|
"Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala,
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza."
(Daniil Harms)
"Pentru un tobultoc de cartofi iti
pierdeai viata"
Andrei Malancea (1924)
Poate ca n-ar fi fost foametea asa de grea, poate n-o
simteam noi astfel, dar inaintea ei a fost razboi. Si daca a fost razboi,
multe rele s-au intimplat. Pe noi, cei mai tineri, ne-au luat in Romania,
caci se apropia frontul de noi. Se intorcea razboiul. In Romania am trait
bine. Lucram pe la casele oamenilor, iar in unele zile, mai ales duminicile,
ne adunam si ne instruiam. Din sat de la noi era si Chirila Oprea, Chirila
invatatorul; era locotenent, el ne era conducator, cu dinsul faceam si
informatiile politice. Apoi a venit razboiul prin Romania si noi ne-am
intors acasa. La sfirsitul razboiului satul ramase pustiu, caci oamenii
au fost evacuati. Cind revenisem in sat, toti eram cam tot una. Satul
era incarcat cu jale. Ulite pustii, case tupilate in iarba, usile scoase
la unii, ferestrele scoase la altii. Jalnic era satul parasit. Ca dupa
razboi. Ca din urma razboiului nu prea ramine. Tot ce-a fost, ne-au luat.
Nimeni nu avea nimic atunci. Chiar sa fi vrut sa furi, nu prea aveai ce
fura . Dar nici nu fura lumea. Nu se stia de furat. Fiecare avea bucatica
lui si nu tragea cu coada ochiului in ograda vecinului. Ne multumeam cu
ceea ce rodea pamintul nostru. Incoace am inceput a auzi de hotii, odata
cu colhozurile… nu stiu de ce au inceput a fura… Furau tot acei
rai, lenosi, care nu lucrau, iar acel care lucra, avea, nu murea de foame.
Vreau sa va spun ca a fost foamete si de aceea ca n-am putut sa semanam.
Si de asta a fost foamete. Pamintul neprelucrat gospodareste, nu a putut
da roada buna. Dar n-am murit noi toti de foame. Ne-a salvat si balta.
Am avut noroc de ea. Acum am ramas si fara balta. Am arat si am semanat
pina la malul apei. In caz de-o nevoie, Doamne fereste, nu stiu ce am
face. Dar atunci balta ne-a dat si peste, si raci, si scoici, si papura.
Mai aveam cite un pumn de griu, cite unul de porumb, de… Iar noi
aveam si doua vaci, ele au fost satul casei. Caci noi eram multi in familie:
opt copii si parintii, eram zece de toti. Iarba era, aveam unde paste
vacile. Aveam laptisor. Pacat de spus. Spre iarna, cind inghetase Nistrul,
nici papura nu aveam de unde stringe, pornea satul in lume dupa hrana
si deseori veneau acasa cu plinul, desi multi mureau in drum, era periculos
sa calatoresti si cu trenul. Pentru un tobultoc de cartoafe omul deseori
isi pierdea viata. Ce sa faci? Asa era. Ca statul uitase de noi. Dar oamenii
nu s-au pierdut. Ca de trait trebuie. Nu ai incotro. Se porneau dupa hrana
si unul se intorcea, altuia ii venea numai numele. Ca erau drumurile pline
de banditi. Dar mai multi mureau acasa. Da. Ca prin straini se duceau
cei mai tineri, mai voinici. Acasa ramineau cei mai slabi. Cei slabiti
de foame. Eu atunci abia imi revenisem. Am fost ranit. Cum m-o ranit?
Eram la prasit rasarita. Dar dupa razboi cimpurile erau pline de mine
si se vede ca am dat si noi peste una. Unul din noi, tot Andrei Malancea,
a murit pe loc, iar pe mine m-a ranit grav. Cu avionul m-au transportat
la Chisinau. De la Olanesti m-au luat.
In timpul foametei parca ma insanatosisem putin. Eram flacauan si nu mai
bagam toate in seama. Tata conducea parada. El ne trimetea: du-te-ncolo,
vina-ncoace si apoi iar du-te, si apoi iar vina si asa toata ziua. Tata
ne da norme de lucru. Cine nu indeplinea norma, primea mai putina hrana,
iar cine o supraindeplinea, capata si un premiu. Ca in socialism, mai
tirziu. Cine lucra mai mult, primea si bani. Mai mult ne bucura tata,
caci nu vedeam noi plata adaugatoare, caci tata insemna totul intr-un
caiet, iar atunci cind cineva din noi calca pe bat, ma rog, ca baietii,
ne stergea premiul. Si bucuria ne trecea in mahna. Iata asa. Vara toti
lucram pe deal, iar iarna prelucram cinepa, ca nu prea erau haine. Poate
si erau ele, dar greu era de cumparat pe atunci o haina. Iarna noi torceam.
Ce? Torceam toti. Si maturi, si copii, si fete, si baieti. Toti. V-am
spus, pentru lucru ne platea. Intreprindere serioasa, ce mai vorba. Ce
sa zic? Asa a fost. A fost. Dar nu ne suparam. Si nici acum nu-mi pare
rau. Ca sa hranesti atitea guri, nu e usor. Vrei, nu vrei, esti nevoit
sa fii mai aspru. Cite o data esti nevoit sa pui mina si pe bat. Altfel
cum aveam sa iesim cu totii sanatosi din foamete? Dar noi am crescut si
copii, si nepoti, si stranepoti...
