interviu cu Stefan CARAMAN, realizat de Mihail Vakulovski

- Stefan, ce copilarie ai avut? Cum erai? Care-s primele tale amintiri? Faze haioase?

- Am avut o copilarie frumoasa, pot depune marturie asta in fata oricui si mai ales in fata propriei mele constiinte. Nimic, incepand cu primii ani de liceu si pana in prezent, nu mi-a mai oferit atatea momente, imagini, persoane, vise, senzatii cate mi-a oferit copilaria. Cum eram… aveam urechile clapauge, eram destept (acolo, la Mihail Kogalniceanu asta se credea despre mine), trageam cu prastia in pasari si le gateam intr-o livada de duzi de la marginea stadionului de fotbal, mergeam in tabere pioneresti, o iubeam pe Liliana (Militaru), nu stiam sa ma bat si sufeream teribil din cauza asta. Fratele meu (geaman) era un soi de tatic al strazii, nu-i sufla nimeni in ciorba, il invidiam teribil pentru asta. Ne-am batut rar si numai pentru ca mi-o tragea scurt fara sa-mi lase nici o sansa. Cred ca una dintre primele amintiri placute este ziua in care am fost la prima scalda, intr-un parau ce traverseaza satul natal - nu aveam inca 2 ani, dar imi amintesc. Apoi, o alta amintire provine de la gradinita, cand niste copii m-au luat la bataie. A intervenit imediat Mita, fratele meu, si a inceput sa-i bumbaceasca. Iar eu, in loc sa particip la cafteala, m-am retras si m-am apucat sa-i fac galerie (ii strigam, "hai Cassius Clay!"). Dumnezeule, ce tampit! In sfarsit, o alta amintire haioasa… intr-o zi au venit cei de la lumina sa incaseze factura. Mama, care spala, ne-a spus sa-l mintim pe individ si sa-i spunem ca nu e nimeni acasa. Mita asa le-a spus, iar eu m-am trezit strigand: "minte! minte! mama s-a ascuns in casa si nu vrea sa iasa!". Ma recunosc, uneori, chiar si acum… am ramas un generos cam fraier.

- Cum ai inceput sa scrii? Cum erau primele tale texte?

- Prin clasa a doua am scris un vocabular intreg cu poezii. Le-a citit mama, le-a citit tata, s-au distrat, evident (aveau mult ludic… hihihi), apoi au decretat ca trebuie sa le dea doamnei Lixandroaia (invatatoare la scoala) ca sa le trimita la Cutezatorii. Inca nu s-a intamplat nimic din momentul in care vocabularul a incaput pe mainile doamnei invatatoare si pana astazi. Intre timp s-a desfiintat si revista, dar eu, in sinea mea, mai astept o minune. Poate ma crezi nebun, dar eu inca mai astept sa apara publicate undeva poezelele alea. Apoi a fost o pauza pana in clasa a 7-a, cand cu un vecin de-al meu si bun prieten (care a murit, Dumnezeu sa-l ierte - Nicu Dinu il chema) am scris o piesa de teatru. Nu mai tin minte daca am terminat-o, chiar nu mai tin minte - imi amintesc doar ca la un moment dat o abandonasem ca sa cautam comori pe dealurile Tulcei. Apoi din clasa a 9-a pana dupa ce am terminat facultatea - nici un link cu partea creativa, dar chiar nici unul. In liceu am fost un elev de limba romana mediocru (bine, aveam si un profesor aidoma), in armata nici atat… citeam, insa, citeam foarte mult, ceea ce astazi nu mai fac decat foarte, foarte rar. Apoi, dupa 1989 - student fiind - am descoperit miscarea rock din Romania (foarte puternica), miscare care, pe langa inerentele capete in gura de la politai (la festivalul Rock 92, cand o gasca din Tulcea a fost atacata in Parcul Libertatii de doi militieni care aveau chef de futut… bine, le-am gaurit si noi caschetele si, la final, cand i-am biruit, ne-am pisat pe ei…. Se scuza, intrucat eram beti si ei si noi; stiu ca am ramas cu reflexul acesta, de cate ori vad un politai imi vine sa ma pis pe el … (imi pare rau baieti, nimic personal), mi-a adus si posibilitatea de a scrie la revista nr. 1 de rock din Romania - ROCKER. Datorita revistei asteia am castigat gustul pentru scris si doi prieteni pe viata: Doru Ionescu (acum realizator de emisiuni muzicale in TVR) si Flaviu Teodorescu (colectionar cum nimeni altul). Asadar, scriam la revista asta, apoi la Pop, Rock & Show (cu distributie nationala), scriam un soi de texte intr-o rubrica intitulata "Suflet de Rocker" - mici eseuri despre toate si despre nimic, din perspectiva unuia pasionat de muzica, dar si de ceea ce se intampla imprejur (iar in anii 90 s-au tot intamplat aici in Romania). Imi amintesc ca primeam foarte multe scrisori de la copii sau hai sa le zicem tineri din tara. Cred ca au fost reusite, nu le-am mai recitit - mi-e teama sa nu fiu dezamagit. Apoi am descoperit in revista Flacara "Masina de Scris" a lui Alex Stefanescu, i-am trimis niste texte (habar nu am de ce) si de aici a inceput nebunia…

