Robu-Corcan CRISTIAN

Autorul volumului de proza scurta "O noapte in Parnas" (Ed. Macarie, Targoviste, 2003). Nascut pe 7 mai 1971 in Braila. Licentiat in Stiinte Juridice, 2001.

 

Unchiul Antonin


Domnul Morgenstern, pe terasa, o asteapta pe sotia sa. Pe masa, doua cesti din portelan fin si o cafetiera.
Madelaine se apropie si se aseaza pe un scaun. Tace si priveste interesata costumul impecabil al sotului ei.
Domnul Morgenstern spune:
- Madelaine, draga mea, mama are un frate. Ai auzit de el. Il cheama Antonin. E cam ciudat. Nu a vrut sa vada pe nimeni, niciodata. Mama a murit, dar el tot ramane unchiul meu. Acum cateva zile a vrut sa se sinucida. De plictiseala. Te-as ruga sa-l vizitezi. Poate fi agreabil.
Madelaine priveste pe geam. Din curte, printre copaci, se zareste Manon, slujnica. Sta aplecata la radacina unui copac. Fusta i s-a dus mult deasupra genunchilor. Se vad dantelute negre, tivite cu rosu.
- Nu cred, draga mea, ca va fi greu, continua domnul Morgenstern. Cateva zile… poate-i trece. Are o casa grozava.
Manon, slujnica, se ridica de la radacina copacului. Fusta ii acopera picioarele.
Madelaine ii observa mijlocul subtire. Apoi priveste iar cu interes costumul impecabil al sotului ei.
Domnul Morgenstern se ridica. Spune:
- Te rog, draga mea, doar cateva zile. Unchiul Antonin nu locuieste prea departe. O sa trimit o masina sa te duca.
Madelaine clipeste des. Costumele impecabile ale sotului ei nu se sifoneaza niciodata. Iar Manon, la o anumita ora din zi, este aplecata la radacina unui copac.
- Doar cateva zile, insista domnul Morgenstern.
Apoi pleaca.
Madelaine il priveste lung cum paraseste terasa. Cu siguranta, costumele sotului ei sunt fabricate dintr-un material plasticat. De aceea nu se sifoneaza niciodata.


