VILA SAN GIACOMO

Sanatoriul de recuperare psihica "San Giacomo", regiunea Calabria. La intrare, pe o placa este scris cu litere aproape sterse "Ego te absolvo". Cred ca sunt aici de 3 ani, sau cel putin ma simt astfel. Numele meu este Maria. Astazi ma simt mai bine, adica doctor Aldo a hotarat ca ma simt mai bine - nu-mi mai administreaza decat sedative usoare si doar inainte de culcare. Ma plimb prin curte si observ: in fata mea e aleea care duce catre poarta, in stanga corpul principal de cladire, unde este si camera mea, in dreapta parcul verde cu copaci, flori si banci vopsite in alb, in spate aleea care duce catre poarta. Sus e cerul, jos e pamantul. Pe cer e soare, iar in jurul soarelui sunt cativa nori albi in forma de perna. Ma gandesc ca seamana cu perna mea, asa ca la noapte este posibil sa-mi vina ideea ca as dormi pe un nor. N-am sa ii spun, pentru ca aici este periculos sa visezi - poti fi luat drept nebun. Pe banci sau intinsi pe iarba stau pacientii. Par speriati, marea lor majoritate sunt murdari. Barbati si femei, daca mai conteaza. Sunt adeseori tentata sa ma intreb daca mai conteaza ceva aici. Daca a fi un om frumos conteaza, daca a avea idealuri conteaza, daca a ravni dupa un pantof de firma conteaza, daca a iubi conteaza… Toti sunt pacienti. La intervale nesigure de timp, unii pleaca. In locul lor vin altii. Nu ajung sa ii cunosc nici pe unii nici pe ceilalti - aici nimeni nu ajunge sa cunoasca pe nimeni.

Ma indrept catre poarta. Nu stiu daca o fac pentru prima oara de cand sunt aici, observ insa ca nu ma impiedica nimeni. Regula locului interzice orice apropiere fizica de capatul aleii, iar cel care o incalca este grav pedepsit. M-am oprit la cativa zeci de metri de ea. Adulmec. O atractie vaga spre spatiul de dincolo se ridica dinauntrul meu precum un abur. Aburii se risipesc intotdeauna. Ma intorc cu spatele. Privesc in sus - un card de vrabii executa exercitii curajoase de zbor. Lor am voie sa le zambesc - nu au cum sa ma vada si sa incline ingrijorate din cap la vederea danturii mele neingrijite.

Intr-o zi va trebui sa-mi amintesc. "Intr-o zi o sa-ti amintesti", imi repeta in ultima vreme doctor Aldo. As putea fi intrigata de vorbele lui, dar nu sunt. Intr-o zi o sa-mi amintesc. Dar ce sa-mi amintesc?

Cand am deschis ochii eram inconjurata de trei oameni in alb, barbati. Ma priveau imobili. Aveam un gust acru in gura si mainile legate de corp, iar corpul era legat de pat. I-am privit, apoi mi-am privit varfurile picioarelor - eram incaltata. Iar pana la picioare o bluza verde, o fusta verde si, pe un genunchi, o palarie neagra. Apoi am privit tavanul iar la urma am privit pe fereastra. Fereastra avea gratii de fier. Dincolo de fereastra era o culoare gri si de undeva de sus cadea apa - sparta in milioane de fragmente. Ploua desigur, dar atunci era o observatie mult prea subtila.

In acest timp nu m-a vizitat nimeni. N-am simtit nevoia asta decat in ultimele zile. I-am spus doctorului Aldo, iar acesta mi-a raspuns ca este o reactie normala. E un simptom. "O sa-mi revin, doctore Aldo?" "Pentru asta lucram aici, Maria." Imi plac conversatiile cu doctor Aldo. Nu striga niciodata si isi argumenteaza intotdeauna afirmatiile. O face in asa fel incat nu il poti contrazice. Nu e inca batran, se imbraca elegant si foloseste un parfum Armani. Se piaptana insa foarte prost, dar nu i-am spus niciodata. Cum spuneam, nu conteaza.

