DAN LUNGU

Underground-ul literar vienez

De trei ori Viena

Ma aflu pentru a treia oara la Viena.
Prima data, prin `90 sau `91, am stat doar zece ore, intre doua trenuri, in drum spre Franta. Atunci am vazut mai degraba gara Westbahnof decat Viena. Ceea ce imi amintesc perfect e ca o doamna, cand ne-a auzit vorbind romaneste, pe mine si pe prietenul meu, a sarit in sus de bucurie si ne-a potopit cu dulciuri, ca pe copii, de la magazinul din incinta garii. Fugise din Romania in urma cu mai multi ani. Noi eram tineri studenti, iar caderea regimului totalitar se intamplase ca ieri. Am avut sentimentul ca sarbatorim toti trei caderea lui Ceausescu, acolo in gara, cu napolitane, jeleuri si sucuri, bune cum nu mai mancasem niciodata.
A doua oara am ajuns aici dupa aproape zece ani, in 2001. La initiativa lui Joahnnes Gelich, pe atunci lector austriac la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iasi, un grup de sase scriitori romani (urmatorii, in ordine alfabetica: Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Michael Astner, Mariana Codrut, Dan Lungu si Ovidiu Nimigean), majoritatea din Club 8, urma sa sustina mai multe lecturi publice in Austria: la Alteschmide si la redactia revistei Wienzeile in Viena, la Literaturhaus in Salzburg. Printre ei, ma aflam si eu. De aceasta data am stat mai mult, aproape o saptamana.
Pentru cei care cunosc cat de cat harta literara austriaca, alaturarea dintre Alteschmide si Wienzeile este bizara, daca nu scandaloasa. Prima institutie reprezinta spatiul consacrarii si al onorariilor de invidiat, este o institutie "burgheza", in timp ce a doua este marca underground-ului vienez. Wienzeile nu este singura revista de acest gen, insa este cea mai cunoscuta si cea mai longeviva. Din "subteranele" vietii literare, rasar in permanenta noi publicatii, care stralucesc cateva luni sau cativa ani, apoi se sting. Despre ele se mai povesteste apoi doar la Altwienkaffe, in fata halbelor gulerate, sau in stranii nopti de lectura, prin subsoluri intesate de fum. Acum, in Viena, alaturi de Wienzeile, care apare de cincisprezece ani, pe aceeasi lungime de unda mai sunt Monochrom, @caetera, Wespennest si Luftschacht. Itinerariul nostru austriac, intocmit de Johannes (care, trebuie sa recunosc, ne-a intrebat daca vrem sa cunoastem si zonele mai putin oficiale ale vietii literare vieneze; iar noi am raspuns in unanimitate "da") ne-a dus mai intai la Literaturhaus in Salzburg, frecventata in special de protipendada oraselului cochet si turistic, apoi la Wienzeile si in cele din urma la Alteschmide - adica mereu dintr-o extrema in cealalta.

La sediul revistei Wienzeile

Asadar, chiar in seara sosirii de la Salzburg, unde am avut placuta surpriza sa cunoastem familia Danielopol, a trebuit sa mergem sa citim la redactia Wienzeile. Cu totii eram foarte surescitati, mai ales ca in ultimul numar al revistei, intitulat "Ost Nord Ost, Under The Ground in Romania", eram prinsi toti cei prezenti. Fusesem avertizati ca este vorba despre o revista underground, realizata de persoane neconformiste. Nu-i nimic, ne-am zis noi, cu atat mai bine! La randul nostru ne consideram si noi un soi de underground, chiar daca in manifestul Club-ului accentul cade pe ideea de "alternativa culturala".
Odata ajunsi, am coborat din microbuz hotarati sa cucerim Viena! "Buna seara !", ne-a intampinat intr-o romaneasca excelenta o tanara cu tenul masliniu, luandu-ne prin surprindere. Apoi am aflat ca-i austriaca si ca se numeste Melanie Marschnig. Iar surprizele nu s-au terminat aici. Cand am intrat, prima senzatie a fost ca redactia urma sa se mute si ca deja fusese dusa o buna parte din lucruri. Ca mobilierul prezent, cateva banci de lemn si doua-trei mese, era ce mai ramasese pentru ultimul transport. Dar nu, nu era asa, ma inselasem.
