|
GENERATIA FANTASY
Scriitori ai genului? Apar ca ciupercile dupa ploaie, unii scriu bine,
altii mai putin, dar nu asa se intampla in toate genurile?
Intrebarea care ma macina este urmatoarea: Este un gen chiar atat de neacceptat?
Deoarece, cititorii nu prea exista, cel putin nu pentru autorii romani.
Editurile si mass media, nu numai ca nu promoveaza genul, nu promoveaza
cultura in general. Raspunsul la intrebare mi-l dau tot singura. Daca
ar fi un gen atat de neacceptat, pe cat spun unii, atunci de ce se citeste
Tolkien (Stapanul Inelelor) sau Rowling (Harry Potter)?
Genul fantasy nu este promovat, asta este realitatea. Avem scriitori mult
mai buni ca precedentii, dar ce pot ei sa faca pentru a ajunge la inima
publicului?
Generatia fantasy sau, Generaia F, asa cum isi spun ei, incearca sa dea
o infatisare genului. Sa ajunga la inima cititorului si in casele lor.
Sa incerca sa le dam o sansa, sa citim, macar unu din scriitori romani
ai genului fantasy. S-ar putea sa aveti placuta surpriza sa va placa mai
mult decat Tolkien sau Rowling. In cazul in care ma insel aveti libertatea
de a nu cumpara. Dar nu spuneti nu, inainte de a le da o sansa.
Eu cred ca este un curent cultural si am incredere in talentul Generatiei
F.
Despre gen
Generatia Fantasy s-ar putea spune ca e nascuta din Tolkien
si Rowling, dar, nu este nici pe departe asa. Fara slaba modestie, putem
spune ca ei s-au nascut din noi. Nou, inedit? Da! Un raspuns simplu si
la obiect. Apreciat? Nu! De ce? Pentru ca nimeni nu vrea sa investeasca
in noi, macar suflet.
Ne-am nascut din lumea fantastica a vrajitorilor, din lumile pe care cei
neinitiati nu le inteleg, din spuma marii, din dorinta de evadare. De
ce nu avem cititori? Pentru ca nu sunt informati, exista Generatia Fantasy,
dar nimeni nu o cultiva. Nu-i nimic, ne cultivam singuri! Incercam sa
atragem atentia asupra noastra si sa va facem sa intelegeti ca exista
un nou gen.
Suntem tineri, inovatori, vrem sa fim superiori si chiar suntem. Nu suntem
oameni din afara culturii, nu scriem un singur gen, incercam doar sa promovam
altceva, acum neaccesibil publicului. Poate ca, maine, lumea se va trezi,
va pune mana pe o carte fantasy si va traii o data cu eroii creati de
noi.
Cati dintre dumneavoastra nu au vrut macar o data sa cunoasca un trol,
un gnom, un vrajitor, un elf, un zeu, de ce nu? Acum aveti posibilitatea
sa-i cunoasteti, cititi aparitiile noastre, simple, ce-i drept, si veti
vedea, ca exista o lume noua, inedita, plina de mister.
Suntem una din cele mai noi generatii si una din cele mai hulite. Prezentatori
precum Dan C. Mihailescu ne judeca stilul si genul. Sunt de acord, judecati-ne!
Va ascultam cu interes, ne pare bine ca macar se vorbeste despre noi,
este bine si daca deranjam. Ne place ideea! O sa va deranjam, dumneavoastra
ne cititi si cei castigati suntem noi.
Apreciem criticile, cu cat sunt mai distructive, cu atat ne fac sa luptam
mai mult. Criticati-ne, dar nu mai stati cu mainile in san! Dati in noi,
o sa ne ridicam! Lasati cititorul sa aleaga, dati-ne o sansa, meritam
mai mult decat Sandra Brown.
Romania e plina de scriitori talentati. Si acum nu ma refer doar la genul
fantasy. Suntem mai buni decat europenii sau americanii, suntem reali,
suntem langa voi si cu toate astea nu vreti sa va indreptati privirea.
Si romanii stiu sa scrie. Pot sa va dau N exemple de scriitori romani,
contemporani cu noi, care astern pe hartie sentimente mult mai profunde
decat un oarecare european, adus in culmea gloriei de publicitate. Meritam
si noi publicitate, meritam si noi sa fim scosi afara, cititi de intreaga
lume. Si, ca sa inchei cu un citat celebru: daca voi nu ne vreti, noi
va vrem! Voi deciteti! Va sta in putere.
STAPANUL
VOLUMUL I
RAPIREA ZEILOR
Capitolul I
INCEPUT DE POVESTE
Pe vremea cand Dumnezeu era singur in galaxie, s a gandit: de ce nu ar
face o fiinta dupa chipul si asemanarea sa? Si asa a facut. L a facut
pe Adam. Dar si el era singur. Atunci Dumnezeu s a gandit sa i aduca o
femeie, care sa aiba grija de el. Asa cum stim cu totii, Eva a incalcat
porunca lui Dumnezeu, ducandu l si pe Adam in ispita. Asa ca Dumnezeu
i a alungat pe cei doi din rai si i a trimis pe pamant. Asa a evoluat
(sau involuat?) omul.
Omul a inventat legenda, multe dintre ele au facut inconjurul pamantului.
Unele au vorbit despre zei, altele despre vrajitori sau despre alte personaje
fantastice.