Inaintea foametei erau in sat mai multi batausi. Care era mai voinic ii
batea pe ceilalti, apoi ceilalti se gramadeau si-l ciocaneau pe cel voinic
si… asa era timpul. Daca a venit foametea, s-a terminat bataia, gata.
Ei, eu nu am umblat dupa bataie, n-am prea flacait cine stie ce, caci
tata-meu a fost ba baptist, ba subotnic si ne tinea strins in haturi,
nu prea ne dadea voie sa zburdam. Ei, se intelege, cind m-am marit, ma
duceam si eu pe la club, pe la… ne dadea voie, ma duceam, da. Cu
baietii nu am avut nimic de impartit. Sezatori? Inainte se faceau, dar
cind au venit rusii s-a terminat cu sezatorile. Ne duceam la club. Asa
a fost. Acolo ne distram.
Va povesteam despre calatoriile din timpul foametei… Sa va spun cinstit,
si azi ma tem sa ma urc in tren. Cind ne intorceam spre casa, imi parea
ca trenul mergea mai incet ca un car cu boi. Se misca ca un melc. Trenul
acela parca special vorbea cu tilharii. Ori ca nu avea putere sa mearga
la deal ori… El abia se tiriia, iar tilharii aruncau cangi si trageau
sacii nostri jos si noi ramineam fara hrana. Se prapadea toata munca noastra.
Uneori chiar se urcau in tren, ne aratau cutitele ori pustile, ne luau
tot ce aveam si atita i-am mai vazut. Iar daca te contrai cu ei, te ucideau
pe loc. Cu ochii mei am vazut cum pe un om l-au aruncat din tren in plina
viteza. Nu prea mare viteza, dar omul se pierdea. Greu. Tarte greu a fost.
Am batut multe drumuri in iarna aceea de foamete. Greu a fost. Acum vad
ca e oleaca mai bine, dar… nu stiu cum va fi mai departe… dar
acum… nu murim de foame, cu toate batrinetile acestea grele…
Ne pornisem noi odata spre Causeni. Pe jos. Eram mai multi, caci atunci
nimeni nu se pornea de unul singur. Era noaptea. Si cum mergeam noi asa,
iata ca zarim locul unde se rasturnase o masina cu graunte. Ori ca se
grabeau tare, ori se temeau de jaf, ori noaptea le-a incurcat celor cu
masina rasturnata sa stringa toate grauntele de jos. Bucuria noastra.
Am facut noi treaba asta in locul lor. In iarna aceea a fost omat mare,
cit omul, a fost si ghetus strasnic, asa ca masinile se mai rasturnau
din cind in cind. La inceput noi am mincat pe saturate, apoi am adunat
toate grauntele, nu am lasat nici unul in drum. In Causeni ne-am oprit
la un cunoscut, am fiert o maliga si am iesit in tirg. Ma rog, negustori
si noi. Am vindut niste graunte, am incasat ceva parale si ne uitam la
un om care vindea racituri. Am hotarit unanim sa gustam raciturile, caci
in pintecele nostru se porni razboiul. Am schimbat niste graunte pe o
farfurie de racituri. Am mincat zeama si cind ne-am uitat din ce-s facute
raciturile, am inghetat: erau drese din opinci. Se cunostea cusatura lor.
Ingrunzatura aceea de opinca. Cine sa n-o cunoasca? Dar le-am mincat.
Am ros si pielea din care au fost facute opincile. Am lins si farfuria.
A fost buna racitura. N-am ce zice. Poate sa-ti placa opinca, poate sa
nu-ti placa, poti s-o maninci, poti sa n-o maninci, dar daca ti-i a minca,
ce ai sa faci? Sa cauti carne de fazan? A? Unde mai pui ca noi aveam atunci
si un bot de mamaliguta. Caci foamete era. Foamete. Nu cautam frigarui.
Sa vedeti ce s-a intimplat cu noi in regiunea Lvovului. Lucram acolo pe
la gospodari. Pentru hrana, bineinteles. Mai mult pentru cartofi, caci
piine nu aveau nici ei. In timpul zilei mai era cum era, dar cum venea
seara, cind aflau de unde suntem, se fereau toti de noi ca de necuratul.
Nici un crestin nu ne primea sa dormim in casa lui. Mare ne era mirarea.
Ca parca nu aveam par de lup. Localnicii ne intrebau de unde suntem si
noi raspundeam ca suntem de linga Bender. Auzind de Bender, gata, ne inchideau
usa in nas. Ce aveam sa facem? Dormeam prin scirte, prin plevarii. Dar
era frig. Inghetam bocna. Pe urma un omulean ne-a deschis ochii. Ne-a
spus nici sa nu pomenim numele Bender, caci toti credeau ca avem ceva
cu unul Bandera de care ei se temeau. Cine a fost Bandera ista, nu va
pot spune. Iata asa. A fost greu. Tare greu a fost. Dar am trecut si prin
asta. Daca ai zile…
|