Ca sa ramanem tot la bizarerii, pe peretele spre care dadeai cu ochii chiar cum intrai pe usa, era desenat un nud barbatesc, de proportii naturale, pictorul insistand in maniera hiperrealista chiar in zona genitala, cu o claritate a detaliilor demna de manualele scolare. In fine, nu trebuie neglijata contributia personajelor din incapere la desavarsirea socului cultural. Nu mi-i mai amintesc pe toti, dar senzatia generala era de adunare exotica. Foarte diferita de lumea literara din Romania, chiar si de cea underground. Mi-a ramas in memorie Gunther Geiger, nici nu se putea altfel, cu infatisarea lui de pirat fioros la prima vedere, care pana la urma se dovedeste bland, ca in desenele animate; Alexander Schiessling, intr-o haina lunga de ploaie, ca o umbra cu simtul umorului; Thomas Frechberger, aparent glacial si pedant, cu stofa de ideolog dostoievskian. Cum noi cam intarziasem, oamenii din redactie nu statusera degeaba, aveau in avans cateva beri sau pahare cu vin, asa ca discutiile erau aprinse cand am sosit. Ne-am straduit sa-i ajungem din urma. Atmosfera a inceput sa se dezmorteasca. La un moment dat, constatam ca Mariana Codrut, singura femeie din grupul romanesc de scriitori, nu-i inauntru. Am iesit sa o cautam si am dat de ea la microbuz. Cand vazuse decorul si personajele, nici macar nu intrase, prefera sa ne astepte in masina. Am convins-o cu greu ca cei de la Wienzeile nu mananca oameni, ca drept dovada ca eram vii, asa ca pana la urma ne-a insotit. Am demarat lecturile, citind din ambele tabere. Din cand in cand, Johannes Gelich contrapuncta cu muzica unui taraf romanesc indracit. Incet-incet, seara a capatat suflu, transformandu-se intr-o intalnire incandescenta.
In fine, acum, a treia oara, am ajuns la Viena prin generozitatea Fundatiei Kulturkontakt, pentru o perioada de doua luni. Daca prima data am "vizitat" Westbahnof-ul si a doua oara redactia revistei Wienzeile, de aceasta data am avut ragazul, in sfarsit, sa vad orasul. Am avut timp sa ma plimb si sa scriu. Sa observ, ca sociolog, o parte dintre mecanismele complicate ale vietii literare.

Cu Simona, la Melanie

Mi-am propus ca intr-una din zile sa aflu mai multe despre viata literara underground din Viena, despre istoria revistei Wienzeille. Sa inventariez, eventual, asemanarile si deosebirile dintre grupul celor de la revista si Club 8. Am contactat-o pe Melanie sa-i cer o mana de ajutor. M-a intampinat cu aceeasi incredibila limba romana si cu prietenie. M-a asigurat ca-i poate invita la ea acasa pe unii dintre membrii redactiei, care cunosc foarte bine toata istoria publicatiei, unde ne-am putea intalni pentru a discuta in liniste. I-a propus pe Gunther Geiger, Thomas Frechberger, Valie Goschl si Alexander Schiessling. Am fost de acord, mai ales ca pe trei dintre ei deja ii stiam.
Intr-o dupa amiaza, pe la trei si jumatate, am pornit catre Novarragasse. M-a insotit si Simona Gava, o prietena romanca, profesoara de filozofie, aflata intamplator la Viena si dornica sa cunoasca oameni de-ai locului, sastisita cumva de atatea "obiective turistice". Sincer sa fiu, situatia imi convenea de minune. Simona putea juca rolul a ceea ce in experimentele sociologice se numeste grupul martor. Aveam posibilitatea sa vad reactiile ei proaspete, firesti. Perceptia mea era inevitabil alterata de intalnirea de cativa ani inainte. In plus, observatiile ei personale, de om care nu-i implicat in campul literar, puteau fi foarte utile. Asa ca ma bucura grozav aceasta companie.
Coboram impreuna la statia de metrou Nestroyplatz, nu departe de parcul Prater. Inaintand catre Novaragasse, in departare zarim celebra Roata, plasata chiar la intrarea in parc. Melanie locuieste intr-o cladire veche, cu trei sau patru etaje. Strabatem o curte interioara, presarata cu diverse materiale de constructii, urcam mai multe randuri de trepte tocite, lasand in urma paliere burdusite cu frigidere si masini de gatit vechi, si dam de o usa pe care scrie "Wienzeile". Melanie ne intampina plina de veselie. Nu, nu este redactia acolo, ci chiar locuinta ei. Apartamentul este compus dintr-un hol, la intrare, care joaca si rol de bucatarie, doua camere foarte-foarte inalte si o baie. In timp ce prepara cafeaua, ne povesteste ca sunt tot mai multi romani in Viena. Chiar cu o zi in urma, se nimerise ca muncitorul trimis de firma care se ocupa cu intretinerea cladirii sa fie roman. Cand i-a pus un CD cu Maria Tanase, ca sa aiba spor la lucru, pe bietul om l-a podidit dorul de casa. In alta zi, era impreuna cu un prieten din Italia - care stia si el romaneste si cu care se cunoscuse, de fapt, la Bucuresti - la magazinul Billa de la statia de metrou Praterstern. Auzind doua femei discutand romaneste intre ele, au intrat in vorba cu ele. Dupa cateva schimburi de replici, femeile i-au intrebat de unde sunt. Cand le-au spus ca ea e austriaca iar baiatul e italian, "au crezut ca facem misto de ele."
