O ZI AFURISITA

"Afurisita zi!", exclama batranul, dupa ce isi indesa pe cap fesul de noapte. Nu avea un motiv anume pentru care sa spuna asa ceva, dar o facea in fiecare seara inainte de culcare. Era ca o rugaciune, iar, imediat dupa aceasta, se aseza in pat, isi prindea mainile pe piept si inchidea ochii, asteptand sa-l cuprinda somnul. Cu multi ani in urma obisnuia ca, inainte de a adormi, sa recapituleze intamplarile de peste zi, pe unele sa le pastreze si sa le claseze in rafturile memoriei, iar pe altele, cele mai multe, pur si simplu sa le uite. Era un exercitiu care ii motiva dorinta de a se trezi a doua zi si de a o lua de la capat; pentru el viata cotidiana nu era altceva decat o activitate febrila de explorator si colectionar. Apoi, la un moment dat, nu mai simti nevoia sa culeaga impresiile de peste zi - toate devenisera identice cu altele traite in trecut. Toate intamplarile se repetau, senzatiile declansate de ele erau aceleasi, iar seara, inainte de culcare, descoperea tot mai putin uimit ca rafturile erau deja pline si ca tot ce aducea de peste zi exista deja acolo, prafuit, depus neglijent si din ce in ce mai neinteresant.

Alaturi se afla, de o viata, sotia lui. Se culca intotdeauna dupa el, intarziind daca era nevoie pana il vedea in pat. In plus, ea era aceea care verifica daca usa de la intrare fusese inchisa, daca papagalii aveau mancare si apa, daca robinetele de la baie erau bine stranse. La final, inchidea cu precautie usa dormitorului, mai arunca o privire in jur sa se asigure ca nu uitase nimic, stingea lumina si se intindea, la randul ei, in pat. Arareori apucau sa mai schimbe cateva vorbe, pentru ca de obicei batranul adormea foarte repede. Iar cand se intampla, totusi, sa il surprinda treaz, conversatia, mereu aceeasi, se derula astfel :

"Iar tii mainile pe piept, ti-am spus de atatea ori ca nu-mi place sa te vad intins in pat precum un mort." Reprosul era insotit de gestul de a-i despreuna mainile si de a i le aseza pe langa corp. Mainile batranului erau usoare, uscate si reci, dar ea nu-si putea da seama, pentru ca le avea la fel. Iar in timp ce i le departa il privea cu coada ochiului atenta la orice modificare suspecta a expresiei fetei.

"Dar astfel ma simt cel mai bine, draga. Pozitia asta ma relaxeaza si parca nu ma mai dor asa de tare oasele." Protestul era la fel de cald si se conforma fara sa opuna vreo rezistenta. Era de parca, din cand in cand, aceste replici trebuiau rostite ca o dovada a faptului ca mai sunt inca impreuna - un soi de reflex intarziat venit de undeva din desertul arid ramas din ceea ce a fost odata sentimentul iubirii.

"Si tii mai mult la oasele tale decat la sentimentele mele?" Intrebare la care, de
fapt, nu astepta nici un raspuns precis.

"Am 71 de ani, draga, incerc sa te obisnuiesc cu inevitabilul." Apoi el adormea.
Inevitabil. Semnalul era dat de un sforait usor si un fir subtire de saliva ivit in coltul din dreapta al gurii.

De data aceasta visa ca se afla in Piata Noua. Se vazu dintr-o data in picioare, imbracat de primavara, cu o sacosa goala intr-o mana si cu o rosie, pe care o examina critic, in cealalta mana. Piata forfotea de lume, unii se loveau, in graba lor, de-a dreptul de el, altii strigau dupa nume incerte, mirosurile ii invadau narile… stia sigur ca trebuia sa se grabeasca daca voia sa scape de agresiunea diurna. Pe zi ce trece lumea devenea tot mai agitata.

"Anul acesta productia a fost cam proasta", se scuza taranca grasa de dincolo de taraba. Mesteca dintr-un covrig uscat si se gandea ca mosul din fata ei e genul de carcotas de care se temea cel mai mult. Il vazu cum se apropie ezitant, cum isi fixeaza privirile pe ladita cu legume, pregatindu-si parca motivele de a nu cumpara de acolo. "Dar s-au facut la fel de bune", simti nevoia sa adauge, mai mult din reflex. Dupa care apuca una, o duse la gura si o musca cu pofta. "Uitati ce gustoasa e", mai spuse cu gura plina, stropind in jur. Batranul o privi fara expresie.

"Desigur, dar asta nu justifica in nici un fel pretul", ii replica apoi acru. Taranca nu fu deloc placut surprinsa de faptul ca aprecierea ei era una corecta. "Uite, are pete si pariez ca pe dinauntru jumatate are textura lemnoasa." Tinea acum rosia undeva deasupra, spre soare si o examina cu o mina de expert sau doar de nemultumit.

"Domnu', nu stiu despre ce textura lemnoasa vorbesti matale, dar rosia e buna… am cules-o cu mana mea din gradina. Si nu stiu unde vezi pete, cand rosia e curata toata ziua…" Spuse acestea rastit, fara a mai continua sa mestece din leguma sacrificata mai devreme, pe care o arunca de-a dreptul pe jos.

