|
I
Jurgen Gehringer avea faima unui tip amuzant, si tinea foarte mult la
acest lucru. De pilda, daca nu era in apele lui fiindca avusese o insomnie
sau, Doamne fereste, i se imbolnavise vreun pestisor, prefera sa stea
incuiat in casa decat sa-si afiseze mutra posaca. Considera ca la cei
cincizeci si patru de ani ai sai invatase un lucru fundamental, pe care
nu se sfia sa-l impartaseasca oricui: nu poti iradia buna dispozitie
in jur vorbind mereu despre necazurile tale personale, dupa cum nu poti
cuceri o femeie povestind-i despre durerile de rinchi sau despre paradontoza
care e pe cale sa se instaleze, provocand-ti sangerari ale gingiei in
fiecare dimineata. Fireste, exemplele oferite variau de la persoana
la persoana, evitand cu delicatete bolile interlocutorului. Nu pretindea
nicidecum ca e o filosofie foarte subtila, insa, cu un zambet subtire,
asortat cu rama de la ochelari, te asigura ca lucrurile fundamentale
nu sunt neaparat subtile. Apoi tacea, parca lasand-ti timp sa meditezi.
Acum statea in gradina, la soare, labartat intr-un sezlong, cu gandurile
gonind dintr-o parte in alta. Cu mainile lasate pe laturi, usor rasucite,
pentru a permite soarelui sa ajunga in zone mai discrete, cu picioarele
raschirate… Tatuajul de pe piept, inchipuind cel mai probabil un
pumn inclestat, se pierdea sub parul care incepuse sa incarunteasca.
In acea seara avea petrecere. Chiar acolo, in gradina. O petrecere de
sfarsit de vara, cand lumea se intorcea din concedii si avea o groaza
de chestii amuzante de povestit. Spera sa se distreze de minune, sa
se rada in draci. El insusi pregatise cateva povesti, unele de de tot
hazul, intamplari din Romania, o tara bizara si ieftina, de unde se
intorsese de abia trei zile. Daca le interpreta bine, putea scoate efecte
comice devastatoare. Se gandise la cateva trucuri, dar nu se simtea
tocmai in forma. Oboseala drumului nu se risipise cu totul. Oare imbatrinise?
Pe dracu, o portie sanatoasa de ras il va pune pe picioare. Auzi zgomotele
de sus, de la bucatarie, si isi aminti de cele doua prezente feminine,
tanara Brigitte si rabdatoarea Ulrika. La sugestia lui discreta, se
oferisera "voluntare" sa-l ajute sa incropeasca o masa frugala,
nepretentioasa. Pe Ulrika o stia de o viata, iar pe Brigitte o cunoscuse
cu cativa ani in urma, la Volksopera, intr-un context profesional. Isi
amintea perfect ca atunci ii placusera la ea spontaneitatea, sanii si
urechiusele. Nu stia exact cum iti pot placea urechile la o femeie,
dar el patise acest lucru. Nu intamplator, cand a zarit-o dupa aceea
pe strada si a invitat-o la o cafea, i-a remarcat imediat conturul urechii
stangi plin de ineluse, unul langa altul. Arata ca un fermoar. S-au
mai incrucisat de cateva ori prin oras, ba pe langa Museums Quartier
ba la metrou la Spittelau, o data chiar, surprinzator, tocmai la Grinzing,
prilejuri cu care, pe langa obisnuitele amabilitati, nu facuse economie
de complimente si mici cuvinte de spirit. Fiindca la ultima intalnire
depistase o unda de disponibilitate; hotarase sa fructifice momentul
si o invitase la petrecere.
In bucatarie, atmosfera era destinsa. Taind andivele pentru salata,
Ulrika relata guresa momente savuroase de la petrecerile anterioare.
Intr-un an, Jur, cum ii spunea ea, instalase camere video in cele mai
ciudate locuri si proiecta in direct, pe un ecran mare de panza, scene
de la petrecere. Unele fusesera mortale de-a dreptul. Cum o camera supraveghea
chiar iesirea de la toaleta, au putut urmari, cel putin pana s-a prins
lumea, fetele si gesturile celor care tocmai paraseau sala tronului.
Au vazut de la fete luminate de sentimentul datoriei bine duse la capat
pana la doamne si domni ce inca isi mai aranjau lenjeria intima - pesemne,
ii jena. "Noroc ca nu-i trecuse prin cap nenorocitului sa puna
o camera chiar in toaleta" "Oh, Doamne, dar ar fi fost in
stare de asta?" se mira retoric tanara, preocupata de gasirea unui
paharel de vin pentru friptura de pui. "Nu-l stii pe Jur?"
"Nu, nu prea-l stiu….", zise Brigitte, rascolind prin
bufet. "Eu credeam ca ai ajuns sa-l cunosti, de vreme ce va culcati
impreuna", spuse Ulrika, pe acelasi ton de conversatie banala.
"Oh, nici vorba! De unde ai mai scos-o si pe asta?", riposta
amuzata tanara, oprindu-se o clipa din cautare. "Mi s-a parut ca
sunteti cuplati…" "Doar am iesit de cateva ori in oras…mi
se pare un tip simpatic si jovial, dar atat." "Imi pare rau"
"Oh, nu-i nimic! Stii cumva daca are un pic de vin alb? De jumatate
de ora ma invart pe-aici, dar nu vad nici un strop…" "Habar
n-am! Cel mai bine-i sa-l intrebi pe el."