Imi privesc impacientat ceasul. Este patru si un sfert. Melanie imi remarca gestul si surade. O intreb din priviri ce se intampla cu cei patru..."Pai n-am zis patru? Asta inseamna ca pe la patru jumate, cinci fara un sfert vor ajunge", sarjeaza ea. Flecarim. Cu acceptul gazdei, Simona amusina camera ca un catel curios. Din cand in cand scoate sunete de uimire. Pune intrebari spontane. Melanie e incantata, la randul ei, ca cineva ii desopera camera obiect cu obiect. Raspunde cu vadita placere la intrebarile privind provenienta diferitelor lucruri exotice: un instrument muzical african, o aschie de lemn parfumat, doua scaune lipite unul de altul, dintr-o sala dezafectata de cinema, purtand inca numerele de ordine, zeci de CD-uri cu muzica romaneasca, s.a.m.d. Un palindrom de-al lui Thomas e scris cu litere uriase - incepe pe un perete si se termina pe altul: METASEX INNERE OHREN ERHOEREN NIXES ATEM. Se citeste exact de la fel de la cap la coada si de la coada la cap, si, bineinteles, are sens. Thomas e recunoscut in Viena ca maestru al palindromului, este autor a sute de astfel de texte.
In sfarsit, se aud zgomote la intrare. Dupa un ciocanit formal, patrund in apartament Gunther si Alexander, adica doi din patru, binedispusi. Aflam ca Valie tocmai a plecat in concediu in Rusia, iar Thomas e de negasit. Gunther are aceeasi infatisare de pirat fioros, iar Alexander a adoptat o coafura noua. Asist la o discutie precipitata, in germana, intre cei trei autohtoni. Simona si-a pierdut din exuberanta, sta retrasa intr-un fotoliu. Nu pricep mare lucru din conversatia lor. Mai mult din limbajul semnelor deduc ca cei doi proaspat sositi s-ar intoarce pana la Billa sa ia ceva de baut, insa Melanie ii indeamna sa faca asta dupa ce terminam interviul. Culmea e ca ii si convinge.
Ne asezam in jurul unei mese, cu cafelele alaturi si cu prajiturele in fata. Cat timp pregatesc reportofonul, le explic cam despre ce as dori sa-mi povesteasca. Melanie traduce. Gunther apuca cate doua-trei prajiturele deodata si le arunca in haul gurii, intarindu-mi senzatia ca-i un personaj din desene animate. Poate "Mancacila" din Povestea lui Harap Alb, cum ii spune Ilinca, fiica mea, lui Flamanzila. Asadar, Piratul mamanca dulciuri si priveste undeva peste umarul meu; Alexander pare absorbit de o discutie, in engleza, cu Simona - de fapt, o soarbe din ochi. O clipa am sentimentul ca vorbesc singur. Noroc ca intervine energic Melanie, ii aduce la subiect. Il indeamna pe Gunther, unul dintre fondatorii revistei, sa-mi spuna ceva despre istoria ei. Convins doar pe jumatate, Gunther isi aprinde o tigara si demareaza, cu mormaieli, povestirea. In sinea mea imi spun ca un pahar de vin pe masa ar fi dat alt start discutiei.

Mai multe despre Wienzeile

Aflu ca Wienzeile a luat fiinta in 1989, "la doua sute de ani de la Revolutia franceza, cu care suntem in consens emotional, nu neaparat si ideologic. Dar asta a fost pura coincidenta, nu o chestiune programata". "Si odata cu Revolutia romana", completez eu. "Da, asta e o alta coincidenta", continua Gunther. Pe vremea aceea el lucra la editura Monteveritas, o editura internationala care publica texte anarhiste politic si avangardiste literar, si care isi are sediul central in Elvetia. De pe aceasta pozitie a intrat in lumea literara vieneza, desi scria de mai multa vreme. In acelasi timp, frecventa Altwienkaffe, locul in care se intalneau scriitori si artisti neconsacrati, un loc unde se bea multa bere, se fuma si, mai ales, se discuta aprins. Subiecte politice si literare. Majoritatea aveau optiuni politice de stanga. Acolo l-a intalnit si pe Thomas Frechberger, care a avut un rol foarte important in infiintarea revistei. Unii dintre ei in tineretile lor participasera la miscarile din '68, chiar pe strazile Parisului. Altii erau foarte tineri si cautau un mod de a-si face cunoscute textele. "Revista a aparut ca o necesitate. Multi autori - nu numai tineri, ci de toate varstele - nu aveau unde sa-si publice textele. Asta fiindca nu voiau sau nu puteau sa publice in revistele literare conservatoare, burgheze. La aceste reviste, doar pentru un banal raspuns, indiferent care e el, trebuie sa astepti minimum sase luni. Unii nu suporta suficienta si aroganta redactorilor de la aceste reviste, modul cum esti tratat. E un cerc inchis, in care deciziile nu sunt transparente, cum sunt la Wienzeile. La sedintele noastre de redactie poate participa oricine. Altii stiu ca textele lor nu puteau si nu pot sa apara in acele reviste - fie sunt inca prea tineri pentru a publica acolo, fie abordeaza teme si stiluri care nu-si vor gasi niciodata loc in paginile lor." (Gunther)
"De unde vine numele revistei?", intreb eu.