Stau pe banca. Simt racoarea diminetii sub fund. Ma intind pe spate si incep sa ma gandesc. Imi dau seama ca ma comport oarecum nefiresc de la o vreme incoace. Adica ma observ pe mine insami, de parca as fi alta persoana. Cand merg pe alee, ma gandesc la mine cum merg pe alee. Cand mananc, ma gandesc la mine cum mananc. Cand ma asez pe banca si incep sa ma gandesc, ma privesc cum stau si ma gandesc. Fac acest lucru cu usurinta… descopar ca e mult mai simplu sa nu fii doar o singura persoana, e mult mai sanatos. De parca as fi ingerul meu pazitor. Si imi inchipui cum sunt ingerul meu pazitor.

Cred ca am fost o femeie frumoasa. Imi dau seama de asta dupa cum ma priveste doctorul Aldo. Nu ma priveste numai in ochi - este imposibil sa privesti o femeie frumoasa doar in ochi. Ma masoara cu calm, fara rezerve. Numai din privirile lui imi pot da seama ca am o pereche de sani, probabil atractivi, ca am picioarele neglijent dezgolite sau ca am pielea gatului alba si neteda. "De ce nu ma viziteaza nimeni, doctore Aldo?" "Daca ar fi dupa mine, nu as permite oricum nimanui sa te vada, Maria." El zambeste mai bine decat mine, sunt sigura ca nu enerveaza pe nimeni; si are dintii foarte ingrijiti. "De ce spuneti asta?" "Intotdeauna mi-a placut sa fac complimente unei femei frumoase." Niciodata n-am rosit la aluziile sale discrete, dar imi dau seama ca as putea rosi, daca…

De cate ori ma asez pe banca asta, imi vine in minte salonul elegant al unui restaurant de lux. Il visez inca de cand am ajuns aici. La inceput doar treceam in fuga prin fata lui. Mai apoi ma opream cateva clipe si admiram prin ferestre lumea eleganta de dincolo - dansau, mancau bine, isi traiau vietile. Acum inchid ochii si ma las purtata de sunetul muzicii. O mica orchestra interpreteaza un vals. Perechi, perechi danseaza. Pe buze imi apare o grimasa de nemultumire. Mi-e foarte greu sa le vad altfel decat imbracate in halate albe, patate cu sosul de paste si mormaind afoni. Strang din dinti. Imi vine ideea ca lumea nu se reduce la perechi de nebuni parcati intr-un sanatoriu. Strang din dinti. Daca pentru a obtine o imagine frumoasa trebuie sa ma screm, atunci ma screm. Perechile se dau incet la o parte si isi face loc intre ele doctorul Aldo. Danseaza cu o femeie. E sigur femeie, pentru ca are parul lung, are sani, poarta tocuri si fusta verde. In mintea mea isi face loc gandul ca in bratele doctorului Aldo este o femeie frumoasa. Stii ce ii sopteste doctorul Aldo femeii? "Trebuie sa-ti amintesti."

Piesa muzicala se termina exact cand durerea din maxilare devine insuportabila. Deschid gura dintr-o data si strig. Ma ascult - e un strigat scurt, nu foarte puternic. Ma ridic si ma indrept catre sala de mese - mi-e foame. In cei trei ani de cand stau aici, momentul in care mi-e foame coincide perfect cu ora de masa. Asta ni se intampla tuturor celor de aici. Ne strangem incet si tacuti pe alee, facem rand si mai ales liniste. Taraim pasii cu economie, patrundem in sala de mese si ne asezam lipsiti de orice ritual. Azi stau singura, langa mine nu s-a mai asezat altcineva. Duc lingura la gura si inghit continutul. Ma uit la mine cum afund lingura in farfurie, cum o umplu si cum o desert in gura. Imi place cum mananc - sunt calma si cred ca am o oarecare distinctie.

Ma observ: stau cu capul pe perna. Ma uit atenta catre usa - nu e nimeni. Atunci ma gandesc ca stau cu capul pe norul pe care l-am vazut ziua. Norul se deplaseaza incet, soarele e deasupra, pamantul e dedesubt. Sanatoriul e mic, mic, oamenii sunt putin mai mari dar stau pe banci si misca din capete. Doctorul Aldo se plimba printre ei si le imparte medicamente. Apoi priveste sus si ma vede. Imi face cu mana. Eu cobor si ma asez la o masa. "Ce frumos esti astazi, doctor Aldo" "In serviciul dumneavoastra, doamna" Observ ca e imbracat in frac, poarta la gat un papion mare si negru, iar pe brat ii atarna un servet fin din matase. Miroase a parfum Armani. Adorm inainte sa-mi spun ca asa ceva nu poate fi adevarat.