In ce-l privea, considera ca aceasta filosofie de viata daduse rezultate
remarcabile: relatiile de servici erau execelente, iar de curand fusese
promovat; avea un cerc de prieteni simpatici care-i alungau plictiseala;
femeile nu-l ocoleau, dimpotriva. Spera ca intr-un an sa-si schimbe
si masina. In plus, pe termen lung, rasul si distractia contribuiau
la mentinerea sanatatii, ceea ce putea insemna, dincolo de prelungirea
vietii, o economie importanta la capitolul serviciilor medicale. Dar
daca tipi precum Klaus si Dieter, prieteni vechi, plini de umor si sictir,
se distrau pur si simplu, fara sa stie de ce, circumstantial, el avea
pretentia ca o face constient si cu metoda. Ceea ce nu insemna da Dieter
si Klaus nu erau necesari proiectelor sale de petrecere, dimpotriva,
erau indispensabili, insa in calitate de catalizatori: intensifica reactiile,
fara sa stie ca fac acest lucru. In absenta celor doi - si, daca s-ar
fi gandit bine, ar mai fi putut adauga doua, trei nume - probabil ca
multe dintre serile din gradina sa si-ar fi pierdut o buna parte din
haz, insa, pe de alta parte, nici nu putea miza pe ei pentru punctele
culminante, pentru trufandale. Adica exact pentru ceea ce facea faima
petrecerilor sale. De delicatese obisnuia sa se ocupe el personal.
- Hei, nenea, spuneai ca ai o sticla de vin alb? Am cautat in toata
casa, fir-ar sa fie…
"Nenea", din sezlong, scotandu-si ochelarii de soare si intorcand
capul alene, rase. Apoi ii spuse sa se uite mai atent in frigider, ca
trebuia sa fie o sticla pe-colo, ba chiar din cel frantuzesc, daca nu-l
lasa memoria. In incheiere ii spuse "fetito!".
"Gradina lui Jurgen", cum incepuse sa fie numita, depasea
ca notorietate grupul sau de prieteni, aflat in continua exapansiune,
ajungand sa fie pomenita de cateva ori in ziarele locale. Ba chiar scrisese
despre ea si un jurnalist ceh, care ajunsese absolut din intamplare
la sindrofia lor. Omul gresise adresa, fusese invitat, printr-un prieten,
in alta parte, insa in valmasagul de acolo nu si-a dat seama de asta
decat spre dimineata, cand deja avea noi amici. In primul rand, gradina
avea avantajul amplasamentului. Se afla in partea de nord a Vienei,
intr-un cartier umbros si select, intesat cu case mari, adevarate castele.
Locuinta lui Jurgen nu facea parte dintre acestea, ci, impreuna cu alte
doua-trei imobile de pe aceeasi strada, putea fi lesne confundata cu
o dependinta. Ceea ce nu era nicicum un dezavantaj. O casa mare, taxata
drept burgheza, i-ar fi alungat cu siguranta o buna parte dintre invitati,
anume pe cei cu simpatii de stanga. Or, printre acestia se numarau unii
dintre vechii lui prieteni, cu care impartasise candva idealuri maoiste
in Parisul incins sau cu care lucrase cativa ani la edituri minuscule
anarhiste. Daca avantul politic ii cam trecuse de ani buni, ceea ce
nu a insemnat si dezicerea de oamenii simpatici pe care ii cunoscuse
in vremurile inflacarate, pofta de distractie capatata atunci nu l-a
parasit niciodata. Uneori, in momente de luciditate vesela, se intreba
daca a avut, intr-adevar, vreodata stofa de revolutionar. Daca nu cumva
participase la acele intalniri incendiare si la marsurile de protest
doar pentru ca i se pareau simpatice, pentru ca erau la moda. Ori poate
fiindca in acel entuziam juvenil te trezeai imediat cu o fetiscana in
brate, dornica sa dea cat mai grabnic o lectie usturatoare moralei burgheze.
Eventual pe loc, in aplauzele gandirii progresiste si in huiduielile
celei retrograde.
- Daca imi divulgi unde e piperul, nenea, iti dau un pupic dulce.
"Nenea" intoarse capul, isi tuguie buzele si inchise ochii,
sugerand asteparea. Tanara in sort si tricou cobori scarile exterioare,
cate doua trepte deodata, se apropie de sezlong si depuse un sarut filial
pe fruntea barbatului usor carunt. "Nenea" dadu din cap ca
nu, nu asta astepta. Tanara chicoti si il saruta pe obraz. "Nenea"
dadu din cap ca nu, dar nu apuca sa duca gestul pana la capat, caci
tanara apucase sezlongul si incepuse sa-l zgataie cu putere, amenintand
in stil mafiot:
- Don Gerhinger, daca nu spui in momentul asta unde-s diamantele, iti
bag un glonte in capul ala sec si dau foc la casa. Oamenii mei nu asteapta
decat un semn!
"Don Gerhinger" ridica mainile in semn ca se preda si se destainui
precipitat:
- Cautati in dulapiorul din bucatarie de deasupra chiuvetei, undeva
pe raftul de sus…Daca nu-i, inseamna ca le-a papat pisica.
- Sa nu umbli cu cacelamale, Don Gerhinger!, zise tanara, dandu-i un
pumn dupa ceafa. Nu uita ca oamenii mei nu asteapta decat un semn!
- O, Doamne, daca s-a intamplat dezastrul sa le pape pisica, voi ordona
oamenilor mei de la Billa sa aduca un transport nou, spuse "Don
Gerhinger", bataindu-se de frica.
