|
Unchiul Antonin
Domnul Morgenstern, pe terasa, o asteapta pe sotia sa. Pe masa, doua cesti
din portelan fin si o cafetiera.
Madelaine se apropie si se aseaza pe un scaun. Tace si priveste interesata
costumul impecabil al sotului ei.
Domnul Morgenstern spune:
- Madelaine, draga mea, mama are un frate. Ai auzit de el. Il cheama Antonin.
E cam ciudat. Nu a vrut sa vada pe nimeni, niciodata. Mama a murit, dar
el tot ramane unchiul meu. Acum cateva zile a vrut sa se sinucida. De
plictiseala. Te-as ruga sa-l vizitezi. Poate fi agreabil.
Madelaine priveste pe geam. Din curte, printre copaci, se zareste Manon,
slujnica. Sta aplecata la radacina unui copac. Fusta i s-a dus mult deasupra
genunchilor. Se vad dantelute negre, tivite cu rosu.
- Nu cred, draga mea, ca va fi greu, continua domnul Morgenstern. Cateva
zile… poate-i trece. Are o casa grozava.
Manon, slujnica, se ridica de la radacina copacului. Fusta ii acopera
picioarele.
Madelaine ii observa mijlocul subtire. Apoi priveste iar cu interes costumul
impecabil al sotului ei.
Domnul Morgenstern se ridica. Spune:
- Te rog, draga mea, doar cateva zile. Unchiul Antonin nu locuieste prea
departe. O sa trimit o masina sa te duca.
Madelaine clipeste des. Costumele impecabile ale sotului ei nu se sifoneaza
niciodata. Iar Manon, la o anumita ora din zi, este aplecata la radacina
unui copac.
- Doar cateva zile, insista domnul Morgenstern.
Apoi pleaca.
Madelaine il priveste lung cum paraseste terasa. Cu siguranta, costumele
sotului ei sunt fabricate dintr-un material plasticat. De aceea nu se
sifoneaza niciodata.
* * *
Masina trimisa de sotul ei este neagra. Pielea de pe scaune, neagra. Soferul
este imbracat in negru si poarta ochelari de soare cu lentile negre.
Manon alearga dupa Madelaine si-i ofera o garoafa neagra.
Madelaine priveste surprinsa garoafa neagra si inimioara de catifea rosie
ce-i impodobeste gatul lui Manon. Apoi urca in masina.
Limuzina pluteste. De afara, din strada, nu se aude nimic. Cateva bulevarde,
cateva strazi pavate cu granit, o stradela ingusta, asfaltata, ce spinteca
o padure, si, in sfarsit, casa unchiului Antonin.
Casa unchiului Antonin este enorma. Este structurata pe trei nivele, mansarda,
demisol. Privita din lateral, liniile ei nu se termina, ci tind sa se
intalneasca undeva, spre orizont.
Soferul trage politicos de portiera, Madelaine coboara si, in acelasi
moment, se deschide un geam imens de la etajul doi.
Se aude o voce puternica:
- Sa urci pana la etajul trei. Te astept in salon. Usile salonului sunt
portocalii, asa ca nu o sa te ratacesti. Ai grija, sa nu darami vreo statueta.
In timp ce urca, Madelaine observa statuetele. Sunt incredibil de multe.
Toate infatiseaza barbati goi, cu trupuri abstracte, abia schitate, insa
cu ochi mari, expresivi.
La etajul trei, usile portocalii izbesc ochii. Ochii cauta, speriati,
verdele pal al peretilor.
Verdele odihnitor al peretilor.
Madelaine deschide usa gandindu-se ca Manon, slujnica, la o anumita ora
din zi, este aplecata la radacina unui copac.
Unchiul Antonin o asteapta tolanit pe o canapea. Violetul halatului sau
de zi exalta complementar catifeaua galbena a canapelei. La gat poarta
un papillon vermillon, taiat elegant in doua aripi de fluture.
Unchiul Antonin spune:
- Am invatat desenul de la monsieur Ballard. Linia este esentiala. Cu
o singura linie poti sugera tristetea sau exaltarea bucuriei. Monsieur
Ballard m-a invatat totul, apoi a murit. Ca un dobitoc. Oamenii mor ca
animalele.