Ma uit la mine cum visez. Acelasi restaurant luxos. Sunt imbracata intr-o rochie lunga verde, am parul strans la spate intr-un coc elegant acoperit cu o palarie neagra, la gat atarna un colier cu perle, sunt foarte frumoasa. Orchestra canta acelasi vals. Perechile danseaza fara sa poarte halate. Sunt imbracate opulent, iar in ochi li se citeste placerea si inteligenta. Visez ceva nou, imi spun. Cei asezati la mese, mananca discret si cu delicatete preparate scumpe. Folosesc furculite si cutite aurite. "Doamna?" "Doctore Aldo! Ce surpriza!" "In serviciul dumneavoastra, doamna; ce doriti sa va aduc?" Doctorul Aldo e ospatar - simt nevoia sa-l umilesc. N-am puterea aceasta, frecventez de putina vreme restaurantul. Ridic din umeri. Mi-e teama sa nu recunoasca vreun gest necontrolat si sa scoata din buzunare o seringa gata pregatita, dar el interpreteaza doar o timida indoiala. "Pot sa aleg eu?" Ii permit sa aleaga.

Ma trezesc brusc. Stau rezemata in brate si privesc in fata fara sa vad nimic - e intuneric bezna. Nu mai am cosmaruri, dar am ramas cu reflexul de a ma trezi in toiul noptii. Simt sudoarea, simt muschii burtii, simt intepaturile din vena. Ma las sa cad pe spate si adorm instantaneu.

"In seara aceasta ii vom ura bun venit noii noastre cliente, Maria." Vocea doctorului Aldo e calda. Tine microfonul cu ambele maini, picioarele putin departate, servetul de matase ii atarna dintr-un buzunar, iar papionul a disparut. Fiecare vorba a sa este insotita de acordurile orchestrei. In vis ma simt timida. Toti clienti isi indreapta privirile catre mine si ma fixeaza atenti - am senzatia ca ma aflu in fata unei guri care se pregateste sa clampane. Unii inclina discret din cap, altii zambesc cu grija. "Are cineva ceva impotriva propunerii de a ceda dreptul de a alege doamnei?" Doctorul Aldo nu mai este asa de frumos. Interpretez propunerea lui ca pe o agresiune; ma simt incoltita si fara aparare. Nu stiu ce sa fac. M-as ridica si as parasi locul, dar locul acela nu poate fi parasit.

Inca o dimineata. Parcurg aleea la fel ca ieri, la fel ca alaltaieri, doar poate putin mai ingandurata. Am observat si asta, nu pot altfel. In urma cu o ora i-am povestit doctorului Aldo despre visul meu. M-a ascultat atent, mult mai atent decat o face in general. In doua randuri s-a ridicat in picioare, iar in alte doua randuri a batut darabana pe tablia biroului. S-a apropiat de mine si mi-a luminat ochii cu o lanterna. "E ceva in neregula cu ochii mei, doctor Aldo?" "De cand visezi restaurantul acela?" "Nu stiu, doctor Aldo, il visez." Atunci a scos dintr-un sertar, o seringa lunga. Uitasem cum mai arata o seringa lunga. Am privit-o, apoi l-am privit pe el. "Se agraveaza din nou, doctor Aldo, nu-i asa?" Am suflecat maneca halatului si am intins mana, "tine… inteapa… nu mai conteaza…" Mi-a spus ca nu este cazul inca.

Doctorul Aldo sta in fata mea, in picioare. Are o atitudine scortoasa, parca ar dori sa-mi spuna ceva. "Pot sa platesc, imi permit", ii spun usor iritata. "Nu despre asta e vorba domnisoara." Abia acum imi dau seama ca muzica este oprita si toti sunt concentrati asupra mea. "S-a intamplat ceva?" Doctorul Aldo imi intinde mana, excesiv de politicos, "va rog sa ma insotiti doamna"; tonul sau este fara replica, "astazi e randul dumneavoastra" Deschid ochii. Doctorul Aldo e in halat alb. "Cum te-ai simtit, Maria? Te-a amenintat?" "Unde ma aflu?" "Esti pe maini bune…" Fata de saptamana trecuta observatiile asupra propriei mele persoane cer tot mai mult efort. Ma vad stand asezata pe marginea canapelei din cabinetul lui. Tin mainile impreunate pe genunchi, sunt palida si privesc podeaua. Nu-mi mai place sa-i raspund la intrebari, ii suport tot mai greu dedublarile. "Doctore Aldo, eu am o casa?" "Fiecare om are o casa a lui, Maria." "Atunci, daca am o casa, de ce nu locuiesc acolo?"