Tanara se indeparta cu spatele, supraveghindu-l din priviri, cu aratatorul
indreptat in chip de pistol. Urca scarile in fuga. Din usa, ii striga
cu glas pitigaiat, de femeie isterizata:
- Sper ca n-ai mintit, iubitule! Nu vreau sa mor in flacari in propria
mea casa, ca un pui la cuptor.
"Iubitul" rase si ii facu semn din mana ca nu, nu mintise.
Apoi gradina era catre strada si nu in spate cum e la majoritatea caselor
austriece, lasand posibilitatea contemplarii orasului, mai ales ca modestul
imobil era cocotat pe un delusor, la oarece distanta de sosea. Acest
avantaj era sporit noaptea, cand luminile Vienei inchegau o noua harta
a citadelei, total diferita de cea diurna. Nu intamplator, una dintre
tentatiile primului venit era de a ghici, ca intr-un joc pentru copii,
unde se afla o cladire sau alta, punandu-si la incercare spiritul de
observatie si perspicacitatea. Cum gradinile din preajma erau mult mai
mari decat a lui Jurgen - de fapt, adevarate domenii, impadurite pe
portiuni -, nu exista riscul ca muzica si galagia prelungite pana dimineata
sa tulbure linistea pretentiosilor vecini. Dar poate ca pe locul doi,
dupa surprizele preparate cu minutie, sondand din vreme - prin flecareli
la o cafea sau nevinovate conversatii telefonice - gustul invitatilor,
ca punct de atractie era chiar lumea pestrita care se aduna laolalta.
O lume, daca statea bine si se gandea, care venea din diferitele segmente
ale biografiei sale. La care se aduna un numar de imprevizibili, caci
fiecare invitat putea aduce la randul sau un prieten, cu conditia nescrisa,
fireste, ca noul venit sa aiba simtul umorului. Astfel se strangeau
in gradina lui Jurgen militanti de stanga, unii dintre ei dezabuzati
sau reorientati catre ecologism, jurnalisti, someri inveterati, oameni
din lumea spectacolului, artisti plastici de toata mana si functionari
culturali de rang secund. Pe vremuri el insusi fusese student la teatru.
A abandonat dupa doi ani petrecuti mai mult prin asociatii studentesti
si militante. A gustat din fructele dulci ale somajului, constatand
ca se poate trai foarte bine din ajutorul primit daca iti plac la nebunie
pastele si ai alaturi o iubita cu care sa haladuiesti, sa stai la taifas
si sa te saruti cat mai libidinos cu putinta in mijloacele de transport
in comun. A fost nevoit sa se angajeze abia cand a trebuit sa-i restituie
unui prieten banii imprumutati pentru avort si complicatiile de dupa.
A gustat din radacinile fibroase ale jurnalismului. Pana la urma, tradandu-si
fara prea multe complicatii si fara mari regrete idealurile din tinerete,
a decis da devina functionar. Asa a inceput sa se infrupte din briosele
politicii culturale locale, aflata intr-o noua faza, destul de apetisanta,
in anii `80. A patruns, asadar, in lumea teatrului si a artelor plastice.
Iata implinit visul adolescentei lui. E drept, doar pe jumatate.
Jurgen Gehringer intredeschise un ochi si isi privi ceasul. Trebuia
sa se cam ridice, daca nu voia sa fie surprins de primii musafiri asa
despuiat. Isi mai acorda doua, numai doua clipe de trandaveala, cat
sa se gandeasca la "urechiusele" Brigittei. Ovale si delicate,
itindu-se nehotarate dintre suvitele blonde. De fapt, doua varfuri de
urechi, doua triunghiuri ciulite. O gluma copilareasca, promisiunea
unui spirit ludic. Ori o neglijenta semnificativa, care arata ca nu
se ia in serios ca femeie, ca-i inca o fetiscana zapacita. Nici urma
de cochetarie studiata. Stangacii seducatoare. Ori el pur si simplu
batea campii, in loc sa se pregateasca. Cu un efort de vointa, se catapulta
din sezlong. O usoara ameteala ii taie avantul, pironindu-l pentru o
clipa locului. Oare imbatranise? Pe dracu, o portie sanatoasa de ras
il va pune pe picioare. Isi scutura parul prins in codita pentru a se
aerisi si inspecta din priviri gradina. Felinarele electrice, cu lumina
reglabila, erau intregi…Scaunele erau aproape. In loc de paturi,
de data aceasta va avea un fel covoare exotice, impletite din panuse
de porumb, asemanatoare cu tatami japonez, aduse din Romania chiar pentru
asta. Localnicii le numeau "rogojina". Mesele, lipite de zidul
casei, in zona cea mai luminoasa a teritoriului, urmau a fi umplute
deindata. La capitolul lichide, pe langa bauturile obisnuite, va scoate
si doua sticle de licoare romaneasca produsa artizanal, tare de-ti ia
gura foc, cum spuneau autohtonii. O expresie pe care o gasea cat se
poate de potrivita, pe care le-o va divulga abia dupa ce ii va lasa
sa guste fara nici un fel de avertisment. Acolo, intr-o parte urma sa
fie instalat ecranul de panza, dar va astepta sosirea uni barbat care
sa-l ajute. Va proiecta cateva fotografii care sa-i ilustreze povestirile.
Eventual va rula si cateva secvente din inregistrarile video. Isi privi
ceasul si aproape o rupse la fuga catre dus. Fara indoiala, o camasa
alba de in ii va pune in evidenta bronzul si ii va da un aer tineresc,
placut nonconformist.
II
"Chiar n-am chef de fitele tale in seara asta, Ulrika! Te rog,
scuteste-ma!" zise Jurgen soptit si taios, fara pic de rabdare.