Culoarea am invatat-o de la monsieur Crispar. Fiecare culoare in parte
absoarbe o anumita cantitate de lumina. Albul, negrul si griurile colorate
ajuta culorile sa inghita sau sa respinga o cantitate de lumina mai mare
sau mai mica decat cea pentru care sunt intocmite.
Oamenii asemenea mie traiesc singuri si iubesc femeile. Le iubesc cu seriozitate.
Exista o anumita gravitate in barbatul care iubeste profund femeia. O
anumita intelepciune, in barbatul care nu rade niciodata de o femeie.
Un anumit geniu, in barbatul care are rabdarea sa priveasca mult o femeie
goala si apoi sa se aplece si sa-i muste delicat degetele picioarelor.
Limba, sa si-o plimbe printre ele. Ochii, sa-i lipeasca de gleznele ei.
Dar barbatul genial sa fie imbracat, iar femeia goala sa-l priveasca ca
o stapana.
Madelaine isi tamponeaza fruntea. Fruntea este uscata, dar gestul i se
pare salvator.
Unchiul Antonin o priveste cu severitate. Apoi spune:
- Nu am pictat decat trei tablouri. De mari dimensiuni. Cu lux de amanunte.
In ele sunt eu si femeile pe care le-am iubit. Femeile pe care le-am iubit
au figuri triste si trupuri fericite. Mirosul sanilor lor trece dincolo
de panza. O umoare subtila, catifelata, irizata usor de aburul sexului.
Femeile pe care le-am iubit sunt inepuizabile. O data cu ele, si eu, la
fel. La fel cum toate tablourile lui Gauguin miros a sex diurn. Sexul
diurn este culoare. Sexul nocturn este linie.
Madelaine isi tamponeaza nasul. De data aceasta, mici broboane de sudoare
amprenteaza batista.
Unchiul Antonin o priveste curios. Apoi spune:
- Unul din tablourile prietenului meu Roberto: un camp inverzit, presarat
cu flori. La marginea campului, o sosea. In mijlocul campului, un barbat.
Barbatul este culcat in iarba, intr-o parte. Se sprijina intr-un cot.
Poarta pe cap un melon cafeniu. La gat, o esarfa bleu. Camasa lui este
gri-petrol. Sacoul, negru-sters. In picioare are pantofi de lac, bordeaux,
din care ies sosete gri, fine, de matase. Nu are pantaloni, si nici lenjerie
intima. Sexul ii este erect. Il tine strans in palma. Dintre dinti ii
iese un fir de papadie.
Stim ca barbatul s-a plimbat ceva mai devreme pe camp. A inspirat nefericit
aerul curat. Miros proaspat de iarba si flori de camp. A inspirat iarasi
si a privit orizontul. Flori de camp. Si, deodata, un iz, un miros subtil.
Un miros de urina. O pata umeda. Miscare in jurul petei umede. Cateva
furnici, un carabus. Parca si ceva miros de balegar, mai de departe. Barbatul
se emotioneaza. Se apleaca si adulmeca pata. Recunoaste mirosul. O femeie
s-a urinat acolo, nu de mult timp. Ne-o imaginam pe vine, grabita, agitata
si privind spuma urinei acide ce se scurge pe pamant. Cateva picaturi,
pe chiloti, pe rochie. Pleaca grabita. Barbatul, imaginandu-si toate acestea,
transpira si se tolaneste pe iarba. De aici incepe tabloul pe care l-am
descris. In timp ce barbatul se masturbeaza, masinile vuiesc pe sosea
cu luminile aprinse. Este seara.
Madelaine zambeste. Buzele, usor intredeschise, lasa sa se vada dintii
albi, luciosi. Se gandeste la Manon, slujnica, care, la o anumita ora
din zi, se apleaca la radacina unui copac.
Unchiul Antonin o priveste cu interes. Cu acelasi interes cu care Madelaine
priveste costumele sotului ei. Apoi spune:
- Inainte de a te culca, mergi la baie. Urineaza. Dar fii putin neglijenta
atunci cand te stergi. Lasa doua, trei picaturi sa-ti umezeasca degetele.
Nu te spala. Dimineata, primul lucru pe care-l vei face va fi sa-ti mirosi
degetele. Doar asa vei ajunge sa te cunosti. Esti frumoasa, Madelaine.
Iar mie nu-mi place negrul. Cand cobori, ai grija, sa nu darami vreo statueta.