Nu-mi vine sa cred. Arat altfel. Fusta este verde, ploverul este verde, pantofii sunt negri, iar palaria imi sta pe cap prinsa in agrafe. In spatele meu doctorul Aldo priveste femeia din oglinda. "Esti pregatita?" Nu indraznesc sa intreb pentru ce anume. Ridic doar din umeri. Iesim afara. Ma tine de brat delicat dar ferm. "Azi ne vom plimba cu masina." In fata noastra poarta se face tot mai mare, inima mi se strange un pic atunci cand ajungem langa ea. "Ne vor pedepsi, doctor Aldo." Doctor Aldo rade. Privesc doar inainte - mi- e frica sa intorc capul in stanga sau dreapta mea. Stiu ca am mai simtit odata asta, dar ameteala datorata vitezei nu-mi lasa timp sa ma gandesc mai mult. Ma observ clar de data aceasta : o femeie ghemuita pe bancheta din spate, intr-o masina cu doctor Aldo. Sus e cerul, jos e pamantul care fuge foarte repede de noi. In stanga si dreapta relief, imagini necunoscute, inaccesibile. In fata doctor Aldo, iar dincolo de el o calatorie.

"Este o adevarata printesa", aud o voce de barbat. Ma simt o printesa. La bratul doctorului Aldo inaintez maiestuos, incep sa capat incredere in el, in ceilalti, visul devine prietenos. Se deschide o usa. In fata ei o alta usa. Se deschid mai multe usi in fata noastra. Dincolo de ultima usa intuneric. Si un zid." Trebuie sa te uiti jos si sa alegi" Vocea lui doctor Aldo este altfel. Sopteste, tremura, ordona. Ma uit jos. Multa mizerie, un miros insuportabil, cativa oameni speriati. "Sunt cativa oameni acolo jos" Doctor Aldo se indeparteaza putin. "Aici nu se pun intrebari, doamna. Nu ne putem permite sa-i dezamagim pe clienti." Un baiat tanar, aproape gol ma fixeaza insistent - "pe mine, doamna, pe mine va rog" Ridica ambele maini in sus si se stramba. Privit de deasupra pare un copil caznindu-se sa se nasca. Caut privirile doctorului Aldo, le gasesc - "pe el" Doctor Aldo scoate un suspin puternic de usurare. Fata i se umple de zambet si pocneste din degete. Apare un alt ospatar, "pe el". Revenim si ne asezam la masa. Unele scaune trosnesc discret, sau poate sunt dinti.

"In curand vom intra in oras, o sa-ti placa" Primesc informatia neutru. Ar trebui sa ma bucur ca am plecat de acolo, sau sa ma revolt ca nu m-a asteptat nimeni - cineva trebuie sa ma astepte si pe mine - ar trebui sa reactionez intr-un fel. Dar sunt sedata, asadar nu conteaza. Sus pe cer nori perne plutesc discret. Mii de capete obosite se odihnesc pe ele chiar daca nu le vad; numai sanatoriul "San Giacomo" gazduieste 123 dintre ele. Toate temandu-se sa spuna adevarul de teama sa nu fie catalogate drept bolnave. "Nu-i asa ca nu ma voi intoarce, doctor Aldo?" Nu stiu de ce mi-a venit sa-l intreb asta. Poate numai pentru faptul ca mi-e frica sa intorc capul in stanga sau in dreapta. Sau pentru a face conversatie. Nu cred ca e un impuls al simturilor, ele sunt amortite, asa trebuie sa fie. "Cine stie, Maria, cine stie?… unii oameni au noroc, vreau sa stii asta" Masina doctorului Aldo se angajeaza intr-o curba larga, dincolo de care se ridica orasul.