"Jur, de ce…", se smarcai ea, dar, pana sa termine ce
avea de spus, el tranti usa, lasand-o singura in semiantunericul camerei.
Sariturile si tropaielile celor de sus, din salonul de dans, faceau
sa clantane un set de farfurii adapostite in unul din dulapuri. "Parca
le e frica de intuneric", ii veni in minte Ulrikai, ceea ce ii
smulse un zambet. Petrecerea era in toi. Cine nu avea chef sa urce in
salon, putea dansa afara, unde erau scoase doua boxe. Deocamdata, cei
mai multi preferau sa treaca, in pasi de dans, de la un scaun la altul,
de la o "rogojina" la alta, ciugulind cate ceva dintr-o farfurie,
sorbind dintr-un pahar si schimband replici. Unii nu se vazusera deloc
aproape toata vara si erau avizi de noutati. Grupurile se faceau si
se desfaceau continuu, cu o frecventa mai mare la inceput, urmand ca
pe parcurs sa se mai stabilizeze: odata intinsi pe rogojini, cu provizii
de mancare si bautura aproape, unora le venea tot mai greu sa se deplaseze.
Jurgen estima cam la saizeci, saptezeci numarul musafirilor, printre
care cativa complet necunoscuti. Pe cei care venisera mai tarziu, nu
reusise sa-i intampine, ocazie cu care i-ar fi fost prezentati prietenii
cunoscutilor. " Hei, ce faci Gunther, lasa-mi pantalonii in pace!",
striga agasat Jurgen catre un pusti care, in patru labe, ii prinsese
pantalonii cu dintii si tragea de ei cu nadejde. "Ham-h`m!",
primi drept raspuns. "Gunther, fii baiat cuminte!" "Ham-h`m,
eu nu `unt Gunth`r, eu `unt Rex, un c`tel", zise pustiul, nelasand
stofa dintre dintisori. "Te spun maica-tii, sa stii!", ameninta
Jurgen fara sa creada ce zice, caci ii stia prea bine mama. "Mhhrrr!
Mhhhrrr", marai ca un caine veritabil baietelul. "Rex, hai
aici!", striga, plin de chef, Klaus, batandu-se cu palma peste
pulpa. Interventia fu salvatoare, caci baietelul-catel se repezi deindata
catre acesta, dand fericit din coada.
Jurgen, cu un pahar in mana, porni agale printre invitati. Considera
ca pana in acel moment lucrurile decursesera cat se poate de bine si
zambea multumit. Vorba ceea, nu oricine se pricepea sa organizeze o
petrecere. El daca stia abia doua, trei persoane care aveau talent pentru
asa ceva. Or, avea sentimentul, cel putin privind la fostii tineri furiosi,
ca lumea isi stingea tot mai mult elanurile revolutionare in distractie
si turism. Poate cand va iesi la pensie isi va face o firma de organizat
chefuri de pomina. Cu o oferta pentru cele mai bizare gusturi, dupa
profilul invitatilor. Cu renumele lui, ar putea face o avere. I-ar invata
pe toti ageamii mici secrete. De pilda, ca o petrecere nu se termina
odata cu plecarea invitatilor, strangerea mizeriei si spalarea veselei.
Nu, ea continua, de fapt, si a doua zi. Urmeaza telefoanele date cunoscutilor
si sporovaiala. Cum nu ai putut fi peste tot in seara cu pricina, poti
afla amanunte picante care ti-au scapat, intamplari de toata frumusetea,
la care nu ai fost de fata. Distractia continua. Toti sunt dornici sa
rada pe seama altora, sa se simta bine. Unde mai pui ca, in cazul unei
petreceri mai molesite, a doua zi e o buna ocazie de cosmetizare a imaginii.
Exagerand unele intamplari, poate chiar inventand cu masura, pot fi
puse in circulatie tot soiul de povesti simpatice. Intotdeauna se vor
gasi amatori care sa le vanda mai departe ca si cum ar fi fost de fata,
intarind convingerea celorlalti ca nu cheful a fost pleostit, ci ei
n-au fost pe faza la momentele cele mai pitoresti. In cele din urma,
e foarte simplu: o petrecere a fost reusita daca lumea considera ca
a fost reusita.
O cauta din priviri pe Brigitte, dar nu o zari nicaieri. Nu apucase
sa danseze decat de doua ori cu ea. O fata care-i semana destul de bine
isi legana soldurile de una singura pe acordurile unei melodii bizare.
De pe caseta vreunui invitat, pesemne, caci el nu-si amintea sa adaposteasca
asemenea zgomote. Putea fi o poloneza, dupa infatisare. Gasi ca are
fundul un pic prea jos pentru gustul lui, dar dintii erau promitatori.
Oho, cate ar fi putut sa-i mai invete! Chiar acest lucru: sa-si cultive
spiritul de observatie. Pentru conversatiile telefonice de a doua zi,
asemenea detalii deveneau nu doar delicioase, ci de-a dreptul vitale.
"Hei, amice, ai bagat-o de seama pe tipa aia blonda care dansa
singura ?", il va intreba, sa zicem, maine pe Dieter Gegenbauer.