* * *


Masina trimisa de sotul ei este neagra. Pielea de pe scaune, neagra. Soferul este imbracat in negru si poarta ochelari de soare cu lentile negre.
Manon alearga dupa Madelaine si-i ofera o garoafa neagra.
Madelaine priveste surprinsa garoafa neagra si inimioara de catifea rosie ce-i impodobeste gatul lui Manon. Apoi urca in masina.
Limuzina pluteste. De afara, din strada, nu se aude nimic. Cateva bulevarde, cateva strazi pavate cu granit, o stradela ingusta, asfaltata, ce spinteca o padure, si, in sfarsit, casa unchiului Antonin.
Casa unchiului Antonin este enorma. Este structurata pe trei nivele, mansarda, demisol. Privita din lateral, liniile ei nu se termina, ci tind sa se intalneasca undeva, spre orizont.
Soferul trage politicos de portiera, Madelaine coboara si, in acelasi moment, se deschide un geam imens de la etajul doi.
Se aude o voce puternica:
- Sa urci pana la etajul trei. Te astept in salon. Usile salonului sunt portocalii, asa ca nu o sa te ratacesti. Ai grija, sa nu darami vreo statueta.
In timp ce urca, Madelaine observa statuetele. Sunt incredibil de multe. Toate infatiseaza barbati goi, cu trupuri abstracte, abia schitate, insa cu ochi mari, expresivi.
La etajul trei, usile portocalii izbesc ochii. Ochii cauta, speriati, verdele pal al peretilor.
Verdele odihnitor al peretilor.
Madelaine deschide usa gandindu-se ca Manon, slujnica, la o anumita ora din zi, este aplecata la radacina unui copac.
Unchiul Antonin o asteapta tolanit pe o canapea. Violetul halatului sau de zi exalta complementar catifeaua galbena a canapelei. La gat poarta un papillon vermillon, taiat elegant in doua aripi de fluture.
Unchiul Antonin spune:
- Am invatat desenul de la monsieur Ballard. Linia este esentiala. Cu o singura linie poti sugera tristetea sau exaltarea bucuriei. Monsieur Ballard m-a invatat totul, apoi a murit. Ca un dobitoc. Oamenii mor ca animalele.
Culoarea am invatat-o de la monsieur Crispar. Fiecare culoare in parte absoarbe o anumita cantitate de lumina. Albul, negrul si griurile colorate ajuta culorile sa inghita sau sa respinga o cantitate de lumina mai mare sau mai mica decat cea pentru care sunt intocmite.
Oamenii asemenea mie traiesc singuri si iubesc femeile. Le iubesc cu seriozitate. Exista o anumita gravitate in barbatul care iubeste profund femeia. O anumita intelepciune, in barbatul care nu rade niciodata de o femeie. Un anumit geniu, in barbatul care are rabdarea sa priveasca mult o femeie goala si apoi sa se aplece si sa-i muste delicat degetele picioarelor. Limba, sa si-o plimbe printre ele. Ochii, sa-i lipeasca de gleznele ei. Dar barbatul genial sa fie imbracat, iar femeia goala sa-l priveasca ca o stapana.
Madelaine isi tamponeaza fruntea. Fruntea este uscata, dar gestul i se pare salvator.
Unchiul Antonin o priveste cu severitate. Apoi spune:
- Nu am pictat decat trei tablouri. De mari dimensiuni. Cu lux de amanunte. In ele sunt eu si femeile pe care le-am iubit. Femeile pe care le-am iubit au figuri triste si trupuri fericite. Mirosul sanilor lor trece dincolo de panza. O umoare subtila, catifelata, irizata usor de aburul sexului. Femeile pe care le-am iubit sunt inepuizabile. O data cu ele, si eu, la fel. La fel cum toate tablourile lui Gauguin miros a sex diurn. Sexul diurn este culoare. Sexul nocturn este linie.
Madelaine isi tamponeaza nasul. De data aceasta, mici broboane de sudoare amprenteaza batista.
Unchiul Antonin o priveste curios. Apoi spune:
- Unul din tablourile prietenului meu Roberto: un camp inverzit, presarat cu flori. La marginea campului, o sosea. In mijlocul campului, un barbat. Barbatul este culcat in iarba, intr-o parte. Se sprijina intr-un cot. Poarta pe cap un melon cafeniu. La gat, o esarfa bleu. Camasa lui este gri-petrol. Sacoul, negru-sters. In picioare are pantofi de lac, bordeaux, din care ies sosete gri, fine, de matase. Nu are pantaloni, si nici lenjerie intima. Sexul ii este erect. Il tine strans in palma. Dintre dinti ii iese un fir de papadie.
Stim ca barbatul s-a plimbat ceva mai devreme pe camp. A inspirat nefericit aerul curat. Miros proaspat de iarba si flori de camp. A inspirat iarasi si a privit orizontul. Flori de camp. Si, deodata, un iz, un miros subtil. Un miros de urina. O pata umeda. Miscare in jurul petei umede. Cateva furnici, un carabus. Parca si ceva miros de balegar, mai de departe. Barbatul se emotioneaza. Se apleaca si adulmeca pata. Recunoaste mirosul. O femeie s-a urinat acolo, nu de mult timp. Ne-o imaginam pe vine, grabita, agitata si privind spuma urinei acide ce se scurge pe pamant. Cateva picaturi, pe chiloti, pe rochie. Pleaca grabita. Barbatul, imaginandu-si toate acestea, transpira si se tolaneste pe iarba. De aici incepe tabloul pe care l-am descris. In timp ce barbatul se masturbeaza, masinile vuiesc pe sosea cu luminile aprinse. Este seara.
Madelaine zambeste. Buzele, usor intredeschise, lasa sa se vada dintii albi, luciosi. Se gandeste la Manon, slujnica, care, la o anumita ora din zi, se apleaca la radacina unui copac.
Unchiul Antonin o priveste cu interes. Cu acelasi interes cu care Madelaine priveste costumele sotului ei. Apoi spune:
- Inainte de a te culca, mergi la baie. Urineaza. Dar fii putin neglijenta atunci cand te stergi. Lasa doua, trei picaturi sa-ti umezeasca degetele. Nu te spala. Dimineata, primul lucru pe care-l vei face va fi sa-ti mirosi degetele. Doar asa vei ajunge sa te cunosti. Esti frumoasa, Madelaine. Iar mie nu-mi place negrul. Cand cobori, ai grija, sa nu darami vreo statueta.
Madelaine observa cum halatul de zi al unchiului Antonin se umfla deodata in dreptul burtii. Ceea ce-i prelungea pantecul lovea in satinul de culoare violet.
Departe, in padure, un calut alb paste printre copaci.