La masa mea se aseaza o pereche frumoasa. Ea este frumoasa, el este frumos, sunt imbracati frumos, zambesc frumos, se tin de maini frumos, miros frumos, mananca frumos si ma admira frumos, "parca vine dintr-un cor de ingeri" ii sopteste fata baiatului aratand spre mine. Ma observ: intr-adevar vin dintr-un cor de ingeri, decolteul larg a rochiei de seara nu-mi mai poate masca aripile care se ridica dintre sani. Apoi incep sa bata tobele, lumina se face tot mai mica, ramane doar un spot pe un acvariu imens, gol. Inauntru il recunosc pe barbatul din beci - e gol. Ma priveste resemnat in timp ce ii fac un semn discret cu mana. "Doamnelor si domnilor, noua noastra clienta, ingerul Maria a ales." Se aud aplauze de peste tot. Nu ii pot vedea pentru ca este intuneric bezna, cred ca s-au ridicat in picioare. Cei doi de langa mine se ridica si ei - se ridica frumos si aplauda frumos privindu-ma frumos. "Cel de acolo va fi acoperit cu apa". Scaunele trosnesc sub greutatea trupurilor, degetele pocnesc, vinul curge in pahare, se dreg voci… asteptarea poate fi uneori foarte galagioasa.

Intram in oras. "Suntem in oras" ma anunta doctor Aldo fara sa se mai intoarca. Masina ruleaza mai incet de data asta. Intre timp s-a lasat si intunericul, de aceea incep sa ma simt mai bine. Nu vad altceva decat ceafa celui din fata, suficient ca sa nu-mi mai fie frica. In stanga si dreapta flash-uri luminoase: reclamele unor shop-uri, farurile altor masini, gandurile celor care trec… "Casa mea e in orasul acesta" ma observ vorbind. Ma simt degajata, prietena cu mine, cuvintele vin de la sine. "Am sentimentul ca vreti sa-mi faceti o surpriza, doctor Aldo." Doctorul Aldo tace. Pare crispat. "Spuneti-mi ceva, orice." "Nu-mi plac despartirile, Maria… altceva nu gasesc sa iti spun." In vocea lui s-a insinuat o raceala. Ma mir cat de lucida pot fi in aceasta masina. "In curand ma voi insanatosi, despre asta este vorba doctor Aldo, nu-i asa?" Iata, comunic. Iar intrebarea asta a fost una chiar limpede. "Nu sunt inca in masura sa-ti ofer un raspuns", imi spune. "Dobitocule!", apoi franeaza brusc. Coboara precipitat, se uita lung dupa o masina care se indeparteaza in viteza. Se apropie de portiera de langa mine si se apleaca. O deschid. "E frustrant sa mori inainte de a afla si de ce." Se ridica, intra in masina si porneste. "A vorbit cineva de moarte?"

In mana mea paharul de vin capata o forma alungita. De parca ar vrea sa se scurga printre degete si sa se depuna la picioare intr-o gramajoara de nisip. Unii ar considera imaginea drept una tradand sensibilitate, dar mie mi se pare un semn ca ceva nu este in regula. Tobele bat din ce in ce mai tare. Spotul de lumina este canalizat pe acvariu. Tanarul ales de mine se holbeaza la masa unde ma aflu. Si-a lipit nasul de sticla custii, la fel si palmele. I le observ : netede, albe, fine. Sta in genunchi, sexul i se sprijina de pulpa piciorului drept. Unda apei i-l ridica incet, incet catre abdomen. Tobele bat din ce in ce mai tare. Ii simt pe toti inghesuiti in preajma mea, de parca mi-ar sufla in ceafa. Sufletul meu urca inspre gura odata cu nivelul apei… ce simplu era in fond - baiatul va muri. Doar eu l-am ales.

"Am ajuns." Doctor Aldo, tine mainile nemiscate pe volan si trupul rezemat de bancheta. Pare nehotarat. "Pare o invitatie la restaurant, doctor Aldo." Observ in dreapta luminile rosii puternice insotind o reclama "San Giacomo Restaurant." Nu-mi raspunde. Il vad cum isi indeasa pedant pe degete o pereche de manusi fine din piele. Apoi la gat un papion negru. "Esti frumos doctor Aldo." Iese din masina si isi aranjeaza atent hainele. Apoi deschide usa si ma invita afara, "la serviciile dumneavoastra, doamna" Cobor. Ma ia delicat de brat si ma conduce spre intrare.