"Da, tinere!", ii va raspunde, poate, Dieter. "Eu cred
ca era poloneza…" "Nu stiu, n-am avut ocazia sa-i verific
actele de identitate, dar tare mi-e frica ca avea sanii cam expirati",
va comenta Dieter, in stilul sau. "Eu as inclina sa cred ca altitudinea
partii posterioare m-a dezamagit cu prioritate…" "Dar
asta nu l-a impiedicat pe Klaus sa danseze la un moment cu ea dupa cap…"
"Serios? N-am prins scena…" "Nu? Stai sa-ti povestesc,
am crezut ca intram in coma de ras…" S.a.m.d. Apoi, un set
de remarce rautacioase si hazlii era intotdeauna bine venit pentru cercul
restrans de prieteni, pentru "veteranii" petrecerilor sale,
pentru cei care nu spun mai departe oricui. Ca un bonus de fidelitate.
Schimba doua cuvinte cu Roswitha Eberndorfer, care-i paru un pic cam
prea vesela pentru situatie ei de vaduva. Macar asa, de ochii lumii,
chiar daca cu totii stiau ca era vizitata de Manfred inca dinaintea
mortii lui Lorenz. A scarbosului de Lorenz, il amenda in sinea lui Jurgen.
Ii flutura amical din mana lui Wolfgang, care insa, tolanit pe "rogojina",
era prea ocupat pentru a-i raspunde: cu o mana lua temperatura dintre
coapsele Friedei, iar cu cealalta ii desena ceva in aer, ca sa inteleaga.
Frieda chicotea comprehensiv.
Dolacek, cu fata lui de imigrant flamand, i se paru ca baga fursecuri
in buzunare. Facea economii ca sa-si ia Mercedes, ha!, ha!
Katrin arata rau, parca murise de trei zile si inviase temporar pentru
cheful sau. Pe asta trebuia neaparat s-o tina minte, Dieter avea sa
o guste din plin.
Martina venise cu o bluza de plasa, in romburi, cum se purtase cu ceva
ani in urma. Desi sanii erau frumos conturati, asta trebuia sa recunoasca,
erau cumva prea departati, parca unul privea in stanga si celalalt in
dreapta. Era spanchie de sani, daca putea spune asa.
Kurt sarbatorea, probabil, o suta de ani de cand nu se spalase. Si vreo
cincizeci de cand nu se piptanase. In schimb isi trasese barba intr-un
inel sic, de alama, cu care se presupunea ca va da gata toata partea
feminina a petrecerii. Poate cu duhoarea lui s-o dea gata, ha!, ha!
Eva, blanda Eva, cu figura ei de Gallina Bianca!
Wilma, parca an de an avea fundul tot mai in urma. Sa existe o boala
de acest fel printre femei?
Gottfried Hemelmayr! Marele Gottfried Hemelmayr! Nu bea, nu fumeaza,
nu exagereaza! Nu face compromisuri! Tine discursuri savante doamnelor
pe ciclu si vaduvelor razboiului din Kosovo! Asta cand are ocazia. Deocamdata
vorbeste singur.
Nu dadea cu ochii de Sybille, desi stia sigur ca venise. Ultima data,
daca isi aducea bine aminte, ii mirosea gura de parca mancase un caine
mort. Asta nu era a lui, i-o vanduse Klaus. Sarmanul Klaus care acum
dansa, nici mai mult nici mai putin, cu Ulrika, excesiv de tandra. Ce
imaginatie saraca avea si Ulrika, asa isi inchipuia ca il va face gelos?
Calcata pe bataturi de uriasul cu ochi sticlosi, cu umerii amortiti
sub coatele lui grele, cu urechile ofilite de rasetele lui ca niste
borcane aruncate de la etaj, cu siguranta se simtea minunat, ha! ha!
Evelyine, cu gura ei mica si cu buzele subtiri, parca era o unghiera.
Mana lui Werner ca un peste prajit.
Mutra de iepure schingiuit a Renatei.
"Oh, Doamne, ce amuzant e totul!", isi sopti plin de incantare
Jurgen.
III
Ecranul de panza se lumina, muzica se opri. O silueta mesteri ceva
la aparatul de pe scaun si pe ecran aparu o imagine. Un drum ingust
si neasfaltat, cu case pipernicite pe o parte si pe alta. Invitatii
incepura sa se adune, imbolditi de curiozitate, formand un semicerc
curbat catre gradina in spatele siluetei de langa aparat. Unii isi tarasera
cu ei si rogojina ca sa poata sta in continuare tolaniti, altii venisera
cu scaunul, altii stateau in picioare. O parte dintre musafiri nici
nu se sinchisisera sa se apropie, isi continuau discutiile in gradina,
tragand din cand in cand cu urechea la discursul gazdei.
" Dragii mei, dupa cum bine stiti, m-am intors zilele trecute din
Romania. A fost o curiozitate de vacanta care s-a transformat intr-o
adevarata aventura.
N-am ce sa spun, este minunat sa mergi in Romania!
Dar este de doua ori mai minunat, daca-mi permiteti licenta, sa te intorci
de acolo!
( "Bravo! Bravo!", se aud cateva voci.)
N-am sa va plictisesc cu tot drumul meu. Cu mizeria care-i mai raspandita
decat Sida, cu banii lor care, nu stiu pe unde ii tin, dar put ingrozitor.
Sa stiti, doamnelor, ca daca nu v-am facut nici un compliment pentru
parfumul pe care il folositi, este doar din aceasta cauza, mi-am atrofiat
simturile olfactive.
( Aplauze razlete.)
Nu vreau sa fiu nepoliticos, dar trebuie s-o spun: gazele de esapament
si mirosul de urina sunt mai raspandite decat deodorantul. E o realitate
trista.
("Oh, Doamne, chiar asa?")