- Ai debutat cu proza scurta ("Suflet de rocker", ed. Mirador, Arad, 1996), apoi ai trecut la teatru (ZAPP..., ed. Ex Ponto, Constanta, 1997). Cum te simti (tu, nu cititorul) cind scrii proza scurta si cind scrii teatru? Sint stari diferite?

- Ca sa leg de intrebarea de mai sus, am trimis niste texte la un concurs la Arad, premiul fiind publicarea unei carti. In juriu era Alex Stefanescu, lucru care, cred, mi-a facilitat castigarea acelui premiu. Nu pentru ca aveam vreo relatie cu el (nu era cazul), ci pentru ca era, probabil, inca sub influenta textelor mele - se pare ca l-au intrigat, sau ceva de genul acesta (ajunsese sa spuna ca la Tulcea s-a mutat capitala prozei romanesti…, ma rog, acum nu ma mai tine minte, dar e problema domniei sale - fiecare uita pe cine ii place; in plus a mai imbatranit si el). Mi-au publicat cartea, m-au invitat acolo (cei de la ARCA), m-au tratat foarte bine (interviuri la radio si televiziune, lansarea cartii s-a facut la cel mai scump hotel din oras si in libraria lor cea mai importanta, m-au cazat, m-au plimbat si n-am sa-i uit niciodata pentru asta… oameni draguti aradenii astia, foarte draguti) si, inainte de toate si pentru prima oara m-au facut sa ma gandesc ca as putea fi un scriitor. Imediat dupa asta m-a cautat Boerescu (care pe vremea aia activa ca agent literar - si o facea foarte bine) si m-a invitat sa semnez pentru el (hihihi, de parca as fi vreun Hagi, iar ei vreun Tele Sanchez). Am semnat. Iar tot el a fost primul care a intuit in scrisul meu un potential dramatic si mi-a sugerat ca as putea sa scriu teatru. Am scris, am trimis la un concurs si am luat Marele Premiu. Apoi am trimis la Dramafest (pe vremea aia cel mai bun concurs de piesa de teatru - asta pentru ca facilita si montarea textului (nu ca la premiile UNITER, unde in afara de multe fite, snobi si vrajeala de doi bani, ceva concret pentru dramaturgie contemporana nu se gaseste), unde, iar, am fost selectionat cu text si jucat. Apoi cartea (ZAPP…). In general, cand scriu la o carte de proza nu mai scriu teatru. Si invers. Si ca sa vezi ce nedreapta e soarta asta, imi place mult mai mult sa scriu proza, dar am un feedback infinit mai bun din zona dramatica: mi se joaca piesele, castig si ceva bani, sunt o voce la care se mai apleaca urechea, etc. In literatura, insa, e mai greu - nu stiu de ce, dar aici n-am reusit prea multe, e alt context, alti oameni, piata e stramta si e ocupata de cativa. Revenind la intrebarea ta, da, cred ca sunt stari diferite. Cand scriu proza, simt altfel, simt ca lucrurile vin mai din adanc, e mai grav parca ce mi se intampla, mai apasat, uneori e ca si cum as avea febra. In drama, insa, e mai diferit. Fireste ca am stari de gratie, fireste ca ma bucur la o replica sau o scena mai reusite, dar am tot timpul ratiunea in priza si sunt obligat sa fiu mult mai disciplinat: trebuie sa am grija ca in fiecare scena sa se intample ceva, trebuie sa slefuiesc personajele, trebuie sa urmaresc firul narativ, plotul, intr-un cuvant trebuie sa fiu mai degraba arhitect decat scriitor. Uneori imi iese, alteori, nu… dar eu incerc, incerc.