Devine insuportabil. Nu faptul ca baiatul acela va muri, nu faptul ca l-am ales cu propria mea mana si nici macar pentru ca asistenta este in delir - ci teama ca visul acesta nu-mi va mai da drumul. Fatada sanatoriului "San Giacomo", aleea care duce catre poarta, sus cerul cu nori-perne, jos pamantul pe care calc, bancile, parcul verde s-au ascuns brusc in dosul unui zid inaccesibil. Ma observ: sunt impacientata, surescitata, privesc ingrozita cum apa a ajuns la buzele tanarului ce-si intinde gatul in sus. Se incapataneaza sa nu urle. Am o pornire pe care nu mi-o recunosc - trebuie sa-l salvez. Imi imaginez ca odata cu el pot scapa si eu. Incerc sa ma ridic, dar o mana puternica ma imobilizeaza in scaun "Trebuie sa va amintiti, doamna." Ma lupt cu el. Il vad cu scoate la vedere o seringa lunga, plina cu un ser galben. Dintr-un reflex indelung exersat intind mana si sunt gata sa cedez.. Apa a ajuns la nasul tanarului, globuri mari de aer se ridica din gura lui catre suprafata. In secunda aceasta seringa doctorului Aldo se afla la mine in palma, iar in secunda urmatoare i-o infig intr-un ochi. Doctor Aldo cade in genunchi. Striga. Tobele fac un zgomot asurzitor vestind iminenta moarte. Mainile pana atunci lipite de sticla se desprind usor. Apuc o scrumiera din marmura si o arunc spre acvariul care se sparge in mii de fragmente. Toate dau din aripioare si incearca sa respire.

In fata usii se opreste. Ma priveste cu un aer inferior. "Nu te recunosc doctor Aldo", dupa care rad. El doar imi zambeste. "Oamenii se mai schimba, Maria… ma scuzati, doamna." Nu intram, ci ocolim stabilimentul pana undeva in spate. O usa dosnica se deschide singura, fara sa ciocanim. Intram, apoi coboram niste scari. "De ce se schimba oamenii, doctor Aldo? Se spune despre ei ca sunt cele mai puternice fiinte". Doctor Aldo isi cauta cuvintele. "Pentru ca au invatat sa intrebe de ce, doamna… asa cred." "Aici e intuneric, ca intr-un vis". Ma observ - e atat de intuneric incat nu vad nimic. Asta ma face sa ma simt nervoasa, nesigura. "Sunt nelinistita doctor Aldo, as vrea sa ne intoarcem". In spatele meu se inchide o usa. Iar in spatele usii niste pasi care se indeparteaza.

Ma observ. In picioare, infricosata. Rochia mea verde de seara, singura, ramane impecabila. Perechea de langa mine se indigneaza frumos. Doctor Aldo e intins pe jos inconjurat de zeama din seringa si din ochi. Tobosarul ramas cu betele in aer. Cioburi imprastiate pe toata suprafata salonului. Si eu in mijlocul unor indivizi gata sa ma linseze. Inchid ochii si astept calma executarea sentintei de condamnare la moarte. Unii ma vor strange de gat, altii vor smulge hainele de pe mine, unii ma vor viola, altii imi vor smulge antebratele. Aici, in visul acesta, e singurul final credibil. E chiar logic - oamenii devin furiosi doar atunci cand li se strica petrecerea. Lumina se aprinde brusc. E atat de puternica incat sunt obligata sa deschid ochii. Sunt inconjurata de clientii simandicosi ai restaurantului. Care ma aplauda. Se aude si un bravo.

Deasupra mea se deschide un capac. Privesc in sus, dar ochii mi se inchid imediat. Ma observ: sunt putin speriata, reactionez la lumina, unele reflexe incep sa revina. Cei de langa mine incep sa fosgaie. Abia acum ii vad bine. Sunt murdari, au diferite varste si imi par cunoscuti. Dintre aceia care vin si care pleaca. Pe unii i-am vazut dormind cu capul pe norii perna din jurul soarelui, pe altii in sala de mese a sanatoriului "San Giacomo". Deasupra mea se iveste capul unui barbat frumos. E tanar, pare nehotarat. Intind mainile catre el si-i spun: "pe mine, domnule, pe mine va rog."