* * *

A doua zi, ca si cum ar fi stiut ca unchiului Antonin nu-i place negrul, domnul Morgenstern ii trimite Madelainei o masina rosie. Pielea ce acopera scaunele este rosie. Soferul este imbracat in rosu si poarta ochelari de soare cu lentile rosii.
Manon aduce o garoafa rosie. Gatul ii este impodobit cu o inimioara neagra.
Madelaine se urca in masina. De afara, nu se aude nimic. Cateva bulevarde, cateva strazi pavate cu granit, stradela asfaltata ce strabate padurea, calutul alb ce paste printre copaci si casa unchiului Antonin.
Se deschide geamul de la etajul doi si se aude vocea puternica:
- Urca pana la etajul trei. Cunosti usile portocalii. Dezbraca-te inainte de a urca. Complet. Dar pastreaza-ti pantofii in picioare. Marmura este rece. Ai grija, sa nu darami vreo statueta.
Dezbracandu-se, Madelaine se gandeste la costumul de noapte al sotului ei. In mod inextricabil, si acesta este impecabil. Asadar, nici pijamalele sotului ei nu se sifoneaza. Niciodata.
Manon. Aplecata la radacina unui copac. Iata ce vede Madelaine, urcand scarile: picioarele dezgolite ale lui Manon dezvaluie dantelute rosii, tivite cu negru; totul pare inexplicabil pana ce, pe picioarele lui Manon, incepe sa se scurga un lichid galbui; are culoarea mierii de albine; Manon rade si lasa sa-i cada fusta; o privighetoare canta; miroase a plop.
Verdele peretilor de la etajul trei imbie ochii. Dar Madelaine se uita la usile portocalii.
O intampina unchiul Antonin. Ca si ea, este dezbracat. Doar in picioare poarta o pereche de pantofi din piele cenusie, cu toc inalt. Pentru ca marmura este rece.
Unchiul Antonin spune:
- Sunt un om batran. Imbatranind, ne sustragem ideilor. Nu pastram pentru noi decat imagini, instantanee. Iata! Tocmai ma dezlipesc de femeia pe care o iubesc. In momentul retragerii, fata femeii este chinuita de durere. Sexul meu este vinetiu si umed. Femeia adoarme. Iata! Privesc pe geam. Calutul alb paste. Simte o prezenta si intoarce capul spre mine. Ma emotionez. Iata! Prietenul meu, Roberto, moare cu un pahar de vin rosu in mana. Inainte de a muri, picteaza o masa in fata unei draperii masive de brocart. Pe masa sunt urmatoarele: un sutien negru, cu trei pete albe pe cupa dreapta, o umbrela, fotografia unei femei tinere din secolul saptesprezece, doua mere putrede si un evantai chinezesc.
Unchiul Antonin o apuca de mana pe Madelaine. Ea nu se opune. El o saruta pe umar.
Adauga:
- Am sa-ti arat primul tablou pictat de mine. Inainte, insa, pastreaza pentru tine aceasta imagine: eu, batran, descarnat, cu trupul istovit, dezbracat, cu pielea aspra, uscata si sexul atarnandu-mi intre picioare, te sarut pe umar. Sunt trist cand te sarut pe umar. Tu nu ma privesti. Ma tii de mana si zambesti unui albatros.
Primul tablou pictat de unchiul Antonin este datat straniu. In stanga, jos, scrie: toamna. Apoi contine urmatoarea precizare: in bucatarie, cu femeia iubita. Nu este semnat si nu are nici un an gravat pe el. Este pictat pe un grund intunecat, rembrandtian.
Unchiul Antonin spune:
- Incercam sa smulgem intunericului putina lumina. Pornim de la bezna si ajungem la suras. Surasul ne ajuta sa ne uitam vinovatia.
Tabloul infatiseaza o bucatarie olandeza, veche. Prin ferestrele bucatariei se vede o capita de fan. Doua oi dorm bot in bot. O femeie inalta, tanara, cu parul foarte lung, sta aplecata deasupra mesei. Pe masa sunt oale de lut. Contin oua, branza, lapte batut, mere, pere, prune, nuci si struguri. Un pahar de vin, golit pe jumatate, sta sa cada pe coltul mesei. Parul femeii e cazut in paharul de vin, intre oua, printre nuci. Femeia nu are nimic pe sub capotul de bucatarie, iar poalele acestuia sunt ridicate pe sub umeri, astfel incat se vad picioarele si floarea ei tanara si zemoasa. In spatele ei este unchiul Antonin. Are pantalonii cazuti pe glezne si o camasa lunga, brodata, neincheiata in nasturi. Madularul lui tasneste printre marginile camasii neglijent descheiate. Este partial introdus intre fesele tinerei femei. Cealalta parte, puternic lubrifiata, are o culoare grena-vinetie. Zeci de vene groase sunt pictate cu o mare grija a detaliului. Femeia este fericita. Rade alintata, privind inapoi, peste umar. Se simte un vag miros de praf fierbinte starnit de ploaie.
Unchiul Antonin spune:
- Zambetul femeii pe care am iubit-o in acest tablou este unic. O femeie zambeste astfel numai cand este fericita. O femeie este fericita cand este iubita in bucatarie, pe masa plina de roade, de barbatul drag. Cand isi priveste copiii sanatosi alergand prin casa. Cand isi priveste iubitul mancand cu pofta mancarea gatita de ea. Cand vede un prun plesnind de rod. Cand vede o vie coapta. Cand barbatul iubit, mirosind a pamant reavan, se cufunda intre picioarele ei. Cand, privind pe geam marea, tine in mana obiectul intarit al dorintei ei. Cand miroase o camera neaerisita de mult timp, unde s-a epuizat in nesfarsite amoruri.