Aici se ofera sa-mi raspunda Melanie. Exista un rau in Viena care poarta acest nume, Wienzeile. Pe malurile raului, in stanga si-n dreapta, strazile se numesc Linke Wienzeile si Rechte Wienzeile. Pe prima dintre ele a functionat, pentru foarte scurt timp, cea dintai redactie a revistei. In acelasi timp, "wien zeile" mai inseamna si "randuri vieneze", chiar in sensul de randuri scrise, randuri dintr-o carte.
Alexander si Simona susotesc despre filosofia germana. Alexander o intreba care e filosoful preferat. Simona sta putin pe ganduri, apoi spune fara ezitare: Nietzsche. Alexander rade mefistofelic, se ridica pe jumatate si din buzunarul de la spatele pantalonilor scoate "Asa grait-a Zarathustra". Dupa ras, sunt sigur ca, inainte de a spune Simona ceva, el nu avea nimic in acel buzunar.
Gunther continua cu istoria revistei. Dupa parerea lui, ea poate fi impartita in trei perioade. Cea dintai, intre 1989-1993, este perioada institutionalizarii. Primele patru numere au aparut greu, pe parcursul a doi ani, dintr-o finantare privata. Herbert Pirschner, el insusi fara prea multe resurse insa plin de incredere, le-a oferit banii necesari. In preajma aparitiei celui de-al cincilea numar, care avea ca subiect "Moartea", sponsorul lor era deja infundat in datorii, asa ca s-a retras. Alta coincidenta! Atunci s-au hotarat sa capete personalitate juridica. Pentru asta aveau nevoie de 50.000 de silingi, o suma frumusica. Gratie lui Thomas Frechberger, gasesc un sponsor in persoana lui Dr. Unger, care le ofera jumatate din suma. Pentru celalata jumatate, se adreseaza Centrului de cultura alternativa "Arena", care organizeaza un concert pentru strangere de fonduri. Astfel reusesc sa se constituie ca asociatie (in 1991), sub numele VIZA-Literaturforderungsverein, si sa acceseze fonduri de la stat. Acesti bani sunt obtinuti tot gratie abilitatilor lui Thomas de a face proiecte, de a sti sa "ceara". Pentru Alexander, Thomas e un geniu in obtinerea fondurilor de la buget si un adevarat ministru de propaganda pentru Wienzeile. Apoi,"Thomas e in stare sa vanda tiraje intregi din revista. Reuseste sa-si vanda si propriile poezii. El e convingator fiindca stie ca vinde propria sa munca. Poeziile sale sunt tot munca, asa cum instalarea unei tevi e tot munca. El stie bine acest lucru, si de asta reuseste sa le vanda" (Alexander). "Thomas a invatat sa vanda de la scientologi, pe care i-a frecventat o vreme. Aia sunt in stare sa-ti vanda orice", contraataca Gunther.
Banii obtinuti de la buget sunt pentru revista si pentru sustinerea de lecturi publice, dar nu si pentru inchirierea unui spatiu. Asa se face ca multi ani, pana in 2000, sediul revistei se muta de la o cafenea la alta. In timp, in urma scandalurilor pe care reuseau sa le provoace, numarul cafenelelor in care se puteau adaposti a devenit tot mai mic. Dupa cativa ani, Herbert Pirschner s-a redresat financiar, a devenit chiar un prosper om de afaceri, dar nu vrea sa mai auda de literatura.
A doua perioada a revistei este, in viziunea lui Gunther, cea cuprinsa intre 1993 si 2000. E perioada cand se migreaza din cafenea in cafenea. Thomas dispare cu o iubita, care in timp va deveni o scriitoare austriaca destul de cunoscuta. Finantarile de la stat merg in continuare, mai mult din inertie. Gunther pleaca pentru o vreme la Moscova, de unde trimite interviuri cu scriitori si pregateste mai multe numere de revista despre Rusia, unul chiar despre Siberia. In fine, e o perioada destul de tulbure si plina de nesiguranta.