"Unde sunt rosiile de altadata?", mai spuse stins batranul, dar reprosul parea ca este indreptat nu doar impotriva intregii comunitati de cultivatori, ci si a lipsei lor de maniere.

"Pai nu mai sunt nicaieri, pentru ca le-ati mancat", raspunse taranca, neatenta la nuanta". Acum cele mai bune rosii le gasiti aici, la mine, puteti sa ma credeti."

"Asta nu pot s-o vad decat mergand si pe la celelalte tarabe", conchise insa batranul, dupa care aseza cu atentie leguma in gramada din care o extrasese mai devreme si se indeparta. Taranca avu impulsul de a-l opri si de a-l convinge, totusi, de a cumpara de la ea. Stia din instinct ca unora dintre clienti le place sa fie imbiati, sa fie invitati frumos sa cumpere, sa socializeze. Nu rareori i se intampla ca un simplu troc sa se transforme intr-o conversatie agreabila despre vreme sau despre politica. Dar acesta parea un individ mofluz, indiferent… si, inainte de toate, era un batran. Il lasa in pace.

In drum spre o alta taraba aflata in apropiere, batranul simti razele soarelui infierbantandu-i crestetul. "Prea cald, prea cald pentru perioada asta… nu e bine, nu e deloc bine", gandi el incercand sa se fereasca de lumina. Citise in ziare ca clima suferise unele modificari, unii mai pesimisti pronosticau in viitorul apropiat temperaturi foarte ridicate, o modificare globala a vremii, desertificari rapide, populatii in suferinta, o economie mondiala in pragul colapsului. Nu cuantifica niciodata cum avea sa-l afecteze pe el toate aceste dezastre, dar se simtea ingrijorat si neputincios. Nu-i facea placere ideea ca ar putea suferi de foame sau de sete.

Zari ceva mai incolo o alta taranca vanzandu-si marfa direct pe trotuar, dintr-o caldare de plastic. In fata ei se facuse un rand si deduse ca acolo putea gasi rosiile pe care dorea cu adevarat sa le cumpere. Se apropie si el si se instala tacut la coada. Se afla intre o doamna corpolenta, tanara si care mirosea puternic a deodorant si un barbat tanar, cam neingrijit, cu o privire iute, dubioasa. Imediat avu sentimentul ca, de fapt, se afla prins intr-un soi de capcana si intra in panica. Voi sa iasa din rand, insa, ciudat, nu avea puterea sa o faca. Femeia din fata sa devenea tot mai corpolenta, iar tanarul din spate se apropiase ingrijorator de mult. Nu avea putere nici macar sa protesteze sau macar sa ceara ajutorul cuiva. Simtea ca nu mai are aer si cauta cu ochii imprejur dupa ajutor. Pentru cateva clipe nu mai rationa - sau asa i se paru cel putin - dar se o trasatura puternica de pulpana hainei il readuse la realitate.

"Nenea, v-a cazut plasa", se auzi o voce de copil. Il privi nesigur - era un baietel de 8 sau 9 ani, cu o frizura rebela, blonda si cu degetele mici de la o mana inclestate in haina sa de primavara. Iar cu cealalta ii intindea sacosa inca goala.

"Cum te cheama baietel?", il intreba vag emotionat batranul. Inainte de a primi un raspuns, constata in treacat faptul ca femeia din fata revenise la dimensiunile dinainte, iar tanarul din spate abandonase randul. "Afurisita zi", isi spuse in barba.

"Rudi ! Rudi!" se auzi strigand un glas de femeie tanara. Imediat aparu si aceasta.

"Aici sunt mami", ii raspunse copilul. Femeia se apropie si-l apuca dojenitoare de mana.

"Ce cauti aici? M-ai speriat", il certa matern. Il examina cu atentie, apoi privi in jur si zambi grupului asteptand sa cumpere rosii.

"Rudi il cheama?", ii intreba atunci privindu-i pe cei doi cum se indeparteaza.

"Am facut o fapta buna, mami, am ajutat un batran sa…", restul frazei se pierdu in zumzetul pietei.

"Ca pe mine", concluziona batranul, dar numai pentru el.

Reusi sa cumpere rosii 15 minute mai tarziu. Erau ultimele. Pe fond, erau mai urate ca acelea pe care le examinase la prima taraba, dar nu mai avea nici un chef sa mai caute. Simtea ca suporta tot mai greu temperatura, forfota, emotiile plutind anarhic prin aer si care i se lipeau de suflet precum praful. Voia pur si simplu sa ajunga acasa si sa se adaposteasca. Iesi din piata pe partea unde era umbra. Avea de traversat un mic parc, o intersectie, apoi de parcurs inca 30 de metri de strada pietruita si avea sa se afle in sfarsit in fata usii vechi din lemn, care se deschidea direct in trotuar.

Parcul era unul de mica intindere, cochet si pe bancile caruia ii placea uneori sa se odihneasca. Si de data aceasta parea imbiat sa se opreasca pentru cateva minute si sa se aseze, dar ceva indefinit il impingea de la spate. Asa ca isi continua drumul.