* * *


Al doilea tablou.
Acelasi grund intunecat. Unchiul Antonin, dezbracat, sta intins intr-un hamac. Borurile unei palarii de paie ii acopera fata. In mana dreapta tine o carte pe care o citeste. Cu mana stanga mangaie capul unei femei. Femeia este pictata cu spatele. Este aplecata peste hamac, deasupra unchiului Antonin. Cu toate acestea, se vede clar, din lateral, cum buzele femeii prind prelungirea solida a pantecului unchiului Antonin. Mana ei dreapta mangaie pieptul paros al acestuia. In mana stanga, tine un scutec de copil. Dupa modul cum tine scutecul, pare ingrijorata.
Unchiul Antonin murmura:
- Cand o femeie este ingrijorata, se intoarce cu spatele. O femeie se intoarce cu spatele atunci cand barbatul pe care-l iubeste, citind o carte, uita sa manance carnea fripta de ea. Atunci cand priveste o vie parasita. Atunci cand copiii ei o despart de tatal lor. Atunci cand iubitul ei nu vede pericolul dintr-o alta femeie. Cand potecile padurilor se umplu de noroi. Cand putrezesc frunzele. Cand armasarii necheaza si-si lovesc stapanii. Atunci ochii ei nu mai spun nimic. Ea nu se mai intinde lenesa in pat. Face totul din picioare. Paseste peste trupul barbatului ei adormit. Ramane cu picioarele desfacute deasupra lui. Priveste pe geam cum se aduna norii.


* * *


Al treilea tablou.
Un copac care se confunda cu cerul. In stanga copacului, o femeie imbracata in negru isi face nevoile. In dreapta copacului, o oglinda. O femeie batrana se priveste in ea. Oglinda proiecteaza un chip stins, urat, vulgar. In spatele femeii batrane, un barbat vlaguit de timp. Oasele ii ies prin piele. Pe umeri si solduri are escare. O rana de pe piciorul stang supureaza. Este plin de negi. Barbatul tine cu putere femeia. O musca de gat, in timp ce, cu mana dreapta adusa pe sanii ei, ii stimuleaza libidoul.
Unchiul Antonin spune:
- Dragostea, la batranete, este obscena. Dragostea, in general, este obscena. Dar obscenitatea iubirii tinere este estompata de surasul pe care incercam sa-l smulgem din grundurile intunecate. Prietenul meu, Roberto, a murit cu un pahar de vin rosu in mana.
Madelaine isi retrage palma din mana unchiului Antonin. Il mangaie pe umar. Pielea lui este lucioasa, fina, pergamentata, ca aripile unui liliac. Apoi il mangaie pe frunte si zambeste.
- Mi-e rusine, spune ea.
Unchiul Antonin se apleaca si isi adanceste capul intre picioarele ei.
- Nu-mi place rosul, spune el. Imi place albul nesfarsit al iertarii. Cand cobori, ai grija, sa nu darami vreo statueta.