Incepand din 2000, e momentul cel mai fast pentru Wienzeile. Peter Prieler le pune la dispozitie un spatiu pentru o suma modica, unde se stabileste redactia. Primesc in continuare subventii pentru lecturi publice, organizate in fiecare miercuri pe tot parcursul anului, mai putin lunile iulie si august. Thomas s-a intors la revista. Echipei redactionale i s-a adaugat si Alexander, care in 1998 a lansat revista Stoff. Dar revista nu a rezistat decat cateva luni, si imediat dupa aceea el a venit la Wienzeile. Si-au creat propria editura, VIZA Edit, la care Gunther si Thomas au publicat mai multe volume, iar de curand Melanie a debutat cu romanul "Cazi in noapte!". Din luna ianuarie a acestui an, Melanie a preluat si partea de difuzare, despre care ne da unele detalii. Exista 270 de abonamente ale revistei, in tara si strainatate, la 3, 50 euro bucata. Dar cei mai multi bani nu vin de aici, ci din vanzari cu ocazia lecturilor publice: intrarea la o astfel de lectura coasta trei euro si jumatate, iar in acesti bani primesti un exemplar din Wienzeile. In unele miercuri se aduna si cate o suta de persoane, insa sunt si multi cunoscuti, care nu mai platesc intrarea. Alta maniera de vanzare consta in a da revista cu doi euro unor persoane, chiar si membri ai echipei redactionale, care o revand apoi, prin cafenele sau pe strada, cu patru euro si jumatate. Nu se castiga foarte mult de pe urma revistei, dar se poate supravietui.
Problema cea mai acuta din ultima vreme este tensiunea dintre diferitele generatii care s-au adunat, ca straturile geologice, in jurul revistei. Gunther si Alexander identifica trei astfel de generatii: cei in jur de douazeci de ani, cei de aproximativ 30-35 de ani si cei in jur de 50-60 de ani - garda veche. Gunther este foarte nemultumit de prestatia celor tineri, de slaba implicare in organizare, marketing si munci redactionale. "Ei ar vrea numai sa citesca in sedinte publice si sa-si vada scrierile tiparite, atat. In rest nu-i mai intereseaza nimic. Tot cei batrani sa duca in spate totul? Chiar vreau sa discutam chestiunea asta la viitoarea sedinta de redactie." (Gunther) Apoi isi aminteste ca el a crescut la tara si ca n-a apucat sa publice decat tarziu. N-a avut aceasta sansa, de a intalni o revista deschisa cum e Wienzeile, pentru care a muncit din greu ca sa o creeze. Alexander da dezaprobator din cap. Fumeaza cu voluptate. Nu, nu e de acord. In primul rand, intervine el, nu toti autorii tineri sunt la fel, si o da exemplu pe Melanie, care e foarte implicata si are 28 de ani, nu saizeci. "Apoi, continua Alexander , batranii se cam tin de baut, asa ca nu le strica sa mai faca ceva treaba (rade). Ca sa nu mai spunem ca, de fapt, tinerii fac un mare serviciu celor batrani, caci, prin textele lor care sunt foarte bune, tin revista in actualitate... Iar de organizarea lecturilor publice se ocupa exclusiv tinerii.... Exista o simbioza, unii castiga prin ceilalti." Gunther pare sa cedeze pentru moment. Nu stiu daca din cauza argumentelor lui Alexander sau doar pentru a nu isca o cearta in fata unor outsiders.
Pentru a depasi momentul delicat, lansez o noua provocare: "Considerati ca Wienzeile este o revista underground sau nu?"
Gunther pare un pic incurcat. Mananca o prajitura, apoi raspunde: " Nu stiu daca revista e underground sau nu, dar e sigur ca a publicat multe texte foarte bune ale unor autori care se considera underground. Si nu autori numai din Viena sau Austria, ci si din Europa de Est, chiar foarte multi, din Rusia sau din America. Cred ca exista un underground international, care se integreaza mult mai bine decat establishmentul. Wienzeile e cumva in acest circuit. Probabil ca cititorii revistei au perceput-o inca de la inceput ca fiind underground, ceea ce noi nu ne-am propus ca atare. Noi facusem doar o revista ca sa avem unde publica. Pe masura ce am inceput sa publicam estici, si am fost printre primii care am facut acest lucru, inca din 1990, cand celelalte reviste nu se interesau de scriitorii din est, am fost perceputi tot mai underground." Alexander da aprobator din cap. Apoi intervine: " E adevarat, le primele numere nici nu cred ca eram underground, ci era o revista...cum sa-i spunem?... culta. Am publicat multi autori cunoscuti, care, publicand la noi, faceau un fel de opozitie revistelor consacrate. Pe parcurs am devenit underground... De fapt, nu stiu daca underground e cel mai bun termen, suntem mai curand un fel de amestec de diferite stiluri, intr-o toleranta democratica, un patchwork"
"De unde vine acest interes pentru literatura din Est?", ma adresez eu amandurora.