- In proza esti mai profund, mai existential, iar in dramaturgie - mai spiritual, mai ludic, mai "ca-n viata", utilizezi un alt limbaj, mai direct, mai actual, cumva, ca si-n poezie, de altfel. Ce zic apropiatii tai despre literatura pe care o faci? Parintii, fratele geaman?

- O, iata o intrebare hoata - nu m-a intrebat nimeni niciodata asta. Apropiatii mei… s-o luam pe rand. Sotia mea, Lili, nu spune nimic. Dar nimic. Uneori o condamn pentru asta, alteori cred ca este mai bine asa. Ma cunoaste de cand nu aveam nici o intentie literara sau dramatica. Probabil ca, citind (sau rasfoind) cartile mele s-a prins ca nu e nimic nou fata de ceea ce ea deja cunoaste (din persoana mea reala si cea potentiala). Fiica mea. E prea mica sa priceapa ceva din ceea ce scriu, dar se mandreste cu mine. Ca sa fiu foarte sincer, as prefera sa se mentina astfel. Mama. Aici e mai complicat. Dupa ce am scris Piano Man, cateva exemplare au ajuns in mainile unor rude de-ale tatalui meu. Au interpretat tot ce am scris acolo ca un afront adus memoriei lui si au sunat-o, bagandu-i in cap tot felul de prostii. Pe mine m-au amenintat cu bataia. Chestii din astea. Si acum imi reproseaza ca am putut sa scriu asa ceva. I-am explicat cum sta treaba, dar nu sunt convins ca a inteles. Oricum, a luat decizia sa nu citeasca niciodata romanul - mama mea e o femeie inteleapta. Fratele meu. Mi-am facut un obicei in a-i oferi cate un exemplar din fiecare carte. Dupa stiinta mea, nu a citit inca nici una. Ne vedem foarte rar (el sta in Constanta, in plus, e ofiter de cursa lunga - 8 luni din 12 e pe mare), iar cand ne vedem vorbim despre orice altceva decat despre literatura mea. Ca si sotiei mele, ce as putea sa-i ofer nou astfel incat sa-l mire? Am, in schimb, cativa amici (colegi de la banca mai ales) care ma citesc cu interes. Imi cumpara fiecare carte, o citesc, majoritatea imi ofera feedback. Unora le place ce scriu, altora nu, nimic special.

- Cum iti alegi subiectele? Cind stii ca trebuie sa scrii?

- Am sa folosesc un loc comun si am sa spun ca subiectele ma aleg pe mine. Si in general nu cred ca un produs creativ bun are la baza un subiect ales din raft, ca la piata. Sunt tot felul de momente, experiente, imagini sau, mai stiu eu, culori, care iti ofera un subiect, de fapt ideea primordiala, declicul care te pune in priza, care te face nelinistit. Eu nu scriu daca subiectul nu ma nelinisteste, daca nu ma urmareste precum cainii vagabonzi din Tulcea (caini adevarati, tata). Mi se intampla adeseori sa ma trezesc noaptea cu ceva care mi se pare extraordinar, dar dimineata sa ma faca doar sa casc. Alea nu sunt idei bune, sunt minciuni, sunt tentatii, invitatii la irosire - am invatat sa le ocolesc. In general, tot ce am scris (si mai ales in textele de intindere mai mare sau in cele de teatru) au subiecte care m-au batut la cap perioade mari de timp. Spre exemplu, Piano Man am scris-o la doi ani dupa ce a murit tata - dar ma chinuia mult moartea lui (l-am tinut de mana cand agoniza, l-am tinut asa pana a murit), eram frustrat ca el traia o experienta, cea de pe urma, cea mai mare, iar eu nu eram in stare nu sa-l sustin, ci s-o observ - asa cum i se intampla lui, atunci, in momentul acela. Mereu m-am gandit dupa aceea cum as fi fost eu in locul lui - un barbat tanar (ca era inca tanar) murind. Ma chinuia chestia asta, mi-a futut sistemul. Iar ca sa scap de ea, am scris-o. Si cred ca cine nu a scris macar o data un rand despre relatia lui cu experienta mortii, acela nu e autor, ci doar un fandosit.

- Ce rol are pentru tine ca scriitor (auto)biograficul?

