Diana HOMESCU

Azi am avut o zi proasta la serviciu. Si o zi care incepe prost se termina si mai prost. Sunt convins de asta.
Mai intai de toate traficul s-a blocat azi dimineata din cauza unui mic accident, asa ca nu am intarziat asa ca fiecare, cinci-zece minute, ci exact o jumatate de ora. Nu cred insa ca asta ar fi fost motivul pentru care la sedinta de la ora zece Victor a fost promovat director al departamentului. Probabil ca pur si simplu cei de sus au ignorat atat faptul ca Victor e singurul coleg pe care nu pot sa-l sufar cat si faptul ca meritam promovarea mult mai mult decat el.
Dar a trecut, am ajuns in sfarsit acasa si mi-e foame. Sotia mea, care gateste excelent, a avut desigur intuitia sa-mi pregateasca ceva bun ca recompensa pentru neplacerile de peste zi. "Am iesit pentru cateva cumparaturi, pregateste-ti un sandwich sau ceva si o sa luam cina mai tarziu."
Asta scrie pe biletul de pe masa din bucatarie. Pun mana oftand pe punga cu biscuiti si pe ziarul de ieri si ma asez confortabil in fotoliul meu din sufragerie.
Avem un apartament placut, cu doua dormitoare. Cel mare este pentru noi doi iar cel mic, care ar fi trebuit sa fie in mod normal al copilului, a devenit birou. Cristina a insistat sa-l pastram gol pentru mult timp. Dupa ce doctorul i-a confirmat de mai multe ori ca nu vom putea avea niciodata un copil a acceptat sa mutam calculatorul si cartile mele de specialitate acolo. Din acel moment relatia noastra a pierdut ceva fundamental si lucrurile n-au mai fost niciodata la fel.
N-apuc bine sa verific stirile proaste din ziar si cineva suna la usa. Ma duc si deschid, ce pot sa fac. Vecina de palier, doamna Stanescu, ma priveste din prag cu ochii in lacrimi.
"Vecine, poti sa ne duci cu masina pana la spital? Mihai are febra si se simte tare rau, iar daca chem salvarea mai dureaza nu stiu cite ore."
Il stiu pe Mihai, e un baiat linistit de opt ani si-mi pare rau ca nu se simte bine. Doamna Stanescu nu are masina, asa ca oricat mi-ar fi de greu sa renunt la fotoliu, ziar si punga de biscuiti nu pot sa refuz.
"Sigur, doar o clipa sa-mi iau haina. Ne intalnim jos."
Vecina imi multumeste si se grabeste sa-l aduca pe baiat. Ii las la randul meu Cristinei un bilet in care explic unde sunt si cobor in fata blocului. Mihai arata intr-adevar rosu la fata din cauza febrei si pare ca abia se tine pe picioare. Incerc sa-i zambesc incurajator in oglinda retrovizoare.
Ajungem la camera de urgenta si doamna Stanescu insista sa plec inapoi acasa. "Nu, doamna, nu pot sa va las aici, o sa astept."Imi multumeste si intra cu Mihai. Ma asez pe un scaun de lemn in camera intunecoasa de asteptare. Un barbat in haine de preot sta in picioare intr-un colt si un batran matura fredonand. Nimeni altcineva in camera. In cateva minute usa se deschide insa si doi barbati aseaza o targa jos. Ma apropii curios. Un baiat slabut, ce nu pare sa aiba mai mult de zece ani. E ingrozitor de palid si pare sa doarma, desi tresare des in somn, ca si cum ar avea dureri. Batranul se opreste din maturat si se apropie la randul lui. La vederea baiatului clatina din cap cu tristete.
"Il cunosc, imi spune el. Acum sase luni l-a lovit o masina in timp ce mergea cu bicicleta pe trotuar. Si-a rupt spatele si a ramas paralizat, dar cred ca are ceva si la cap, are dureri groaznice. Mai mult e la spital decat acasa, vai de capul lui." Se duce apoi inapoi la treburile lui, dar nu-l mai aud fredonand.
Fara sa vreau ma trezesc gandind cu voce tare.
"De ce?Cum se poate intampla unui copil asa ceva??"
"Necunoscute sunt caile Domnului, fiule." aud in spatele meu. Preotul ma priveste cu ochi blanzi, care fara indoiala vazusera multe in viata lor.
"Cum poate Dumnezeu lasa sa se intample asemenea nedreptate unui copil? Probabil e ocupat in alta parte, altfel nu pricep cum e posibil asa ceva."
"Nu ne este dat noua, muritorilor de rand, sa intelegem totul."imi spune din nou preotul cu credinta nezdruncinata. Nu mai raspund, ma asez la locul meu si curand targa cu copilul este dusa inauntru.
Cateva minute mai tarziu apare si doamna Stanescu cu Mihai care are o forma usoara de pneumonie si urmeaza sa ia antibiotice. Faptul ca masina mea incepe sa produca brusc un zgomot care nu prevesteste nimic bun nu ma mai enerveaza. E doar ceva normal, intr-o astfel de zi. Sau poate in orice zi. Ce sperante mai pot sa am ca lucruri bune se intampla pe lumea asta?Daca nu se intampla unui copil nevinovat de ce sa mi se intample mie?
Ajung in sfarsit acasa si simt din hol mirosul de mancare. E prea tarziu acum sa-mi mai fie foame, dar Cristina imi da sa gust sosul dupa ce o sarut. Ii spun ca are un gust grozav si ma asez pe un scaun in bucatarie. N-am de gand sa-i povestesc despre intarzierea la serviciu, promovarea lui Victor, copilul paralizat sau zgomotul suspect de la motorul masinii. Dar sotia mea ma cunoaste mai bine decit cred eu.
"Ai avut o zi grea?" ma intreaba si se aseaza langa mine.
"Nu prea grozava." ii raspund zambind.
"Poti sa suporti inca o veste rea?"
Pai da, sigur, de ce ar fi ultima veste pe ziua de azi una buna?!
"Cred ca da. Care-i problema?"
"Ma tem ca va trebui sa muti calculatorul si cartile tale inapoi in dormitorul nostru."
"Aha", ii raspund zambind,"deci redecoram. Putea sa fie si mai rau, dar cum de ti-a venit…"
In clipa aceea ideea imi vine in minte si caut un raspuns pe fata ei. Si abia acum vad ca zambeste cu adevarat si ca are in ochi o stralucire demult pierduta.
"Nu inteleg…ce vrei sa spui…"
"Astazi am fost la doctor. O sa avem un copil."
"Dar bine, e imposibil. Ne-a spus chiar el de mai multe ori ca e imposibil!"
"Stiu, asa i-am spus si eu."
"Si?"
"A ridicat din umeri si a spus ca doctorii nu sunt responsabili pentru miracole. Si a mai spus ca nu exista nici un motiv pentru care sa nu am o sarcina perfect normala si un copil sanatos."
O imbratisez fericit si imi spun ca a meritat sa traiesc o zi cu adevarat proasta pentru ultima veste. Gandul imi zboara la copilul de zece ani paralizat si ma gandesc ca asa e viata, ori de cate ori moare o speranta o alta se naste. De ce e asa? Nu ne este dat noua, muritorilor de rand, sa intelegem totul…