Multi s au intrebat daca aceste povesti au fost sau nu reale. S a spus
ca multi au si descoperit aceste lucruri, dar nu le au comunicat mai departe.
Au existat documente care sa ateste sau sa conteste veridicitatea acestor
legende. Ce e adevarat si ce nu? Cine stie?
Cineva spunea ca scriitorii fratii Grimm ar fi unii din cei care stiau
adevarul si se mai spune ca acest adevar ar exista in povestile lor. Oare
cat de adevarat este? Nimeni nu poate sti. Doar ei. Sau poate ca totul
a fost in imaginatia si nevoia oamenilor de a visa.
Dar, oare, nu visele ne intregesc viata? Poate ca din vise se naste speranta
si, dupa cum bine stiti, speranta moare ultima. Atunci cand Pandora a
deschis cutia, a scos din ea toate relele din lume dar, totusi, a ramas
speranta. Cu toate acestea, exista oameni care nu mai au speranta. Oare
cum a murit? Oare oamenii au uitat sa mai viseze, au uitat sa mai spere
sau, pur si simplu, au uitat sa se mai bucure de viata? Poate ca au uitat.
Viata, uneori, ne poate dezamagi si atunci, daca nu suntem suficient de
puternici, uitam sa ne mai bucuram de micile placeri. Dar cum sa te bucuri
de ele, daca nici acestea nu mai exista? Cat poate fi de mizera si de
josnica o viata de om?
Oare cat de mult ii mai bucura povestile pe oameni, sau cati dintre ei
le mai citesc macar? Cineva imi spunea odata ca povestile fratilor Grimm
erau adevarate. Bineinteles, erau mult mai fioroase si mai dure, genul
de povesti pe care nu le putea citi un copil. Atunci nu am crezut in veridicitatea
acestora, dar, dupa ce am aflat aceasta poveste, mi am dat seama ca toate
povestile au un sambure de adevar, altfel nu s ar putea.
Asa s a intamplat si cu profesorul Ken Rogers, un profesor de tara dintr
un mic sat belgian. Toata aceasta poveste s a petrecut in zilele noastre,
cu cativa ani in urma. Micul sat era de o frumusete nemaivazuta pana atunci.
Oamenii care locuiau aici nu erau tocmai oameni normali, acestia aveau
anumite puteri si unii dintre ei aveau chiar infatisari ciudate.
Asa cum spuneam, satul era foarte frumos si chiar modern. Pe strazile
lui mari se puteau observa doua tramvaie, ce i drept de epoca, tramvaie
care erau date disparute de multi ani.
Tramvaiul 137 se spunea ca este unul magic si ca aici visele deveneau
realitate. Casele erau construite in stilul vechi, unele erau frumoase
si impunatoare, altele erau mai mici si mai saracacioase. Satul era asezat
la poalele unui munte si, cu toate astea, aici era mereu cald.
Trebuie sa mai spunem ca satul era impartit in doua. Intr o parte exista
atat zi, cat si noapte, asa cum este si normal. In cealalta parte insa,
exista doar noapte, aici ziua s a aratat cu mult timp in urma. In acest
sat existau doar saptezeci de familii, de aici ne dam seama ca toti se
cunosteau intre ei. Dar sa vorbim putin despre cel ce mi a spus aceasta
minunata poveste.
Profesorul Ken era unul dintre acei oameni fara o structura fizica bine
definita, avea inaltime medie, era slabut si tot timpul cu niste ochelari
mai mari decat fata lui, asezati pe nas. Om bland, iubea meseria de profesor
si iubea copiii. Ken preda "Istoria Literaturii" pentru copiii
taranilor din Grossville.
Satul Grossville era asezat la granita dintre realitate si fantezie. Oamenii
stiau acest lucru, dar nimeni nu a incercat vreodata sa i treaca pragul.
Profesorul a studiat acest fenomen si isi dorea din ce in ce mai mult
sa patrunda dincolo. Dar, deocamdata, vom lasa deoparte acest lucru si
ne vom ocupa putin de oamenii din sat.
Ca in orice sat, primarul este cel mai important om, dar aici primarul
nu este un om obisnuit, ci este un om de dincolo, adica din cealalta parte
a lumii. Primarul, Orson Smith, este de fapt un eldoin, adica jumatate
om si jumatate felina. Partea omeneasca a lui Orson, cea de la brau in
sus, este destul de proeminenta, trupul este masiv si bine facut, iar
capul seamana cu al unui copil pus pe sotii, cu ochii jucausi, de un albastru
intens si cu parul mai galben decat insusi soarele. Cealalta parte a primarului
seamana foarte bine cu trupul unei pantere.
Eldoinul nu vorbea niciodata de lumea din care provenea, tot ceea ce stiau
oamenii era ca a fost alungat din taramul fanteziei in urma cu o suta
de ani si de atunci a devenit primar in Grossville. Un alt personaj locuitor
al acestui taram este negustorul satului, Ginn Dark; acesta este omul
care face tot timpul calatorii si infrunta tot felul de primejdii, sau
cel putin asa spune el. Ginn este singurul om care a mers mai departe
de acel sat, el este negustorul si singurul care se duce la targ pentru
a face negot. Este scund, grasut si cu ochii cat cepele, dar totodata
un om bun si un tata minunat. Acesta are sase fete si trei baieti pe care
ii creste cu mult drag si interes de cand i a murit sotia. Fetele lui
Ginn sunt tot negustorese, dar singurul negot pe care il fac este in sat.