- Cred ca acelasi pe care il are pentru toti. Tuturor celor care comitem literatura ne sunt adresate intrebari de genul, " cat esti tu aici si cat e fictiune?". Iar noi, curve, ne facem ca nu stim, disimulam raspunzand ca totul e o pasta greu de separat in elemente independente si alte prostii. De fapt, stim, stim foarte bine. Eu, cel putin, stiu exact cate mi s-au intamplat si cate mi s-ar fi putut intampla intr-o poveste. Dar nu vreau sa spun. E drept, in fata unor intrebari idioate, nu ai alta alternativa decat aceea de a raspunde in mod idiot.

- Cind scrii piese de teatru te gindesti la actori? De exemplu, in "Teatrul Maraton", ultima ta carte publicata (ed. Eikon, Cluj Napoca, 2004), in "Talk Show (Gabriela si-a extirpat un ovar)" le permiti actorilor sa joace roluri oarecum familiare, iar celelalte doua piese sint foarte complicate pentru actorii care ar trebui sa le joace -"Intoarcerea de acasa" fiind un text pentru o actrita, iar "Teatrul Maraton" - pentru un actor. Daca "Intoarcerea de acasa" e un rol, totusi, mai putin complicat, si, in acelasi timp, foarte, foarte interesant, care pare a fi scris pentru o actrita anume, "Teatrul Maraton" e un text lung si complicat. Cum iti imaginezi ca trebuie sa fie actorul care ar trebui sa joace rolul personajului-narator maratonist?

- Teatrul Maraton este o exceptie. L-am scris initial ca pe un roman. Ma batea gandul sa-l prind intr-un viitor volum impreuna cu Piano Man si cu inca un micro roman cu personaj central, ca sa zic asa - un soi de trilogie. Apoi, dupa ce am scris si Intoarcerea de Acasa (monolog dramatic 100%), m-am gandit ca si TM-ul are un potential dramatic (si cred ca are), asa ca l-am inclus in volumul de teatru. Evident, daca vreodata se va afla in fata examenului scenei, va fi serios resapat. Dar, de cele mai multe ori, scriu foarte atent la potentialul spectacol si mai putin la textul literar, asta insemnand actorii (varstele lor, sexul, daca au potential coregrafic sau nu au, daca stiu sa cante sau nu), regizorul (intotdeauna m-a interesat CV-ul celui care imi monteaza piesele, sa nu am vreo surpriza), scenografia (nu ma aventurez in etalari care sa consume spatiul sau imaginatia vreunui scenograf nebun, ci incerc sa adecvez textul pentru decoruri mai degraba sarace) si chiar muzica. Evident, un text de teatru bun este unul care pune actorii in situatii cat mai dificile, care sa le solicite talentul si training-ul si mai putin e unul care da bine la citit. De cand scriu teatru aud mereu actori sau regizori plangandu-se ca textul dramatic romanesc este lipsit de replica (ceea ce vrea, in primul rand, actorul) - au dreptate. Intr-un cuvant, scriu cu gandul indreptat spre produsul final - spectacolul.

- In piesele tale muzica (din fundal, ca-n CHAT (care are motto-ul "Futem cit putem"), sau nu, ca-n "Intoarcerea de acasa", unde "O my darling Climentine" o trezeste pe Cati, o sperie, o intrerupe si o enerveaza, amintindu-i de trecut) are un rol important. Stiu ca esti un bun cunoscator al muzicii. Muzica te-a ajutat cumva pe tine ca scriitor, (si) dupa "Suflet de rocker"? Ce muzica asculti cind scrii?