Madelaine observa cum halatul de zi al unchiului Antonin se umfla deodata
in dreptul burtii. Ceea ce-i prelungea pantecul lovea in satinul de culoare
violet.
Departe, in padure, un calut alb paste printre copaci.
* * *
A doua zi, ca si cum ar fi stiut ca unchiului Antonin nu-i place negrul,
domnul Morgenstern ii trimite Madelainei o masina rosie. Pielea ce acopera
scaunele este rosie. Soferul este imbracat in rosu si poarta ochelari
de soare cu lentile rosii.
Manon aduce o garoafa rosie. Gatul ii este impodobit cu o inimioara neagra.
Madelaine se urca in masina. De afara, nu se aude nimic. Cateva bulevarde,
cateva strazi pavate cu granit, stradela asfaltata ce strabate padurea,
calutul alb ce paste printre copaci si casa unchiului Antonin.
Se deschide geamul de la etajul doi si se aude vocea puternica:
- Urca pana la etajul trei. Cunosti usile portocalii. Dezbraca-te inainte
de a urca. Complet. Dar pastreaza-ti pantofii in picioare. Marmura este
rece. Ai grija, sa nu darami vreo statueta.
Dezbracandu-se, Madelaine se gandeste la costumul de noapte al sotului
ei. In mod inextricabil, si acesta este impecabil. Asadar, nici pijamalele
sotului ei nu se sifoneaza. Niciodata.
Manon. Aplecata la radacina unui copac. Iata ce vede Madelaine, urcand
scarile: picioarele dezgolite ale lui Manon dezvaluie dantelute rosii,
tivite cu negru; totul pare inexplicabil pana ce, pe picioarele lui Manon,
incepe sa se scurga un lichid galbui; are culoarea mierii de albine; Manon
rade si lasa sa-i cada fusta; o privighetoare canta; miroase a plop.
Verdele peretilor de la etajul trei imbie ochii. Dar Madelaine se uita
la usile portocalii.
O intampina unchiul Antonin. Ca si ea, este dezbracat. Doar in picioare
poarta o pereche de pantofi din piele cenusie, cu toc inalt. Pentru ca
marmura este rece.
Unchiul Antonin spune:
- Sunt un om batran. Imbatranind, ne sustragem ideilor. Nu pastram pentru
noi decat imagini, instantanee. Iata! Tocmai ma dezlipesc de femeia pe
care o iubesc. In momentul retragerii, fata femeii este chinuita de durere.
Sexul meu este vinetiu si umed. Femeia adoarme. Iata! Privesc pe geam.
Calutul alb paste. Simte o prezenta si intoarce capul spre mine. Ma emotionez.
Iata! Prietenul meu, Roberto, moare cu un pahar de vin rosu in mana. Inainte
de a muri, picteaza o masa in fata unei draperii masive de brocart. Pe
masa sunt urmatoarele: un sutien negru, cu trei pete albe pe cupa dreapta,
o umbrela, fotografia unei femei tinere din secolul saptesprezece, doua
mere putrede si un evantai chinezesc.
Unchiul Antonin o apuca de mana pe Madelaine. Ea nu se opune. El o saruta
pe umar.
Adauga:
- Am sa-ti arat primul tablou pictat de mine. Inainte, insa, pastreaza
pentru tine aceasta imagine: eu, batran, descarnat, cu trupul istovit,
dezbracat, cu pielea aspra, uscata si sexul atarnandu-mi intre picioare,
te sarut pe umar. Sunt trist cand te sarut pe umar. Tu nu ma privesti.
Ma tii de mana si zambesti unui albatros.
Primul tablou pictat de unchiul Antonin este datat straniu. In stanga,
jos, scrie: toamna. Apoi contine urmatoarea precizare: in bucatarie, cu
femeia iubita. Nu este semnat si nu are nici un an gravat pe el. Este
pictat pe un grund intunecat, rembrandtian.
Unchiul Antonin spune:
- Incercam sa smulgem intunericului putina lumina. Pornim de la bezna
si ajungem la suras. Surasul ne ajuta sa ne uitam vinovatia.
Tabloul infatiseaza o bucatarie olandeza, veche. Prin ferestrele bucatariei
se vede o capita de fan. Doua oi dorm bot in bot. O femeie inalta, tanara,
cu parul foarte lung, sta aplecata deasupra mesei. Pe masa sunt oale de
lut. Contin oua, branza, lapte batut, mere, pere, prune, nuci si struguri.