Ginn isi pregateste fetele pentru a l urma atunci cand el nu va mai fi.
Baietii negustorului, in schimb, sunt fierari; oricat incercase barbatul
sa i faca negustori, nu izbutise, asa ca i a lasat sa si urmeze drumul.
Cea mai mare dintre fiicele negustorului, Anu, este casatorita cu preotul
satului. Satenii spun ca ar fi cea mai frumoasa fata din sat, combinatie
intre inger si demon, o frumusete rapitoare si, totusi, demonica.
Anu are in jur de 24 ani, este blonda ca aurul si mladioasa ca o salcie.
A vrajit multi barbati cu frumusetea ei orbitoare, ba chiar se mai spune
ca, pe langa frumusete, detine si o inteligenta sclipitoare. Multi oameni
presupun ca Anu este fata unei fiinte de dincolo, dar acest lucru nu s
a adeverit niciodata si nimeni nu l a intrebat pe tatal ei.
Asa cum spuneam, Anu este casatorita cu preotul satului, Mateus First,
despre care se zvoneste ca ar fi un om rau si fara scrupule. Preotul e
un om de vreo 40 ani, poarta o barba lunga, ochii ii sunt de culoarea
noptii, iar chipul ii e tot timpul ursuz. Mateus este inalt, cam de 1,80,
si voinic cat zece. Se zvoneste ca si el vine din lumea de dincolo, deoarece
nimeni nu a vazut o pe mama acestuia aducand pe lume vreun copil.
Grossvill ul, asa micut cum pare, este plin de oameni. Am omis o groaza,
cum ar fi brutarul Deen, pe sotia acestuia, Denise, si cei trei baieti
ai lor; pe moasa satului, Andona, si pe sotul ei, Call; pe carciumarul
Drink si frumoasa lui sotie, Marie, care nici ea nu facea parte din lumea
aceasta, dar, spre deosebire de primar, este om. Nici ea nu vorbea prea
mult de lumea ei, asa cum n-o facea nici primarul. Ar mai fi o groaza
de oameni de cunoscut, pe care, probabil, ii vom cunoaste pe parcurs.
Si totusi, mai este un personaj important in povestea noastra, anume Pandora,
acea Pandora care a fost pacalita de Zeus si a deschis cutia nenorocirilor.
Pandora, care locuieste in satul oamenilor de peste un veac, acum batrana,
este cea care ii invata pe copii despre greci, despre istoria si literatura
acestora, despre zei si oameni, despre multe alte lucruri interesante.
Cam asa incepe povestea noastra intr un mic satuc din Belgia, rupt de
lume si de realitate, un sat de care putini oameni au auzit, iar cei ce
au ajuns acolo nu s au mai intors niciodata, si nu stim daca li s a intamplat
ceva rau ori s au stabilit in acel coltisor de rai.
Cand mi a relatat povestea, profesorul Ken mi a spus ca satul despre care
va vorbesc este unul dintre cele mai frumoase colturi de pe pamant. Spunea
ca apele sunt mai limpezi decat cerul si iarba mai verde decat verdele,
vitele sunt de doua, poate de trei ori, mai mari decat cele pe care le
stim noi, iar culturile cresc de pe o zi pe alta. Mai spunea si ca oamenii
nu cunosc ura sau minciuna si ca toti sunt o mare familie ce se ajuta
la bine si la greu.
VOLUMUL II
CAPITOLUL X
CIMITIRUL
" - Cum am ajuns aici, Tlaloc?! Tigrul a dat din umeri.
Erau intr un loc intunecat, sub un mare copac, care parea ca le tine loc
de culcus.
Barbatul s a privit. Mainile lui erau mari si paroase, in loc de dinti
simtea niste colti uriasi. Tlaloc arata normal sub infatisarea sa de tigru.
Vantul! Ah... vantul! Simtea din nou rasuflare lui racoroasa. Cerul parea
innorat, semn ca se apropia ploaia. Tigrul s a bagat zgribulit mai adanc
in scorbura marelui copac. Fulgere si tunete au inceput sa si ceara drepturile.
Faceau o asemenea galagie, ca pareau ca se cearta. Profesorul s a inghesuit
in prietenul sau:
- Spune mi ca nu e un vis. Vreau sa cred ca ploua cu adevarat.
- Nu cred ca visam, dar tot nu inteleg..., tigrul s a oprit.
Undeva se auzeau glasurile unor oameni. Vorbeau in soapta, parca pentru
a nu deranja pe cineva. Ken a vrut sa vada ce se intampla, dar Tlaloc
l a oprit. Erau prea obositi dupa razboiul prin care au trecut. Au hotarat
sa se odihneasca, aveau destul timp sa descopere unde se aflau si mai
ales sa afle daca acei oameni erau ospitalieri sau nu.
Amandoi au adormit. Cand s au trezit inca era noapte, parea ca soarele
nu vrea sa mai apara. Ploaia nu mai contenea, fulgerele si tunetele inca
faceau galagie:
- Ar trebui sa vedem unde suntem, a spus Ken.
- Asa e, a afirmat tigrul.