Alexander pare foarte interesat de intrebare, se pregateste sa raspunda meticulos. "Eu cred ca Austria e o tara prea mica pentru a putea face o revista exceptionala, asa ca avem mare nevoie de import de nume, de autori diferiti de ai nostri. Nu stiu de ce, dar am sentimentul ca autorii vienezi praca nu mai au nimic de spus, li se cam confunda vocile. Cei din est vin cu un sunet diferit, interesant. Am publicat sau au citit la noi multi estici: sarbi, bulgari, romani, slovaci, rusi... dar si evrei, arabi, palestinieni sau tigani. Cinstit vorbind, Wienzeile nu are o receptare imensa in Austria, asa ca am putea ajunge si la vorbitorii de limba germana din est, care nu sunt chiar putini. Trebuie sa fim lucizi: avem si noi problemele noastre. Unu: autori ca noi, nonconformisti, se publica greu in Austria. Doi: am facut o revista unde ne publicam noi pe noi, ceea ce nu da prea bine. Promovand autori din Est, si continutul revistei noastre se schimba, si credibilitatea, si audienta..." Gunther nu pare a fi intrutotul de acord cu el, insa nici nu are chef sa caute argumente pentru a-l contrazice. Deocamdata pare mai multumit sa fumeze si sa-l dezaprobe mut.
"Au reusit sa se consacre autori care au debutat in Wienzeile?" lansez o noua tema.
De data aceasta, Melanie e cea care se ofera cu promptitudine sa raspunda. Se pare ca e un subiect pe care l-a dezbatut de curand si are lucrurile proaspete in minte. "Da, aici vreau sa aduc in discutie doua exemple. E vorba de doua autoare, care acum sunt destul de cunoscute in Austria. Ambele au crescut, ca autori, la Wienzeile. Au fost, la un moment dat, chiar redactori ai acestei reviste. Prima dintre ele, Patricia Brooks, a inceput sa publice la Editura Selene; ea a ramas in continuare prietena revistei: vine la lecturi, ne ofera, din cand in cand, texte spre publicare, etc. Celalata, Bettina Ballaka, dupa ce a fost redactor, s-a distantat 100% de revista. Nici nu vrea sa mai auda de ea. In biografia ei de pe pagina de web nici nu apare mentionat ca a fost redactor cativa ani aici. Ma intreb cum ar reactiona daca as intreba-o intr-un interviu la televiziune, in direct, despre acest lucru. Exista mai multi autori care au devenit mai mult sau mai putin cunoscuti in Austria, dar a dat aceste doua exemple care se afla cumva la extreme."
Cu aceasta intrebare, ne apropiem de finalul intrevederii. Alexander susoteste cu Simona. El zice ceva de "critica dura a capitalismului", iar ea ceva despre "sfantul duh". Oricat de interesanta ar fi o astfel de discutie, trebuie sa ne luam la revedre, caci Simona are tren la ora opt, chiar in acea seara.
Melanie imi propune sa vin sa citesc la o seara de lectura. E organizata de o alta asociatie, Vekks, caci ei nu au activitate pe timpul verii. Ea va fi moderatoare.
Daca vrem ca Simona sa prinda trenul, trebuie sa o stergem imediat. Ceea ce si facem.

"Orte fur Worte!"

Caut Zentagasse, nr. 26. La aceasta adresa se afla sediul asociatiei Vekks, unde, la 20.30, urmeaza sa inceapa seara de lecturi publice, care se va prelungi, spre dimineata, cu "Music n' poetry session: The Cryptones and friends". Zentagasse e o stradela care uneste Margaretenstrasse cu Margaretengurtel, relativ centrala, nu departe de raul Wienzeile, in dreptul statiei de metrou Pilgramgasse. Cladirile vechi, tipic vieneze, de obicei proaspat varuite in culori vii, pe aceasta strada au, nu stiu de ce, un aer neingrijit. Observ chiar doua ferestre infundate cu carton, ceea ce e, realmente, o raritate. Dana, sotia mea, imi cere detalii despre ce se va intampla. E curioasa si nelinistita in acelasi timp. Ii spun ca nu stiu nici eu mare lucru, ii arat dreptunghiul verzuliu de carton, pe care, sub titlul "Orte fur Worte", adica "locuri pentru cuvinte", sunt trecute numele celor ce vor citi: Ilija Jovanovic, Hoppelmann Karottnig, Hanna Klavacs, Dan Lungu, Alexander Schiessling, Georg Sturmlechner si Leopold Torsier. Apoi vor rula doua filme de scurt metraj, de Ulrike Gladik si Flora Watzal, iar spre dimineata vor canta-recita cei de la Crypton. Mai stiu ca Melanie are un respect foarte mare pentru cei de la Vekks, care "au reusit sa faca un club mai din nimic, cu foarte putini bani". I-am mai relatat Danei, pe scurt, experienta de la sediul revistei Wienzeile, pentru a atenua prezumtivul soc.