Un pahar de vin, golit pe jumatate, sta sa cada pe coltul mesei. Parul
femeii e cazut in paharul de vin, intre oua, printre nuci. Femeia nu are
nimic pe sub capotul de bucatarie, iar poalele acestuia sunt ridicate
pe sub umeri, astfel incat se vad picioarele si floarea ei tanara si zemoasa.
In spatele ei este unchiul Antonin. Are pantalonii cazuti pe glezne si
o camasa lunga, brodata, neincheiata in nasturi. Madularul lui tasneste
printre marginile camasii neglijent descheiate. Este partial introdus
intre fesele tinerei femei. Cealalta parte, puternic lubrifiata, are o
culoare grena-vinetie. Zeci de vene groase sunt pictate cu o mare grija
a detaliului. Femeia este fericita. Rade alintata, privind inapoi, peste
umar. Se simte un vag miros de praf fierbinte starnit de ploaie.
Unchiul Antonin spune:
- Zambetul femeii pe care am iubit-o in acest tablou este unic. O femeie
zambeste astfel numai cand este fericita. O femeie este fericita cand
este iubita in bucatarie, pe masa plina de roade, de barbatul drag. Cand
isi priveste copiii sanatosi alergand prin casa. Cand isi priveste iubitul
mancand cu pofta mancarea gatita de ea. Cand vede un prun plesnind de
rod. Cand vede o vie coapta. Cand barbatul iubit, mirosind a pamant reavan,
se cufunda intre picioarele ei. Cand, privind pe geam marea, tine in mana
obiectul intarit al dorintei ei. Cand miroase o camera neaerisita de mult
timp, unde s-a epuizat in nesfarsite amoruri.
* * *
Al doilea tablou.
Acelasi grund intunecat. Unchiul Antonin, dezbracat, sta intins intr-un
hamac. Borurile unei palarii de paie ii acopera fata. In mana dreapta
tine o carte pe care o citeste. Cu mana stanga mangaie capul unei femei.
Femeia este pictata cu spatele. Este aplecata peste hamac, deasupra unchiului
Antonin. Cu toate acestea, se vede clar, din lateral, cum buzele femeii
prind prelungirea solida a pantecului unchiului Antonin. Mana ei dreapta
mangaie pieptul paros al acestuia. In mana stanga, tine un scutec de copil.
Dupa modul cum tine scutecul, pare ingrijorata.
Unchiul Antonin murmura:
- Cand o femeie este ingrijorata, se intoarce cu spatele. O femeie se
intoarce cu spatele atunci cand barbatul pe care-l iubeste, citind o carte,
uita sa manance carnea fripta de ea. Atunci cand priveste o vie parasita.
Atunci cand copiii ei o despart de tatal lor. Atunci cand iubitul ei nu
vede pericolul dintr-o alta femeie. Cand potecile padurilor se umplu de
noroi. Cand putrezesc frunzele. Cand armasarii necheaza si-si lovesc stapanii.
Atunci ochii ei nu mai spun nimic. Ea nu se mai intinde lenesa in pat.
Face totul din picioare. Paseste peste trupul barbatului ei adormit. Ramane
cu picioarele desfacute deasupra lui. Priveste pe geam cum se aduna norii.
* * *
Al treilea tablou.
Un copac care se confunda cu cerul. In stanga copacului, o femeie imbracata
in negru isi face nevoile. In dreapta copacului, o oglinda. O femeie batrana
se priveste in ea. Oglinda proiecteaza un chip stins, urat, vulgar. In
spatele femeii batrane, un barbat vlaguit de timp. Oasele ii ies prin
piele. Pe umeri si solduri are escare. O rana de pe piciorul stang supureaza.
Este plin de negi. Barbatul tine cu putere femeia. O musca de gat, in
timp ce, cu mana dreapta adusa pe sanii ei, ii stimuleaza libidoul.
Unchiul Antonin spune:
- Dragostea, la batranete, este obscena. Dragostea, in general, este obscena.
Dar obscenitatea iubirii tinere este estompata de surasul pe care incercam
sa-l smulgem din grundurile intunecate. Prietenul meu, Roberto, a murit
cu un pahar de vin rosu in mana.