"Dumnezeule! Sau mai bine, la dracu!" exclama insa imediat. Din fata se apropia domnul Boca. Nu-l mai vazuse de multa vreme, dar pastra in amintire felul plicticos si pisalog de a se comporta. Cine se intalnea cu Boca, se putea astepta la un lung monolog, fara cap si fara coada. Ai fi spus, de cate ori il reintalneai, ca, de fapt, continua o istorie lasata in suspensie ultima data si ca, in tot acest rastimp nu se oprise niciodata din povestit.

"A, Rudi! Nu te-am mai vazut demult, credeam ca ai murit", il aborda brusc pe batran, care incerca fara succes sa-l evite. Apoi rase de o asemenea gluma buna. Stii, n-o sa-i inteleg niciodata pe medici, ma gandesc tot mai des ca acestia sunt o specie umana aparte… uite, rememorand odata toti mortii pe care i-am cunoscut, toate necroloagele pe care le-am citit - cred ca ti-am spus vreodata ca de mic copil am avut placerea ascunsa de a citi necroloage - rememorand toate acestea, asadar, nu am intalnit niciodata, dar niciodata, un individ disparut care sa fi fost doctor. Popa mort am vazut, avocati, copii nou nascuti, presedinti de stat… dar doctor, nu, niciodata. Unde merg astia frate? Cand mor? Cine-i ia? Si unde pot fi vazuti?…"

"Buna ziua, n-am murit", il intrerupse intr-un moment in care Boca isi tragea sufletul. "Ce mai faci?", il intreba apoi politicos, iar cand celalalt se pregatea sa-i raspunda, mai adauga, "a fost o adevarata surpriza sa te vad, poate o sa-mi povestesti mai pe larg despre asta… acum, insa trebuie sa plec, la revedere." Si se indeparta, nu in graba, dar ferm.

"La revedere, ma bucur ca traiesti, credeam ca te-ai dus… azi toata lumea se duce…", mai auzi din urma.

"Unde se duc doctorii cand mor… ce tampit." Fara indoiala era o zi foarte proasta si era deja nerabdator s-o termine. Un singur lucru nu isi aminti, asa cum numai in vise este posibil, Boca era mort de ani buni. Il condusese pe ultimul drum. Acum insa il preocupa altceva - se simtea obosit. Se intamplasera deja o multime de lucruri, pierduse obisnuinta de a primi agitatia zilei ca pe o dovada de bunavointa a existentei. Asa ca grabi pasii pana la intersectie unde se opri prevazator. Una din temerile capatate inca din copilarie era faptul de a traversa strada. Daca l-ar fi intrebat cineva ce intamplare grozava din trecut reusise sa-i provoace o asemenea teama, n-ar fi stiut sa raspunda. Stia doar ca trebuia sa fie atent, ca nici culoarea verde a semaforului nu era un semn sigur ca aveai sa ajungi dincolo teafar. Astepta, asadar, semnalul semaforului, apoi privi indelung in stanga, apoi in dreapta si traversa cat putu de iute. Pe trotuarul celalalt se opri si trase o gura mare de aer pe care o expira apoi indelung. Scoase dintr-un buzunar interior o batista, se sterse pe frunte, pe crestet, iar pe frunte, si o introduse in acelasi loc din haina, fara s-o mai impacheteze. Zambi discret, reusise si de data aceasta, dar cu mai multe emotii ca altadata parca.

"Afurisita zi de-a dreptul!", exclama in gand si porni sa parcurga ultimii metri catre casa. Aflat in capul strazii constata, insa fara mirare, ca se inserase. O lumina chioara de la un bec atarnat neglijent pe un stalp abia daca lasa libere vederii contururile gardurilor din jur. Era liniste. Strada se intindea inaintea lui precum un tunel, iar el patrunse in acesta cu piciorul drept. Apoi, undeva in spate, auzi pasi repeziti apropiindu-se. Intoarse capul, dar nu vazu decat o mana ridicata care se pravali imediat asupra lui. Incerca sa fuga, dar pasi nu-l ascultara. Iar strigatul i se opri in gat, sufocandu-l. Inainte de a-si pierde cunostinta reusi sa observe doua lucruri: mana era rece si uscata, iar ziua aceea fusese afurisita de-a dreptul.

Eforturile batranei fusesera zadarnice. Trezita de agonia batranului primul lucru pe care se gandi ca trebuie sa-l faca fu sa incerce sa-i ridice capul. Nu reusi. Moartea surveni foarte repede. Expira o data lung si deveni nemiscat. Panicata, femeia iesi din casa si striga dupa o vecina care se infiinta imediat. Intins acolo, pe spate, batranul parea ca doarme sau ca, in orice caz, nu era interesat de ceea ce se intampla. Mainile stateau intinse pe langa corp. Batrana se apropie cu gandul sa le impreuneze, dar, desi depuse eforturi staruitoare, nu reusise sa le miste in vreun fel. Abandona, se aseza pe marginea patului si incepu sa planga incetisor.

"Bine ca macar a murit linistit", se auzi vocea vecinei care se intorcea acasa ca sa doarma.