- Da, sunt un pasionat colectionar de muzici. Am strans pana acum cateva mii de albume din cele mai variate genuri (dar prefer muzica progresiva si jazz-ul) pe benzi (pe care le-am aruncat intre timp), casete, DVD, MP3, discuri din plastic (pe care le pastrez doar ca elemente de decor - spre exemplu, am toate discurile BEATLES cu efigia APPLE). Chiar acum am primit un lot de 30 de MP3-uri (cam 100 de albume)… imi trebuie timp ca sa le ascult. Intr-adevar, cand scriu ma gandesc si la cam ce muzica s-ar potrivi pieselor mele. Uite, la "Ultimul tren spre casa", ultima indicatie de regie este ca la caderea cortinei sa fie ascultata in mod obligatoriu piesa lui Pat Metheny - Last Train Home. Nu-ti ascund ca visez sa scriu intr-o zi un music-hall, ceea ce e foarte dificil - noi nu avem muzicieni de asa ceva, genul este aproape inexistent aici, nu prea ai de unde sa inveti, cel putin. In fine, cred ca muzica m-a ajutat ca autor de text literar. Obisnuiesc ca, atunci cand termin o proza (mai ales) sa ii adulmec muzicalitatea. Cred ca o povestire buna (sau un roman bun chiar, care e ceva mai complex) are o muzica aparte, are un sound. Imi place sa spun, atunci cand descopar o poveste buna, ca aceasta e rotunda sau "suna". Cand scriu, da, ascult muzica. Nu un gen anume, dar adecvez, ca sa zic asa, genul muzical cu starea in care ma aflu. Uite, acum, cand iti raspund la intrebari, ascult HOLLIES (trupa de old rock din anii 60 -70). Ieri am ascultat EAGLES si alaltaieri PHIL COLLINS. Deci, ma aflu intr-o perioada mai pop. Acum doua saptamani ascultam PENDRAGON si niste necunoscuti (de altfel teribili), descarcati de pe net (acid jazz si world music). Ma ingrozesc cata muzica buna s-a produs si se mai produce in fiecare zi - iar eu n-am s-o ascult niciodata pe toata.

- Piesele tale se joaca in multe, foarte multe teatre, esti un dramaturg de mare succes. Iti mai amintesti cum ai vazut prima ta piesa pusa in scena? Ti-a placut sau te-a dezamagit?

- Nu stiu daca sunt un dramaturg de succes, n-am ajuns inca la statutul acesta (oricum sistemul autohton anihileaza orice demers de felul acesta). Dar cred ca este mai bine asa, intrucat inca am surpriza sa fiu sunat de cate un regizor care nu a auzit de mine si care ma gaseste surprinzator de bun. Faptul ca ti se joaca astazi piesele, oriunde prin Romania, dar mai putin in Bucuresti, este un serios handicap pentru a deveni un autor de succes (asta daca ti-ai dori asta, ceea ce la mine nu este cazul, interesele mele fiind mult mai pragmatice… sa-ti spun un secret, teatrele din provincie platesc mult mai bine textele autorilor in viata decat teatrele din Bucuresti. In capitala sunt snobi si chitrosi). Si, in general, teatrul este arta cea mai efemera, ca sa spun asa - e arta care iti ofera cele mai putine sanse de a ramane in eternitate (in afara de Shakespeare si Cehov, plus inca vreo duzina de autori cunoscuti, memoria publicului nu mai retine mare lucru… ca sa nu mai spun de actori sau regizori… aminteste-mi un regizor de acum 100 de ani, poti?). In fine, important este ca piesele mi se joaca (adica reusesc inca sa vand) si ca simt ca evoluez inca pe un trend pozitiv. Nu stiu cat o sa mai tina - tendintele se schimba, actorii, contextele, nimic nu e sigur in arta, stii bine asta. Prima piesa… a fost ZAPP, pusa in scena de teatrul ANDREI MURESANU de la Sfantu Gheorghe in 1997, in regia lui Teodor Stermin (acum preda regia prin Spania). Piesa s-a prezentat la Dramafest. A fost o nebunie, dincolo de faptul ca textul mi-a fost masacrat (de fapt, l-am masacrat eu insumi, la solicitarea regizorului) pana la dezintegrare, ca sa zic asa. Spectatorii, obligatoriu in numar de 12, erau incuiati in custi individuale, dispuse radial pe scena, iar dupa ce erau terorizati de text (plin de invective care l-ar scandaliza instant pe dl. Pruteanu), de actori (chiar fizic), de muzica (cantata din pod la o vioara - compozitii originale, traumatizante) si de lumini (doar culoarea rosie), mai erau si lasati pe intuneric bezna timp de ore bune (actorii asezandu-se cuminti in sala si urmarind ce fac idiotii aia speriati). A fost o nebunie misto, macar pentru faptul ca, desi multi au injurat-o, se vorbeste si acum despre ea.

- Ca prozator, alegi, ca si-n piese, de altfel, situatii limita, actiunea in prozele tale avind loc in momente complicate (sau macar noi, necunoscute) pentru personajele tale. Te-ai gindit sa scrii o proza despre un personaj care nu face nimic-nimic (sa nu zici ca deja ai asa personaj...)?

- Nu, nu m-am gandit. Si da, cred ca am un asemenea personaj (Cristoph, din Suflet de Rocker).