Iata-ne la numarul 26. E o cladire ca si celalelate de pe strada, usor neingrijita. Deschidem usa de intrare si ajungem intr-o curte interioara. Cativa copii se joaca cu nisip, iar o fetita mai marisoara se plimba cu rolele. Zarim, in partea stanga, o tanara in cadrul unei usi si o intrebam de Vekks. Ne spune ca e chiar acolo, si ne indica cu mana interiorul intunecos din spatele ei. Intreb de Melanie si ne raspunde, destul de sec, ca nu stie cine e. Cateva secunde astept sa ne intrebe cine suntem si ce cautam, dar nu se intampla asta. Fumeaza cu un aer indiferent, privind dincolo de noi. Nu pare stanjenita nici de copiii din fata ei, care isi toarna unul altuia nisip in cap. Imi iau inima in dinti si intru, luand-o pe Dana de mana.
In clarobscurul din fata noastra, spart ici-colo de anemice pete de lumina artificiala, e greu sa distingi dintr-o ochire lucrurile, insa te izbeste un persistent miros de mucegai. Amestecat, poate, cu cel de dezinfectant. Pe masura ce ochii incep sa se obisnuiasca, uimirea isi face tot mai mult loc in mintea mea, ca si pe fata Danei. Daca la Wienzeile avusesem sentimentul ca redactia e pe cale de a se muta, aici la Vekks, mi se pare ca am nimerit intr-un depozit de mobila la second-hand. Si nu un depozit oarecare, ci unul imens: un hangar plin cu piese desperecheate. Un scurt inventar, din memorie, ar arata astfel: fotolii vechi, cu pielea crapata; fotolii moderne, cu panza strapunsa de arcuri; masute lacuite schiopatand; carcase de tevizor raspandite, decorativ, pe pereti; statuete de ghips ciobite; canapele desfundate, cu panza lustruita de folosinta indelungata; saltele de diferite marimi si culori; o scara de aluminiu in doua parti; sobe cu gaz sau cu petrol; o masuta cu rotile, pentru servit, ramasa fara rotile; s.a. Toate aceste piese domestice erau aranjate in cei aproximativ doua sute de metri patrati sub forma unor enclave de colocvialitate, vreo cinci sau sase la numar, cu scaune si canapele gravitand in jurul meselor.
Dintr-un capat al salii, din intuneric, apare Melanie, insufletita. O intreb unde se va petrece toata actiunea, iar ea ne raspunde, plina de entuziasm, cu mana descriind un arc de cerc pe deasupra lucrurilor, "chiar aici!". Ne explica, cu acelasi entuziasm, ca tot acest club s-a facut "din nimic, fara nici un ban", si ca aici vine multa lume in noptile de petrecere, caci poti intalni oameni interesanti, iar bautura e doar cu putin mai scumpa decat la supermarket. Apoi ne arata masa flancata de doua canapele mai acatarii la care vor veni, rand pe rand, sa citeasca autorii. In capatul din stanga al salii, spre partea din spate a curtii interioare, dupa un glasvand, ne prezinta alta sala. Aici se afla "barul" si "bucataria". Totul e incropit, totul e bricolat. Cu o ingeniozitate de necontestat. Pervazul ferestrei joaca rol de raft, iar berea sta intr-un frigider harbuit dar functional. Sunt informat ca, in calitate de autor, am dreptul la "patru bauturi" gratis, indiferent daca e vorba de tarie, bere, vin sau suc. Cum vinul se serveste atat la pahare de o suta de mililitri cat si la 250 de ml, sunt sfatuit sa iau la 250, ca tot ca "o bautura" din cele patru e bifata, dar eu "castig" 150 de ml. Corectitudine nemteasca! Bautura e cumparata de cei de la Vekks din supermarket si vanduta cu un mic adaos, iar profitul intra in contul organizatiei. "Bucataria" nu e altceva decat o masina de gatit, cu suprafata marisoara, pe care sunt cladite oale si tigai de cele mai diferite forme.
Strabatem din noua sala si, prin celalalt capat, dinspre strada, intram intr-un hol, prin care se afla gura de acces spre subsol. Treptele sunt puternic accidentate, iar portiuni din galerie nu inspira prea multa incredere. Mirosul de mucegai devine si mai intepator. La subsol se tin concertele. Asta pentru a nu deranja vecinii, care i-au reclamat pe cei din asociatie de mai multe ori la politie pentru tulburarea linistii. Jos, mobilier in acelasi stil. In partea din spate, amenajata o scena destul de incapatoare, cu toate instalatiile de sunet si lumina trebuincioase. Dana imi sopteste ca ar vrea sa mearga pana la toaleta, dar parca nu prea ii inspira incredere.
