intreb daca nu cumva sunt dementi.
Rinocerii nu clipesc si-si vad in continuare de treburi ca sa le iasa
bine sedinta. Ii acuz de apucaturi kominterniste si parasesc sanctuarul
pe care, prin "lipsa mea de maniere", l-am profanat si ma indrept
naucit catre cea mai apropiata terasa ca sa beau o bere, sa ma trezesc
din cosmar. Dar cosmarurile nu se termina repede. Confirmarea mi-a venit
in momentul in care am constatat ca imediat langa masa mea, la o alta
masa, alaiul de rinoceri, dupa ce inchisesera cu bine sedinta de lucru,
se asezasera privindu-ma cu un aer indoielnic, jumatate ofensati, jumatate
impaciuitori. In plus, apare la masa mea un trandafir destinat sotiei
mele, de la un batran cenaclist "manierat", nu huligan ca mine.
Ba mai mult, trimit si un reprezentant "oficial" care imi spune
ca, daca ar fi patit el asa ceva, l-ar fi omorat pe agresor pe loc, dar
eu, fara indoiala, sunt un tip violent si-mi fac numai dusmani si, sa-mi
intre bine in cap, "Romania Literara" este o revista de cacat
si ar fi mai bine sa-i mai ascult si pe astia batranii, ca au experienta.
Daca nu ar fi fost nebunie pura, as fi crezut ca am nimerit in plin suprarealism.
Dar nebunia creste in proportii: vine un altul cu pipa pacii, ma asigura
ca toti imi dau dreptate, dar pentru gloria si onoarea culturii brailene
trebuie sa ramanem "muti ca niste pesti". Ii spun ca asta cu
"mut ca un peste" este dintr-o scrisoare pe care Vincent van
Gogh i-a expediat-o fratelui sau, Theo, si ca...... Trimisul rinocerilor
se intoarce dezolat catre tovarasii lui, ridicand a neputinta mainile.
Gestul vroia sa spuna: "Iarasi este jignitor si violent, nu se poate
face nimic cu el!" Seara se incheie cu confesiunea brutala a unui
bun prieten al meu care afirma ingrijorat ca in familia lui au avut loc
cam multe sinucideri, iar lui deja i s-a facut o frica teribila de viata.
Il asigur ca-i cel mai inteligent lucru pe care l-am auzit in acea zi
nefericita si-l rog sa-si stapaneasca deocamdata frica de viata si, mai
degraba, sa i se faca frica de moarte. Apoi, plec spre casa.
Dupa cateva zile, primesc un sfat bun, ca de la un batran la un tanar,
ca de la o persoana importanta la un prapadit de bibliotecar: sa-mi iau
animalele si nevasta si sa plec din Braila, ca nu se poate face nimic,
si-i pacat, putrezesc ca prostul. Am sa ascult acest sfat, dar, pana o
sa se intample una ca asta, o sa-mi confectionez o casca de protectie
impotriva pumnului filosofic brailean, o sa fac zilnic exercitii fizice,
ca-s tare slabanog si neadaptat la cenaclurile brailene o sa continuu
sa merg cu sotia mea, in fiecare duminica, in vizita la cateva distinse
batranele calcate in picioare de Istorie, ca sa vorbim despre rinoceri,
ca sa fiu servit cu dulceata de nuci in chesele filigranate si ca sa fiu
apelat cu "dumneavoastra".
Au revoir!
|