Au iesit de sub protectia copacului si au pornit in cautarea unei locuinte
omenesti. Dar bezna ii impiedica sa vada pe unde pun piciorul. Ken si
a amintit de vraja "luminate", pe care a si pus o in practica.
O luminita, ca a unei lanterne, s a aratat si le a luminat, cat de cat,
drumul.
Tigrul a scos un tipat usor infundat, apoi i a facut semn lui Ken cu capul.
Se parea ca se aflau intr un cimitir. In jurul lor erau sute de morminte
si pietre funerare:
- Suntem in lumea de mijloc, a spus tigrul.
- De unde stii?
- Noi nu avem cimitire. La ce bun sa sufoci corpul dupa moarte? La noi
se ard. Eu nu inteleg de ce oamenii arunca pamant pe morti!
- Tu oricum nu intelegi nimic.
Tigrul s a oprit asupra unei pietre funerare. Pe piatra scria "Dimitri
Rogers", tatal profesorului avea acest nume. Fara sa il impacienteze
pe profesor a mers mai departe. Dar urmatoarea piatra funerara pe care
si a aruncat ochii l a facut sa se cutremure. Asta nu o mai putea ascunde.
Cu toate ca nici cu mormantul tatalui profesorului nu intelegea ce e acolo.
Doar matusa lui i a scris ca e bine, in viata. Si apoi de ce ar fi fost
ingropat in lumea lor? Departe de casa pe care a intretinut o cu trup
si suflet?
Ken nu a observat uimirea zeului si a continuat sa caute o iesire, dar
acesta l a chemat inapoi si l a pus sa citeasca pe piatra. Barbatul a
ramas socat, nu a mai stiut sa vorbeasca sau sa gesticuleze. Nevenindu
i sa creada, a mai citit o data: "Aici doarme, in somnul vesnic,
Clementine Rouge. Moarta la doi ani si jumatate de friguri. Ii plangem
suferinta si tineretea. Mama si tata!".
Un cer albastru si limpede ca lacrima se arata deasupra lor. Ken si Tlaloc
zaceau unul langa celalalt, probabil franti dupa lupta. Barbatul a cautat
in jurul sau o urma a cimitirului, dar nimic. Erau inca pe Graus. Toata
lumea parea a fi extenuata, unii dormeau, altii motaiau, iar unii din
ei isi ingrijeau ranile.
Profesorul i a tras un cot tigrului, care parea ca viseaza. Acesta s a
trezit capiat. Parea a nu sti unde se afla. A privit in jurul sau, cautand
parca ceva. Apoi si a pus capul la loc pe pamantul cald. Cu ultimele forte
si a luat infatisarea umana. L a privit intrebator pe Ken si a inchis
ochii:
- Ce se intampla cu tine? Ti e rau? a intrebat profesorul.
- Sunt bine! Cred! Nu stiu. Am avut un vis ciudat. Un cimitir. Clem, tatal
tau. Habar nu am. Cine...?
Ken l a batut usor pe umar. Nu stia ce sa i spuna. Cum sa i explice ca
a fost in visul lui? Cum sa i explice ca ar putea fi real, ceea ce a vazut?
Era o nebunie. Nu ar fi trebuit sa i se intample si lui:
- Am visat si eu. Stiu!
Zeul l a privit disperat. Nu putea sa creada ca a fost implicat in visul
profesorului. Nu intelegea de ce si el? El nu era un vizionar sau cum
i o spune. Nici macar nu prea visa, decat rar de tot. Dar asta il speria.
Stia ca prietenul lui visa si lucruri reale, iar asta il cutremura. Daca
undeva, in lumea de mijloc, exista cu adevarat acest cimitir si acele
pietre funerare? Atunci, Clem, Dimitri...? nici nu vroia sa se gandeasca,
dar nu putea. Scrisoarea de la matusa profesorului, Clementine, pe care
a vazut o, destul de mare ca varsta. Ce insemnau toate astea? Sau poate...
poate ca ... dar nu, nu putea fi un vis prevestitor. Nu avea cum sa se
intampla, decat in cazul lui Dimitri, asta daca inca mai traia. Dar in
cazul Clementinei..., nu avea cum sa se intample ceva ce s a petrecut
cu optsprezece ani in urma. Era imposibil. Si apoi cum putea sa fie moarta?
Cu siguranta nu era un spirit, Magul ar fi stiut asta si nu numai el.
Hades ar fi stiut cu siguranta, sufletul ei ar fi trecut pe la el sau
pe la Cerber. Nu! Era doar un vis. Asta era singura explicatie. Clementina
era in viata si chiar daca nu ar mai fi... nu putea fi moarta de atata
timp. In cazul lui Dimitri, cine stie? Poate ca traia cu adevarat sau
poate ca era mort de ani de zile. Acum ii parea rau ca nu a citit si motivul
mortii, dar i a fost teama sa nu l vada Ken. Zeul si a luat inima in dinti
si l a intrebat pe barbat:
- De ce nu te ai dus la tatal tau?
Barbatul a tresarit. Nu prea avea chef de explicatii, dar pana la urma
era prietenul sau:
- Pentru ca e mort. De aceea.
- Si scrisoarea?
- O capcana, probabil.
- Si daca e real? Daca traieste cu adevarat?