Cand ajungem din nou sus, ceasul e trecut de ora noua. Lumea a inceput, incetul cu incetul sa se adune. Trece intai pe la bar, isi ia ceva de baut si se asaza cu nonsalanta, dupa afinitati si cunostinte, in jurul meselor. Toata lumea pare sa cunoasca pe toata lumea. Afara se intuneca. Fumul de tigara devine tot mai vartos. Se rade. Se striga. Boxele revarsa valuri de jazz. Atmosfera se insufleteste. Toate acele lucruri, hade si desperecheate, se topesc parca in lava comunicarii, a bucuriei de a fi impreuna. Toate acele lucruri au disparut. Ma si minunez ce fata diferita a putut capata hangarul cu vechituri. Si lumea tot vine. Acum sunt pe putin saizeci de persoane. A aparut si Gunther. Apoi si Alexander, si Thomas. Fireste, cei mai multi imi sunt necunoscuti. Unii au infatisare bizara. Un tip si-a prins barba roscata si lunga intr-un inel din cel pe care il puneam pe vremuri la cravata de pionier. Altul, inalt, gras si latos, se scarpina continuu. Un tinerel spilcuit, cu pantaloni elastici de biciclist si cu pupilele dilatate, se foieste continuu, comentand mereu cu voce tare. Coafuri sofisticate, de toate culorile. Creste de cocos. Impletituri migaloase. Pierceinguri si tatuaje. Neglijente studiate indelung se combina cu refuzuri ferme ale binefacerilor civilizatiei. Ale apei si sapunului.
Au inceptut lecturile. Citeste Ilija Jovanovic, un tigan din Serbia. E imbracat la sacou. E sfios. Se simte stingher. Transpira. Isi tine mainile in poale. Citeste poticnit. Se vede clar ca e intr-o lume straina lui. Hoppelmann Karottnig, un King-Kong histrionic, prin versurile sale satirice starneste valuri de ras, dar si o discutie aprinsa despre abilitatile primului ministru, scurtata, la timp, de Melanie, moderatoarea. Hanna Klavacs, la debut, incearca un happening poetic si ironic, care pune la incercare rabdarea auditorului. Se ia o pauza. Dana se hotaraste sa incerce toaleta. Se intoarce triumfatoare: " e incredibil de curata!". Dupa pauza, urmez eu. Citesc, in romaneste, cateva fragmente din Poemul monguz, pentru sonoritate. Apoi Melanie citeste mai multe poeme, din antologia in germana a Club-ului 8. Se pun mai multe intrebari despre club, despre care unii mai stiu cate ceva. Cineva ma intreaba ce mai face Ovidiu Nimigean.
Cand se termina tirul intrebarilor, e aproape miezul noptii. Dana se plange ca o ustura ochii si gatul de la atata fum, asa ca hotaram sa plecam.
Prindem ultimul metru din Karlsplatz.
In urechi imi vuieste exotica harmalaie din Vekks.

Wienzeile si Club8

Ma sacaie ideea paralelismului dintre Wienzeile si Club 8. Simt ca de aici, ca sociolog, as putea extrage niste lucruri interesante. Asa ca incerc sa realizez in mintea mea un tablou al asemanarilor si deosebirilor dintre cele doua. Asta pentru a-mi face o idee, cat de generala, despre grupurile de presiune si despre constructia carierei in lumea literara, aici si in spatiul postcomunist. Mi-a devenit clar ca diferentele prevaleaza asupra asemanarilor. Cei de la Wienzeile se legitimeaza mai curand ca redactie a unei reviste, o revista deschisa tinerilor sau oricui are ceva de spus din punctul lor de vedere; cei de la Club 8 se legitimeaza mai degraba ca un grup literar, usor elitist, deschis cu prudenta, cu accent important pe valoarea literara. Daca primii au construit revista nemultumiti de accesul dificil si restrictiv (tematic sau stilistic) la publicatiile consacrate, ceilalti fac grupul pentru a repune in drepturi spiritul critic, pentru a contesta ierarhia valorica constituita in perioada totalitara prin amestecul masiv al ideologicului/politicului in viata literara. Problema celor dintai e accesul la resurse, problema celorlalti este confuzia valorilor. Daca Wienzeile, in numele democratizarii culturale, solicita si primeste bani publici, Club 8 cauta resurse alternative, caci banii proveniti de la stat, in Romania, sunt distribuiti cel mai adesea clientelar in cultura. Daca cei din redactia Wienzeile au optiuni politice de stanga, iar revista se subintituleaza "de literatura, arta si politica", membrii clubului sunt apolitici sau de tendinta liberala si, dupa experienta trista a transformarii literaturii in propaganda pe timpul comunismului, sunt impotriva amestecului dintre literatura si politica. Daca primii sunt mai degraba "underground", clubistii sunt mai curand "alternativi". Si totusi, intalnindu-se fata in fata, cele doua "tabere" s-au inteles, au comunicat. Ce au gasit in comun? Cred ca o imensa dragoste pentru literatura si nevoia de a "conspira" impotriva celor ce o mortifica.

dan lungu