* * *


O limuzina alba. Pielea de pe scaune, alba. Soferul este imbracat in alb. Nu poarta ochelari de soare.
Manon aduce o garoafa alba.
Madelaine priveste uimita garoafa alba si gatul neimpodobit al slujnicei.
Cateva bulevarde, cateva strazi pavate cu granit, stradela asfaltata ce strabate padurea. Calutul alb sta intins pe iarba, cu botul sprijinit de trunchiul unui copac retezat. Pare ca doarme. La cativa pasi de el, un copil in picioarele goale rade.
Geamul de la etajul doi nu se deschide. Dar Madelaine stie unde sa urce. Stie, de asemenea, ca nu trebuie sa darame vreo statueta.
Se dezbraca in tacere. Isi lasa si pantofii pe clapele unui pian vechi, prafuit.
Chiar daca marmura e rece.
In spatele usilor portocalii, in mijlocul salonului, un pat enorm, cu baldachin.
Madelaine se apropie. Prin voal se vede unchiul Antonin. Respira greu. Madelaine se strecoara prin fanta subtire a baldachinului si se intinde langa el.
Unchiul Antonin sopteste:
- Mi-am dorit sa fiu un sfant. Dragostea sfintilor nu este obscena. Dar nu m-au lasat gandurile.
Madelaine il priveste. Este gol, acoperit cu o panza stravezie, alba. Oasele ii ies prin panza la fiecare respiratie. Barbatia lui este moale, destinsa, indiferenta. Madelaine o apuca prin panza si simte cum se intareste. O lasa. Apoi, brusc, o apuca din nou.
- Oamenii pe care-i iubim nu trebuie sa moara, spune ea.
Unchiul Antonin zambeste. Respira greu. Nu poate intoarce capul, dar intoarce ochii. O priveste.
Spune:
- Am iubit femeile din tablourile mele. As fi putut iubi si femeile pe care nu le-am cunoscut. Am iubit calutii albi care pasc, strazile de granit si padurile. L-am iubit pe prietenul meu, Roberto. Am iubit micile semne ale iubirii; asternuturile patate de sudoare si patima; lenjeriile parfumate ale femeilor fierbinti; colturile umede ale unui covor; mirosul de lapte al sanilor… Te-am iubi si pe tine, Madelaine. Acestea sunt gandurile care nu m-au lasat.
Madelaine simte cum obiectul din mana ei se zbate. Il strange cu putere. Ii da drumul. Apoi iar il strange.
- Dragostea sfintilor, murmura unchiul Antonin, nu este obscena.
Mana Madelainei se uda. Respiratia inceteaza. Ochii se inchid. Trupul unchiului Antonin se relaxeaza deodata.
Un gandac negru cerceteaza curios cearsaful alb.


* * *


Domnul Morgenstern, pe terasa, isi asteapta sotia. Pe masa, doua cesti din portelan fin si o cafetiera.
Madelaine se apropie. Ramane in picioare si priveste spre padure. Isi miroase degetele.
Manon, slujnica, dintre copaci, ii face semne.
Madelaine spune:
- Am visat un monstru care pe toate le stia si nici una nu facuse. Iubirile lui obscene sunt gandurile noastre. Dar noi nu ne-am gandit niciodata sa ne facem sfinti. Am sa plec intr-o calatorie.
Domnul Morgenstern ridica din umeri. Se ridica. Spune:
- Am sa-ti trimit o masina.
Apoi pleaca.
Madelaine il priveste lung cum se indreapta spre gradina.
Manon este asezata la radacina unui copac.
Asadar, costumele domnului Morgenstern nu se sifoneaza niciodata.
Madelaine striga in chiar acea anumita ora din zi.

 

 

E-mail: revista_tiuk@yahoo.com
© Copyright pentru grafica Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster Viorel Ciama
Site gazduit de http://reea.net