Ken s a facut rosu ca para si a inceput sa vorbeasca tare:
- Eu l am inmormantat. Nu intelegi absolut nimic? Cum sa se ridice din
morti? Cum? Scrisoarea aia e o nebunie. Nici macar nu imi amintesc de
aceasta matusa sau ce o fi. Nu am vazut o in viata mea. Am auzit vorbindu
se despre ea. Doar atat. Mama nici macar nu o placea, de cate ori incerca
tata sa i povesteasca despre ea, se ducea in camera ei. Nu o cunosc si
nici nu vreau! Nu am nevoie de ea. Si nici de tatal meu. Chiar daca e
in viata, nu imi pasa.
Barbatul si a dus mainile in cap si a inceput sa planga.
- De ce Ken? De ce? De cine iti este teama? Ce ti a facut de il urasti
asa de mult? Eu am crezut tot timpul ca il iubesti. Ca il respecti, ca
ii porti o amintire frumoasa. Ce dracul e cu tine? Nu te mai recunosc!
- Nu l am iubit! a spus barbatul suspinand. Nici macar nu l am respectat.
Tot timpul ala cat a fost plecat de acasa... I a spus mamei ca a muncit
in Turcia, pentru a aduce bani. Dar de fapt a fost in armata rusa tot
timpul. Dupa ce nenorocitul ala mi a ucis sora, l am urat si mai mult.
Am suferit mult in timpul razboiului, iar el a facut parte din armata
dusmanului.
- De unde stii?
- Intr o seara cautam printre lucrurile lui, cautam un costum, vroiam
sa ies sa ma distrez. Atunci am gasit... decoratii de razboi. Am simtit
cum ma sufoc, cum toate idealurile in care am crezut s au dus. Nu am putut
sa i spun mamei. As fi ucis o de tot, era oricum destul de deprimata.
Din acea clipa l am urat. Nu am mai putut sa l vad cu aceeasi ochi. Si,
cu toate astea, in momentul in care a murit, am simtit compasiune, ce
nebunie. Daca traieste, sa fie sanatos. Nu e problema mea. El a stiut
tot timpul ca am aflat. Totul s a schimbat intre noi. Nu pot! Poate gresesc,
dar nu il pot ierta. Nu neaparat pentru toti acei oameni care au suferit,
dar pentru ea... pentru Lulu, niciodata.
Tlaloc nu mai stia ce sa spuna. Nu mai avea cuvinte. Pentru moment avea
sa l lase in pace, cu toate ca ar fi vrut sa i spuna ca a facut o pentru
ei, pentru familie. Nu ar fi putut castiga bani decat daca ar fi luptat.
A fost sansa lui sa si intretina familia. Nu a avut de ales. Dar, in acele
momente, Ken nu ar fi inteles. Asa ca l a lasat cu gandurile si durerile
lui, si s a dus sa vada care este situatia printre oameni.
Muntele era plin de oameni raniti, morti sau inconstienti. Ciclopii si
uriasii pazeau toate intrarile. In curand trebuiau sa plece, dar nu inainte
de a se asigura ca fiintele de pe munte sunt bine. Asa cum am mai spus,
uriasii si ciclopii aveau sa ramana acolo, pana cand aratarile aveau sa
se puna pe picioare.
Tlaloc privea acum o imagine dezolanta. Aproape ca intelegea cum a fost
copilaria lui Ken. Plina de morti si raniti, soldati care le calcau satele
si le furau mamele, surorile, iubitele si le ucideau barbatii. Nimic nu
ar putea fi mai trist in copilaria unui om.
*
- Poate ar trebui sa incercam, i a spus Ken lui Tlaloc, care cioplea
o bucata de rachita.
- Ce?!
- Sa mergem in lumea de mijloc. Sa cautam cimitirul, poate aflam niste
raspunsuri.
- Ihh, facu zeul. Mergem! Sigur! Tu o sa ma omori intr o buna zi. Nu Tenayuca,
nici altcineva, ci tu.
Barbatul l a privit satisfacut:
- Esti un las. Iti este frica. Te am vazut si in vis. Erai inspaimantat.
Cand s au auzit acele voci ai preferat sa te culci la adapost. Ce? Credeai
ca sunt spirite?
Tlaloc s a oprit din cioplit si a ras:
- Esti copil, mie nu imi este frica niciodata. Sau doar cateodata. Hai
la masa mai bine. Ares ne asteapta, si apoi nu sunt sigur ca vreau sa
mai vorbesc cu tine.
Amandoi au zambit si s au indreptat spre partea galagioasa a muntelui.
A doua zi aveau sa plece. In ziua aceea au ars toate cadavrele si au incercat
sa lase muntele asa cum l au gasit. Dar acum era timpul petrecerii, aveau
de sarbatorit, doar au castigat o lupta destul de importanta.
Toti erau asezati in jurul unui foc urias si isi povesteau faptele eroice,
doar Eol statea retras. Ken s a apropiat de el:
- Ce s a intamplat?
- Sunt doar obosit. Nu mai sunt tanar ca odinioara, fortele m au cam lasat.
Nu ma simt chiar in largul meu. Si apoi ma gandesc la cei de acasa. I
am lasat aproape fara aparare. Gandurile unui batran, nu ma baga in seama.