Dupa doua zile de acomodare, am fost nevoit sa iau o hotarare inteleapta:
daca voiam sa fiu sigur de igiena personala, trebuia sa am mereu asupra
mea o mica provizie de hartie igienica. In aceasta privinta, toaletele
indigene sunt imprevizibile. Mai ales in tren, unde hartia dispare dupa
primii doi kilometri.
Dar nu asta voiam sa va spun, ci cu totul altecva. Ceva care daca nu-i
amuzant, e cel putin caraghios.
Intr-una din zile, i-am spus ghidului meu, un tanar student la jurnalistica
pe care l-am cunoscut intamplator: vreau sa cunosc Romania rurala, Nicu,
se poate? Se poate, Jurgen, dar sigur vrei asta?, imi zice el prevenitor.
Stia de ce. Dar, din nefericire, raspunsul meu a fost: da, Nicu, sigur
vreau asta!
(Rumoare)
Am luat masina si am pornit la drum. Asa masaj la partea dorsala nu
tin minte sa mai fi facut vreodata in viata mea. Dupa cateva ore bune
de mers, am ajuns intr-o localitate cu nume incurcat. Nu stiu sa-l pronunt,
dar am o fotografie cu el.
( Proiecteaza pe ecran o imagine cu un indicator: "Amarastenii
din Vale". Iar dedesubt: "Bine ati venit!")
Ceea ce m-a frapat de la inceput a fost ca foarte putini oameni mai
aveau dinti in gura. Doar cate doi-trei, cu care, atunci cand radeau,
mai mult te bagau in sperieti. Ne-am oprit undeva in centrul localitatii,
la un minimarket, si am vrut sa cumparam o sticla cu apa. Dar ni s-a
spus sa mai stam un pic, fiindca vanzatorul e plecat acasa, sa dea apa
la cal si la vaca.
("Hai, Jurgen, exagerezi cam mult!" De aceasta data recunoscu
vocea zornaitoare a lui Klaus.)
E adevarul gol-golut, Klaus. Eu, drept sa spun, ma amuzam teribil, chiar
daca setea incepuse sa-mi dea tarcoale. Ma simteam ca intr-o comedie.
N-am mai stat mult si am fost inconjurati de oameni cu fete arse de
soare si stirbi, zambindu-ne cica primitor. Comedia tindea sa devina
una neagra. Mi s-a explicat ca ospitalitatea e o caracteristica romaneasca,
iar zambetul cald era prima faza. Ma intrebam infiorat ce urmeaza mai
departe.
(Proicteaza o imagine cu oameni de la tara, facand din mana catre aparatul
de fotografiat.)
Doua sau trei persoane imi intindeau insistent ceva ce semana cu niste
carpe mototoite. Ca sa sterg parbrizul, mi-am zis. Le-am luat de politete.
Dar nu, erau actele de identitate. "Ce sa fac cu ele?", l-am
intrebat pe Nicu. "Zice ca sa le notezi numele, sa-i treci pe lista
cu ajutoare umanitare". Foarte greu i-am facut sa inteleaga ca
noi nu venisem pentru asta. Nicu mi-a explicat ca e o localitate foarte
saraca. Cei de acolo au o expresie foarte plastica pentru asta: "oamenii
nu au nici dupa ce bea apa".
(Aplauze.)
Apoi a venit un tip cu palarie si le-a vorbit aspru, iar oamenii s-au
imprastiat in toate directiile, dar cei mai multi au ales directia restaurantului.
Bautura este foarte ieftina acolo.
("Vive la Roumanie!", exploda Dieter intr-o franceza aproximativa.
Mai multe voci il aprobara cu entuziasm.)
Tipul cu palarie era primarul. Ne-a invitat la el in birou sa ne serveasca
cu o cafea. Mi-a spus ca nu fusese niciodata la Viena, dar ca auzise
de aceasta localitate. La o emisiune de-a lor care anunta cotele apelor
Dunarii. S-a asezat la o masa plina de arsuri de tigara, pe care se
afla un computer.
(Proiecta portretul primarului.)
"L-am primit de la ajutoare din Germania", ne-a explicat el
noua. S-a scuzat ca nu stia sa-l foloseasca decat putin. N-am inteles
cum venea asta decat mai tarziu. Dar ne-a asigurat ca avea o nepoata
care stia sa umble perfect la el. Pentru moment, era studenta intr-un
oras mare, dar cand venea umbla la el toata ziua.
("Sa vedem nepoata", urla Klaus.)
Fii atent Klaus, acum urmeaza o scena tare. Vine o babuta si ne aduce
cafelele. "E bunica mea, secretara aici la noi" spune primarul.
Ha! Ha!
"Uite, numai pentru asta stiu eu sa folosesc calculatorul, pentru
farfuriuta", mai zice tipul, si deschide unitatea de CD si-si asaza
cescuta de cafea acolo. Ha! Ha!
(Rasete.)
Oh, my God, apoi a urmat adevarata aventura. "Ai picat la fix,
zice primarul, avem aici in sat un copil care nu are nas. Nu vrea sa-l
boteze nimeni. E prea saraca lumea pentru asta. Nu vrei sa-l botezi
dumneata?" " Dar n-am decat trei sute de euro la mine, si
nu vad nici o sucursala a Bancii Nationale a Austriei aici in sat"
"Iti ajung, nu-i problema." "Dar nu-s o persoana credincioasa."
"Oh, cine mai e credincios in ziua de azi?" "Dar n-am
nici o religie!" "Ooo, mai rau era daca erai pocait…"
M-am gandit ca va fi amuzant, asa ca am acceptat.
