Liviu Ioan STOICIU

Soliloc
(scurta scriere a unui solitar care nu mai e solidar cu
sine insusi)

Sta intr-o rana si incearca sa scrie ceva. Orice. Elucubratii, numai sa scrie (daca nu scrie cate un pic in fiecare zi, crapa - asa i-a prezis o ghicitoare, ca trebuie sa scrie in fiecare zi, nu conteaza ce, ca asa i-a fost lui scris, sa scrie; in felul acesta i se mai moaie dispretul de sine; ca se dispretuieste ingrozitor). Ca i s-a casunat pe "conditia lui de nebun fara nebunie"...
Scrie o fraza, o taie cu o linie, scrie alta fraza, o taie cu doua linii. Se freaca la ochi. Azi si-a propus sa scrie despre nimicuri si orori. Sa scrie despre motivul care-l face sa treaca de la consternare la induiosare si de la dezgust la complicitatea cu dezgustul fata de propriul sine. El e creatorul (era gata sa scrie creatorul cu C mare) - despre rolul lui rusinos de supravietuitor?

Scrie. Pastrat intr-un ritm personal de autenticitate morala, recognoscibila, creatorul are constiinta expunerii publice si se respecta ca atare. La masa de scris, creatorul nu poate fi decat solitar. Aliniat la traditie sau la autonomia de sine, el e singur atunci cand scrie. In schimb, ii place sau nu, adaptabil sau inadaptabil, in viata de zi cu zi, "ca om social", creatorul e solidar macar cu o anumita parte a lumii de care apartine, cu care rezoneaza, cu familia lui, cu un coleg de redactie sau de generatie, cu un prieten, o ruda de departe, cu o optiune politica, dar si cu un strain mediatizat ajuns la ananghie. Ba chiar sufera si pentru mortii unei catastrofe naturale intamplate aiurea, pe glob si pentru destinul nefericit "lasat de Dumnezeu" majoritar muritorilor de rand (altfel, nefericirea e sursa de progres). Totodata, creatorul solitar traieste intr-o complicitate ideala cu creatia sa, cu care e solidar, emotiv, fascinat de propria-i forta (e solidar cu propria-i muza, cu personajele lui, cu un cod de onoare autoimpus, original).

Personal (se trezeste ca scrie cu voce tare, se bate peste gura), plin de incertitudini, sunt tot mai vulnerabil - cu cat cresc in varsta, constiinta individuala (citeste, trecutul meu) se regandeste si imi redescopera identitatea, conjunctural. Mai exact, constiinta individuala ma indeparteaza de mine insumi. Si asta nu inseamna ca ma apropie periculos de moarte? Nu mai sunt solidar cu propriu-mi sine. Din acest motiv, singuratatea mea, necreatoare de destin, nu mai vrea sa auda de viitor. Sufleteste, abstras in virtualitate, imbolnavit de mine insumi 55 de ani, ma mentin solitar intre antiteze. Desi simt ca mai e cineva in mine insumi, ca nu sunt solitar-solitar, il ignor. Degeaba-si cere drepturile celalalt din mine, tipa, se zbate: il tin cu capul la cutie - normal ar fi fost sa-mi fie suflet-pereche, un altfel de celalalt eu al meu, neaparat de gen opus, femeie? De ce nu. Dar nu e femeie. Sau e ingerul meu pazitor? Sau e Sfantul Duh?

Trupeste, continua el (temperament sceptic, reflexiv si lucid dintr-odata; ii face bine scrisul), are sens numai solidaritatea organelor mele interne - fara aceasta solidaritate fiziologica, in definitiv, n-as mai fi. Uneori am senzatia ca scriu din solidaritate cu Dumnezeu, atoatefacatorul, desi sunt in adversitate cu dogma lui. Nimic nu are sens, la mine sentimentul inutilitatii si zadarniciei luand proportii fenomenale. Altfel, constrangerile (nu ma refer neaparat la frica de Dumnezeu) au un rol determinant in creatie, pacat ca dictatura comunista n-a reusit sa scoata din scriitorul roman un scriitor universal, a fost o ocazie unica. Dupa Revolutie, scriitorul roman a devenit si mai solitar decat era, a intrat in propria-i cochilie in fata agresiunii subculturii economiei de piata, a vulgaritatii cotidiene. Toate s-au amestecat in ultimii 15 ani, domina confuzia morala si mediocritatea "postmoderna", cu cine sa fii solidar, cand nici cu tine nu mai poti fi? Cand tradarile intime si recunoasterea unor neajunsuri proprii te indeparteaza si de tine insuti, darmite de "celalalt" din tine insuti, la care poti sa te raportezi la un moment dat?

Aici se opreste. A scris destul pe ziua de azi, il doare capul. Are un rau inlauntru care-l tot pune sa scrie. "A fost inca un moment de apogeu si de sfarsit", isi repeta in barba. I se invart in minte cuvintele din ultima fraza, scrisa acum. Nu stie ce a vrut sa spuna cu celalalt din el insusi, din ultima fraza, dar ii suna bine - in general, raportarea la celalalt se refera la altul, nu la eul lui propriu, nu? Parca. Il apuca brusc deznadejdea. Va trebui sa revina maine asupra subiectului, sa se elibereze... Of! Daca n-ar fi atat de solitar cand e solidar cu ceea ce scrie...

1 iulie 2005. Bucuresti