Barbatul l a batut prieteneste pe umar:
- Fii linistit, totul va fi bine. Dar vroiam sa te intreb ceva. De fapt
am venit pe Eolia cu un scop, dar nu am mai avut timp. Spune mi despre
cele trei vanturi disparute.
Regele a ras:
- Ce as putea sa ti spun despre niste vanturi? Bat fiecare in directia
lui, iar cand bat toate se formeaza taifunuri, cam atat.
- Nu asta, batrane. Spune mi cum puteau sa dispara, stiu ca doar tu le
poti da drumul, numai tu ai cheia. Cine mai putea sa le dea drumul?
Regele parea ganditor, nu pusese problema asa niciodata. Dar exista un
raspuns. Mai era cineva care avea autoritate asupra lor:
- Peleu, a spus regele aproape triumfator. El le mai putea da drumul.
Atunci cand eu uit de combinatia pentru ploaie, el le da ordin si asa
se face ca ploua. Dar...
- De ce ar face Peleu asa ceva? i a luat vorba Tlaloc, care se afla in
spatele lor.
Ken si regele au aprobat.
- Doar ti am spus de ce, i s a adresat zeul, profesorului. Cred ca isi
doreste razbunarea. Iar in cazul in care a fost rapit, probabil ca a fost
obligat. Dar... o sa l gasim. Hai sa ne simtim si noi bine. Cine stie
unde ma mai tarasti? Hai, fruntea sus si sa cantam, sa bem si sa mancam,
sa ne veselim si sa chefuim.
Cei doi au ras. Tlaloc parea tare vesel, iar rimele lui erau adevarate
delicii. Cu totii s au intors in mijlocul petrecerii. Zeus era tare mandru
ca a reusit sa si invinga frica si mai ales ca a aruncat cu tunete si
fulgere in anaconde. La petrecere s a alaturat si Poseidon, care i a cerut
scuze profesorului pentru purtarea sa de pe Muntos. Oarecum acest razboi
i a mai apropiat, Zeus nu mai parea atat de ingamfat si rece, iar Poseidon
a reusit sa si recunoasca greseala public. Dar asta era doar foarte putin,
mai erau inca multi alti zei care nu erau de acord cu el, chiar daca stiau
ca el i a salvat. Sau... poate ca era doar invidie, pentru ca ei, zei
cu sange pur, nu au fost capabili sa faca ce a facut el, iar acest gand
il facea sa se simta minunat. Sa invingi zeii cu propriile arme, asta
da realizare. Nu putea nega ca nu era oarecum legat de ei. Il iubea pe
Ares, doar era bunicul lui; il iubea si mai mult cand isi amintea de figura
blajina a mamei. Si fata de Apollo avea anumite sentimente de apropiere,
doar i a fost alaturi tot timpul. Si ce alt motiv ar fi mai bun, daca
nu Tlaloc? Si el era tot zeu. Ce conteaza de ce natie? Dar zeul tigru
era dovada vie ca in orice padure cu uscaciuni, exista si un lastar.
Intotdeauna Tlaloc l a facut sa se simta special. Ii era recunoscator
pentru felul in care s a purtat cu el si pentru increderea de care i a
dat dovada.
Si cel mai mult il aprecia pentru ca l a urmat peste tot, fara sa ii para
rau sau sa i reproseze ceva. Si nu putea spune ca el nu a gresit. Ba da,
amandoi au gresit, dar tot amandoi au avut puterea de a ierta si de a
continua. De cand l a cunoscut pe tigru a simtit ca vor avea o legatura
speciala, iar simturile lui au fost reale, ca de fiecare data.
Dar asta simtea tot timpul pentru tigru, chiar daca uneori era enervant
si ironiza totul. Acum insa un alt gand mult mai important il urmarea.
Cimitirul! Ce e cu acel cimitir? Exista cu adevarat? Si, daca exista,
ce se ascunde in spatele lui? Sau cine? Daca este doar o capcana? Sau
poate ca acolo trebuia sa ajunga de la inceput.
Ideea ca nu si a putut ierta tatal, care parea ca zace acolo, il framanta
pentru prima oara. De ce ar fi fost ingropat acolo? El stia destul de
bine unde si a ingropat parintele. Si apoi Clem! Daca ar fi fost singur
in vis, poate ar fi crezut ca a innebunit, dar cum nu a fost... Toate
astea pareau a fi un cosmar fara sfarsit. Ii era teama ca se va trezi
intr o zi si va observa ca a disparut, ca lumea din care face parte a
disparut. Sau poate se va trezi in micutul sat din Moldova si viata lui
va mai incepe o data. Ii era teama ca totul sa nu fie un vis, tot ceea
ce traia. Cateodata se trezea si se ciupea, vroia sa se asigure ca totul
e real. Nu stia inca daca isi dorea sa fie vis sau realitate, dar de prea
multe ori le confunda. De multe ori nici nu stia daca s a trezit. Nu mai
suporta sa viseze, ar fi preferat sa fie si el un om normal. Stia ca Circe
era mandra ca el poate sa vada ce se intampla sau ce se va intampla visand.
Dar el nu mai vroia. Inca nu stia sa se controleze. Nu stia cum sa si
controleze emotiile, trairile, cum sa isi dea seama daca s a trezit sau
nu. Toate astea il terminau pe zi ce trece. Inca de cand a avut viziunea
care a salvat o pe Circe, a inceput sa se simta tot mai slabit. Nu a spus
nimic, dar visul cu cimitirul i a luat si mai multa energie.