Dar realitatea mi-a intrecut asteptarile.
Mai greu a fost pana l-au adus pe preot din nu-stiu-ce-sat, caci dupa
aceea a inceput spectacolul. Am intrat intr-un foisor de lemn un pic
mai mare, cu cruce deasupra - asta era biserica. Inauntru era plin de
desene innegrite de fum, ca intr-o pestera. Mirosea innecacios si ma
usturau ochii. A intrat un comando de batrane in negru care, dupa ce
faceau cruce, mi s-a parut ca ar culege ceva de pe jos. Apoi am inteles
ca asa e obiceiul, trebuie sa atingi pamantul. Probabil ca sa capete
puteri, ca la jocurile pe computer. Dintr-o nisa secreta a aparut preotul,
invaluit intr-o pelerina ca Superman. Numai ca in loc de "S",
avea o cruce. Isi infoia pelerina si striga destul de tare. Uneori parea
sa cante, cam asa cum invoca indienii spiritele stramosilor. L-am intrebat
pe Nicu ce spune, dar m-a asigurat ca nici el nu intelege absolut nimic.
Probabil erau niste cuvinte magice, transmise din generatie in generatie,
ca in casta brahmanilor. In spate, pe o masa, plangea copilul. Un locotenent
al lui Superman s-a apropiat si i-a adus un instrument ciudat, fumegand.
Patru sau cinci lantuguri metalice, prinse intr-un inel, iar pe lantuguri
se gaseau niste bile metalice gaurite, cam cum sunt cele pe care le
folosim noi pentru ceai. Preotul se plimba printre noi, balanganind
in stanga si in dreapta acel instrument ciudat, care raspandea un fum
parfumat, capabil sa-ti induca stari extatice. La mine nu si-a facut
efectul, doar mi-a starnit o pofta grozava sa trag o "iarba".
Cred ca in invalmaseala aceea n-ar fi observat nimeni ce fac eu.
(Proiecta imaginea unei biserici.)
Nu mai tin minte chiar tot ce s-a intamplat acolo, dar stiu ca la un
moment dat preotul a scos o sticluta secreta si ne-a uns cu un lichid
magic pe frunte, care s-a scurs si era cat pe ce sa-mi intre in ochi.
Apoi m-a pus sa spun niste cuvinte sacre dupa el, care presupun ca ar
fi trebuit sa ma infioare. Ma simteam ca la scoala, la ora de limbi
straine, cand repetam tare ce imi soptea colegul de banca, fara sa pricep
o iota. Apoi ne-am prins de maini si am inceput sa dansam in cerc. Asta
mi-a placut cel mai mult, pacat ca n-a tinut decat putin. Pana sa prind
pasul, s-a si sfarsit. Daca stiam ce se intampla, as fi repetat un pic
inainte; asa cred ca am dansat groaznic, lasand o imagine cumplita,
de animal ce patineaza pe gheata, in ochii bastinasilor. Apoi a fost
o scena tampita. Superman l-a luat pe micutul Jurgen - au tinut mortis
sa-i puna numele meu, desi, va asigur, m-am impotrivit din toate puterile
- , asadar l-a luat pe bietul copil si l-a scufundat cu totul intr-un
vas adanc cu apa. Eu n-am stiut ca trebuie sa-l scufunde si a doua oara.
Am crezul ca Superman pur si simplu l-a scapat din neatentie si i-am
sarit in ajutor. Probabil ca s-a speriat de interventia mea neasteptata,
si de data asta Superman chiar l-a scapat. Ne-am incalcit mainile care
sa-l scoata primul, creand un moment de panica. Micutul se facuse vanat
la fata, nici nu mai avea puterea sa oracaie. Superman a fost un pic
suparat pe mine, dar i-a trecut. Pana la urma am devenit prieteni, iar
pentru numai zece euro a facut o vraja asupra masinii mele, cu "apa
sfintita", cum zicea el, ca sa ma fereasca de accidente. Pacat
ca a trebuit sa dau masina inapoi, caci era inchiriata. E drept, n-am
avut nici un accident la intoarcere. Nu mi-am dat seama pe moment, dar
mai bine ii mai dadeam inca zece euro, poate stia vreo vraja si impotriva
hurducaturilor, caci mi s-a facut fundul flenduri pe nenorocita aceea
de sosea."
IV
Atmosfera era incinsa, desi o parte dintre invitati se retrasese. Incetul
cu incetul ramaneau veteranii. Jurgen se misca de colo-colo, aparent
fara nici un scop precis. Momentul sau avusese un succes peste asteptari.
Se simtea destul de obosit, dar laudele primite il mai revigorasera.
Iscodea cu privirea peste tot, dar Brigitte era de negasit. "Nu
vrea deloc sa-si arate urechiusele", ii veni in minte. In schimb,
intr-un colt retras al gradinii dadu peste Gunther. Statea in patru
labe si infuleca hrana pentru caini dintr-un vas naclait. Klaus ii cifuluea
parul. "Alo, batrane, tu nu vezi ce face copilul asta aici? Acusi
voi fi nevoit sa chem o ambulanta." "Ce zbieri asa, Jurgen?