Madelaine isi retrage palma din mana unchiului Antonin. Il mangaie pe
umar. Pielea lui este lucioasa, fina, pergamentata, ca aripile unui liliac.
Apoi il mangaie pe frunte si zambeste.
- Mi-e rusine, spune ea.
Unchiul Antonin se apleaca si isi adanceste capul intre picioarele ei.
- Nu-mi place rosul, spune el. Imi place albul nesfarsit al iertarii.
Cand cobori, ai grija, sa nu darami vreo statueta.
* * *
O limuzina alba. Pielea de pe scaune, alba. Soferul este imbracat in alb.
Nu poarta ochelari de soare.
Manon aduce o garoafa alba.
Madelaine priveste uimita garoafa alba si gatul neimpodobit al slujnicei.
Cateva bulevarde, cateva strazi pavate cu granit, stradela asfaltata ce
strabate padurea. Calutul alb sta intins pe iarba, cu botul sprijinit
de trunchiul unui copac retezat. Pare ca doarme. La cativa pasi de el,
un copil in picioarele goale rade.
Geamul de la etajul doi nu se deschide. Dar Madelaine stie unde sa urce.
Stie, de asemenea, ca nu trebuie sa darame vreo statueta.
Se dezbraca in tacere. Isi lasa si pantofii pe clapele unui pian vechi,
prafuit.
Chiar daca marmura e rece.
In spatele usilor portocalii, in mijlocul salonului, un pat enorm, cu
baldachin.
Madelaine se apropie. Prin voal se vede unchiul Antonin. Respira greu.
Madelaine se strecoara prin fanta subtire a baldachinului si se intinde
langa el.
Unchiul Antonin sopteste:
- Mi-am dorit sa fiu un sfant. Dragostea sfintilor nu este obscena. Dar
nu m-au lasat gandurile.
Madelaine il priveste. Este gol, acoperit cu o panza stravezie, alba.
Oasele ii ies prin panza la fiecare respiratie. Barbatia lui este moale,
destinsa, indiferenta. Madelaine o apuca prin panza si simte cum se intareste.
O lasa. Apoi, brusc, o apuca din nou.
- Oamenii pe care-i iubim nu trebuie sa moara, spune ea.
Unchiul Antonin zambeste. Respira greu. Nu poate intoarce capul, dar intoarce
ochii. O priveste.
Spune:
- Am iubit femeile din tablourile mele. As fi putut iubi si femeile pe
care nu le-am cunoscut. Am iubit calutii albi care pasc, strazile de granit
si padurile. L-am iubit pe prietenul meu, Roberto. Am iubit micile semne
ale iubirii; asternuturile patate de sudoare si patima; lenjeriile parfumate
ale femeilor fierbinti; colturile umede ale unui covor; mirosul de lapte
al sanilor… Te-am iubi si pe tine, Madelaine. Acestea sunt gandurile
care nu m-au lasat.
Madelaine simte cum obiectul din mana ei se zbate. Il strange cu putere.
Ii da drumul. Apoi iar il strange.
- Dragostea sfintilor, murmura unchiul Antonin, nu este obscena.
Mana Madelainei se uda. Respiratia inceteaza. Ochii se inchid. Trupul
unchiului Antonin se relaxeaza deodata.
Un gandac negru cerceteaza curios cearsaful alb.
* * *
Domnul Morgenstern, pe terasa, isi asteapta sotia. Pe masa, doua cesti
din portelan fin si o cafetiera.
Madelaine se apropie. Ramane in picioare si priveste spre padure. Isi
miroase degetele.
Manon, slujnica, dintre copaci, ii face semne.
Madelaine spune:
- Am visat un monstru care pe toate le stia si nici una nu facuse. Iubirile
lui obscene sunt gandurile noastre. Dar noi nu ne-am gandit niciodata
sa ne facem sfinti. Am sa plec intr-o calatorie.
Domnul Morgenstern ridica din umeri. Se ridica. Spune:
- Am sa-ti trimit o masina.
Apoi pleaca.
Madelaine il priveste lung cum se indreapta spre gradina.
Manon este asezata la radacina unui copac.
Asadar, costumele domnului Morgenstern nu se sifoneaza niciodata.
Madelaine striga in chiar acea anumita ora din zi.
|