Ii era greu sa i spuna lui Tlaloc, dar simtea cum se imbolnaveste, cum
vitalitatea lui dispare. Si nu intelegea cum un vis poate sa ii fure atata
energie. Avea sa i scrie lui Circe, pana la urma ea era la fel ca el,
poate ca avea si un raspuns, poate ca si ea a trecut prin asta. Pana la
urma sa fii un vides este un blestem si nu o binecuvantare.
Barbatul de abia astepta sa ajunga intr un loc unde sa gaseasca hartie
si creion..., ceva il rodea in buzunarul de la piept. A bagat mana si
a scos amuleta fermecata. Of..., cat de bine i ar fi prins in lupta daca
si ar fi amintit de ea.
O stare apasatoare a pus stapanire pe trupul sau. O stare de ameteala
urmata de una de lesin, o oboseala crancena, incat abia isi mai putea
tine ochii deschisi. Galagia din jurul sau o auzea din ce in ce mai putin,
parca un somn blestemat a pus stapanire pe el. A facut un ultim efort
sa si tina ochii deschisi, efort care l a facut sa cedeze. O durere, apoi
respiratia si gata. Fara sa poata cere ajutor a picat. Ochii au cedat,
galagia era undeva departe, picioarele nu le mai simtea, apoi intregul
trup. Si apoi nu a mai simtit nimic.
*
- Caldura si a spus cuvantul, se auzi o voce din multime.
Cu totii stateau in jurul lui, numai Tlaloc il stropea cu apa, ceilalti
priveau surprinsi. Nu putea sa deschida ochii, dar ii simtea. Si ar fi
dorit ca zeul sa nu mai arunce cu apa pe el, dar nu ii putea spune. Era
prins intre realitate si altceva. Le putea vedea fetele cu ochii minti,
se putea misca si putea vorbi, acolo, in lumea lui, dar in realitate nu
misca nici macar un muschi.
Ingroziti, Tlaloc si Ares au decis sa plece chiar in acea noapte. Trebuia
sa l duca neaparat la un mago doctor si orice secunda in plus i-ar putea
fi fatala. Altheia a decis sa mearga cu ei. Mai de mult, in Templul lui
Apollo, ajuta oamenii raniti sau bolnavi, stia cat de cat sa i acorde
primul ajutor. Cei patru s au imbarcat si au pornit spre lumea vrajitorilor.
Important era sa ajunga cat mai repede pe o insula unde ar putea folosi
un portal. Stapanul Eldoin al muntelui le a spus ca, in drumul lor, exista
o insula pustie, fara nume, unde se putea deschide portalul.
Ajutati de Poseidon, care le a dat cat a putut din valurile sale, au ajuns
pe insula in mai putin de o ora. De aici directia mago spitalul. Portalul
i a dus pe holul lung si roz al mago spitalului. Acesta parea a fi plin,
multa lumea ce astepta controlul unui doctor, oameni, vrajitori si zei
se inghesuiau sa intre mai repede. Unora, in loc de cap le crescuse un
castravete, altii in loc de brate aveau crengi si cate si mai cate.
Ares s a strecurat printre pacienti si a reusit sa ajunga la o mago asistenta.
I a explicat vrajitoarei ce s a intamplat, iar ea a dat alarma de urgenta.
L au dus pe Ken intr un salon luminos, la fel de roz ca si holul. Un pat
imens si doua masute mobilau incaperea. Sase din cei mai buni doctori
si au lasat pacientii si au venit sa vada noul caz. Au stat mai mult de
doua ore inauntru, incercand vraji si tot felul de solutii, dar s au dat
batuti. Un doctor batran, cu cateva fire de par albastre si un pic de
barba de aceeasi culoare, s a apropiat de ei:
- Nu stim cum sa l ajutam. Cred ca are nevoie de un doctor din lumea oamenilor.
Unul dintre aceia ce se ocupa de mintile oamenilor. Am impresia ca aude
si stie tot, dar s a blocat inauntru sau. Il vom tine sub observatie,
dar intre timp gasiti un doctor dintr aceia.
Tlaloc s a repezit la gatul doctorului:
- Stii cine e pacientul tau? Stii?
Doctorul a incercat sa scape din stransoare, dar nu a reusit. Speriat,
i a facut semn ca nu stie:
- E stapanul vostru, dobitocule. E Ken Rogers. Nu vreau sa l tineti sub
observatie, vreau sa faceti tot ce puteti. Altfel, crede ma, nu vei mai
trai, nici tu si nici vreunul dintre colegii tai, sa vezi ce s a intamplat.
Barbatul l a privit mirat. Poate ca nu ii venea a crede ca e stapanul
lor sau poate ca, de spaima, nici nu a auzit. Zeul l a lasat sa plece.
Ares si Altheia pareau ca nici nu au observat micul incident:
- Ares, trebuie sa ma ajuti, a spus Tlaloc. Tu ai mai fost acolo. Hai
sa gasim un doctor de minti. Altheia, ramai aici si fii cu ochii pe doctorii
astia. Nu il lasa sa moara. Scrie la institut si cere i celei ce i tine
locul sa vina. Sa stati cu el zi si noapte pana ne intoarcem, sa nu lipsiti
nici o clipa. Faceti cu randul, daca e nevoie. Dar sa nu il pierdeti!