E un caine bland, n-ar face rau nici unei muste. Asta e mancarea lui
preferata, nu spune asa si in reclama de la televizor?" "Ham-ham!",
intari copilul cele spuse de Klaus. Gazda ridica din umeri neputincios
si trecu mai departe. In spate, vocea lui Klaus il ademenea: "Hai,
Jurgen, nu fi scortos! Vino si vezi ce blanita molicica are. Iti dau
voie sa pui mana." Nu facu doi pasi si aproape se impiedica de
o aratare imensa ce-si facuse culcusul pe una dintre rogojini. Scrutand
in semiintuneric, realiza ca aratarea e compusa din doua parti. Cea
de dedesubt, matahaloasa si paroasa, care dupa mirosul emanat nu putea
fi decat Kurt, si cea de deasupra, care parea mai curand o cocoasa,
purtand numele de Wilma. Kurt statea pe o parte, cu nasul in "rogojina",
si nu parea intr-o pasa prea buna. Wilma ii soptea ceva la ureche, ba
nu, dupa clinchetul metalic, il musca de cercel, cu speranta ca il va
aduce in simtiri. "Pariez ca tatele Martinei au gust de romburi!",
racnea Dieter in celalalt capat al gradinii. Trei personaje exuberante,
printre care, dupa mutra inconfundabila de iepure schingiuit, o recunoscu
imediat pe Renata, isi treceau "iarba" de la unul la altul.
Ii chestiona daca o vazusera cumva pe Brigitte, iar unul dintre ei il
intreba daca doreste un fum. Ambele intrebari ramasera fara raspuns.
Katrin, cu spatele sprijinit de un copac si probabil cu pupilele dilatate,
se strangea de sfarcuri si chicotea enigmatic. Jurgen gasi ca arata
mult mai bine asa, parca era moarta doar de-o zi, nu de trei. Ajungand
intr-o zona mai luminata, il aborda un tanar cu creasta mov mustind
de gel, ca sa-l asigure ca fusese bestial. Ca se hotarase sa mearga
la Simmering sa-l vada pe Superman-ul local. In sfarsit, o zari si pe
Sybille. Numara plombele unei tinere necunoscute, cu care probabil venise
la chef. Fiindca avea mainile ocupate cu fesele junei, le numara cu
limba. "O, Doamne, ce face Dieter acolo aplecat? Nu se simte bine?",
isi sopti panicat, si dintr-un salt fu langa el. In mana dreapta tinea
o sticla de vin rosu, la opt euro sticla, si, aplecat fiind, si-o turna
peste capatana. Cu stanga, isi freca temeinic parul, ca atunci cand
te samponezi. "Imi pare rau, Jurgen, ca trebuie sa fac asta, dar
am pierdut pariul…" "Ce pariu, nebunule?" "Intr-adevar,
sanii Martinei nu au gust de romburi."
Un hohot de ras, venit de undeva de sus, il paraliza. Odata cu rasul,
se auzi si un fasait ca de stofa rupta, pentru ca in momentul urmator
sa-i zboare pe langa cap un articol de incaltaminte. Privi instictiv
catre cerul instelat, dar dadu de o silueta feminina infrunzita. Mai
privi o data si realiza ca nu era altcineva decat Brigitte. "Brigitte?",
intreba nedumerit Jurgen. "Ea insasi!", primi un raspuns prompt.
"Ce faci acolo in copac?" "Ma joc, bineanteles."
"Te-am cautat toata noaptea! Aici ai fost tot timpul?" "Cu
mici exceptii, am mai dansat cu un tip numit Jurgen", zise fata,
straduindu-se sa coboare din pom. "Si de-a ce te jucai, daca nu
sunt indiscret?" "Indiscret? Nici vorba. Faci si tu parte
din joc…" Desi continutul celor spuse suna promitator, gasi
ca vocea era relativ glaciala. Cumva strunita. "Ma bucur ca fac
parte din jocul tau", spuse prudent barbatul, convins doar pe jumatate
de adevarul cuvintelor sale. Brigite isi recupera pantoful sport si
incepu sa se incalte. "Nu ma intrebi ce rol ti-am distribuit?",
il imboldi fata. "Ce rol am primit, doamna regizor?", testa
el un ton de gluma. "Adica euuu eraam romancaaa si tuuu, tu eraaaai,
tu erai austriacul", zise taraganat ca un copil Brigitte. Apoi
adauga pe un ton sec: "Ai fost dezgustator, Jurgen! Da-mi voie
sa-ti spun asta." "Oh, Doamne, dar n-a fost decat pentru amuzament
Brigitte, ce te-a apucat? Credeam ca ai simtul umorului, ce naiba!"
"Simtul umorului? Asta numesti tu amuzament?" "Doar nu
esti chiar romanca, Brigitte, nu?", intreba deconcertat barbatul.
"Oricum nu conteaza asta! Si oricum intrebarea ta arata ca n-ai
inteles nimic…" Jurgen o privi naucit. "Ce fiinta imprevizibila!",
isi spuse in sinea lui. "Si oricum singurul lucru pe care vreau
sa-l fac acum, este sa o tai de aici!" Ceea ce si facu, aproape
alergand.
Jurgen ramase locului.
Fusese luat cu totul pe nepregatite pentru a gasi o replica potrivita.
Pentru a deschide o discutie inteligenta cu care sa o retina, apoi sa
o imbuneze si sa o duca in sala de dans.
Simti o strangere de inima, pe care o alunga cu replica lui favorita
in situatii de avarie: "La urma urmei, nu mi-am facut decat datoria
de barbat - am incercat!"
Apoi se gandi ca nu i-ar strica o partida consolatoare cu Ulrika.
Ca de obicei.
"Pacat de asemenea urechiuse", ii veni in minte, in timp ce
salta vioi in cautarea prietenei lui de o viata. "Oare chiar erau
urechiuse romanesti?" Isi propuse sa se intereseze a doua zi, avea
un prieten in politie. Asta daca nu va uita.
|