Ai auzit?
Pe Altheia a speriat o atitudinea zeului, dar il intelegea. Era speriat!
Cu adevarat speriat. Nu isi mai vazuse niciodata fratele astfel. Dupa
ce cei doi au disparut in spatele portalului, nimfa s a dus langa Ken.
Parea asa de trist, ar fi vrut sa l ajute cumva. A luat o foaie de hartie
si i a scris inlocuitoarei, apoi a chemat o bufnorita si i a dat scrisoarea.
A stat langa el doua zile si doua nopti, pana cand a aparut Gheea. Cand
a vazut o, Altheei nu i a venit sa creada, zeita disparuta era inlocuitoarea
profesorului, asta da nebunie. Gheea a facut o sa promita ca nu va spune
nimanui, iar ea i a a facut intocmai. Zeita mama a ramas alaturi de profesor
in urmatoarele trei zile.
Barbatul simtea si auzea tot. Era blocat undeva in propria-i minte. Stia
ca un doctor din lumea oamenilor nu il va ajuta, singura lui solutie era
Circe. Daca nici ea nu cunostea un leac, atunci era pierdut. Dar cum sa
ii anunte pe ceilalti? Ar fi avut nevoie de cineva sa il inteleaga, dar
cum?
Starea lui se inrautatea pe zi ce trece, se simtea din ce in ce mai rau,
iar mago doctorii nici macar nu isi dadeau seama. Deseori a gandit profesorul
ca acestia sunt cei mai prosti medici care exista. Cel putin in lumea
oamenilor existau aparate care indicau starea pacientului, ei se bazau
pe simturi si vraji. Dar nu se pricepeau deloc, iar el simtea zilnic ca
nu mai are mult.
Amintirile i se stergeau usor din memorie, deja daca privea in urma nu
isi mai amintea multe lucruri. Durerea aceasta era mai mare ca oricare
alta. Se gandea ca va ajunge in cimitirul din lumea de mijloc, ca va fi
doar o piatra funerara, cu un nume inscriptionat. Asta daca nu va fi inmormantat
dupa obiceiul vrajitorilor sau al zeilor, ceea ce nu il incanta mai mult.
Dar un gand il linistea: va fi alaturi de Andora. Vor avea o eternitate
sa isi povesteasca acei ani lipsa, si apoi, cine stie? Hades nu parea
chiar asa de rau, poate ca il va lasa din cand in cand sa l vada pe Tlaloc.
Si mintea lui incepea sa amorteasca, nu mai simtea atatea lucruri ca in
primele zile. Imaginea Clementinei pe muntele Graus i a tulburat pentru
o clipa amintirea. Apoi a inteles: "M a blestemat", si, cu acest
ultim gand, s a dus. A inchis ochii mintii si s a scufundat in nefiinta.
Gheea a inteles! Nu mai era nimic de facut, acum va ajunge la mila lui
Hades. Numai el il mai putea intoarce din drumul pe care s a pregatit
sa l faca.
Nu la mult timp, au aparut Tlaloc si Ares, impreuna cu un doctor uman,
de minti, asa cum il numeau ei. Doctorul i a luat pulsul. Inca mai batea.
Doctorul a scos din geanta lui o seringa. Zeii nu au mai vazut asa ceva,
Tlaloc s a dat in spate, ca si cum l ar fi asteptat ceva rau.
Doctorul a tras in seringa un lichid incolor si apoi a infipt acul in
umarul profesorului, moment in care zeul a inchis ochii. Dupa ce tot lichidul
s a dus in corpul profesorului, doctorul, care nu parea mai in varsta
de patruzeci de ani, l a consultat. Nu prea stia nici el ce sa spuna,
dar, cu siguranta, stia ca barbatul trebuie dus in lumea oamenilor si
tinut sub observatie.
Doctorul Claus, ca asa il chema, era un oaspete frecvent al acestei lumi.
Doctorul era psiholog si inca unul dintre cei mai buni. Zeus i a trimis
pe cei doi la doctorul Claus, pentru ca era de incredere si pentru ca
a mai rezolvat cateva afectiuni in lumea lor.
Tlaloc l a tras deoparte pe doctor:
- Cum e?
- Sincer, eu cred ca este pe un drum gresit. Nu cred ca tine nici de mine.
De ce dracu' aveti mago doctori, daca nu isi pot da seama ca a fost vrajit?
- Cum?!
- Da, e blestemat. Daca ar mai fi constient inauntrul sau, as putea sa
l readuc la viata. Dar nu mai e acolo. Cine stie pe unde ii umbla sufletul?
Pot sa fac doar un singur lucru. Sa astept sa se intoarca. Nu stiu alta
metoda. Daca se va intoarce in corpul sau, chiar si numai mintal, l as
prinde si l as scoate de acolo. Dar acum nu putem decat sa asteptam si
sa ne rugam sa fie bine. Injectia ce i am facut o il va mai tine in viata
cel putin douazeci si patru de ore. Daca pana atunci nu se intoarce, asta
e. Nu va muri, dar nici nu veti mai avea ce sa faceti cu el. Va ramane
asa pentru toata viata sau eternitatea. Lasa l sa lupte, Tlaloc. Sigur
va reusi.
|