- Si poezia ta e biografica, in "Ceausescu my love", de exemplu, cuprinzi multe evenimente importante din viata eului liric, dar si din istoria Romaniei, mai ales partea aia comunista, ceausista, de fapt. Cum iti par scriitorii care scriu texte care n-au nici o legatura cu actualitatea, pe care, citindu-le, nu-ti dai seama cind si unde au fost scrise?

- Sa stii ca, in principiu, nu trebuie condamnati autorii care scriu altfel decat mine sau decat noi. Important e sa scrie bine, sa descopere magia, calea spre intelectul cititorului si sa-l cucereasca. In tinerete, eram un mare cititor de SF si acolo, stii si tu, rar gasesti intalniri cu realitatea. Pe de alta parte, insa, detest textul stufos, incalcit, nedefinit, care poarta in spate precum un magar doar povara cuvintelor si evita actiunea. De altfel, rezumandu-ma la gustul propriu, nu citesc decat carte care sa implice o minima actiune, un plot si, daca se poate, si un personaj puternic.

- Cum citesti cronicile despre propriile carti? Alea negative te enerveaza? Ce crezi despre criticii literari?

- As fi ipocrit sa afirm ca nu m-ar interesa ce scrie critica. Avand in vedere ca evoluez in doua teritorii diferite (drama si literatura), am sa raspund separat. In literatura am avut o critica foarte buna la debut (chiar surprinzator de buna), insa, cu fiecare carte noua, vocile criticii s-au cam stins - in cea mai mare parte si pentru ca am incetat sa mai trimit carti la reviste (am preferat sa le vand) si nici editurile (pe cateva, recunosc, le-am ales eronat, dar nu mai pupa ele carti de la mine) nu s-au invrednicit s-o faca. Asadar, ca prozator plutesc, oarecum, in planctonul generatiei 90 (generatia cea mai eterogena dintre toate), nu sunt un autor evident, nu se inghesuie revistele sa ma publice, editurile nu incheie contracte de exclusivitate cu mine, finalmente scriu tot mai putin proza, sau tot mai rar. Despre criticii literari imi exprim pe larg parerea in rubrica din TOMIS, asa ca nu am sa reiau. Am sa afirm doar ca nu am intalnit inca in literatura romana criticul care sa ma sufoce prin calitatea scrisului si diagnosticelor sale, impartial, atent la ce se intampla in literatura autohtona, prolific si asa mai departe. La ora actuala cred ca critica literara traieste o drama, impartindu-se intre zdrentele celor care au fost, dar nu mai sunt (desi se chinuiesc sarmanii sa ramana in top, daca nu cu ce produc atunci macar cu osanza stransa in trecut - cea mai mare parte in comunism) si trufia celor care au venit gata sa demoleze sau sa isi etaleze inteligenta indoielnica. Zic asta pentru ca, in opinia mea, principala calitate a unui critic trebuie sa fie generozitatea (cam cum era Alex Stefanescu prin anii 90), gandirea pozitiva si spiritul analitic. Ori asa ceva nu mai descopar nicaieri.
In drama, insa, lucrurile stau altfel. Am un feedback bun spre foarte bun, am avut noroc de montari medii si bune, s-a scris mult (mai ales despre piesele jucate in Bucuresti) si in general favorabil. Iar criticii de teatru sunt ceva mai competenti (atunci cand nu sunt interesati). Nume ca Alice Georgescu, Miruna Runcan, Doru Mares, Gabriela Riegler, Iulia Popovici, Claudiu Grozea, Mihaela Michailov, Cristina Modreanu sau Cristina Rusietcki onoreaza intru-catva breasla.
N-am raspuns la cum reactionez in fata cronicilor la cartile sau spectacolele mele. Reactionez uman: cand sunt cronici favorabile ma bucur, cand nu - ma enervez. Nimic special.

- Vad ca separi dramaturgia de literatura... Cum ai ajuns la concluzia asta, ca pentru mine o piesa de teatru e la fel de literara ca o proza sau o poezie?

- Te asigur ca legatura dintre literatura si drama e doar una pur formala. Pe langa faptul ca, structural, sunt doua constructii diferite (textul dramatic autentic este in primul rand o intreprindere arhitecturala si abia apoi una literara), eu mai cred ca exista ceva definitoriu care le separa. Literatura este un produs final si, drept urmare, prin ingenioasa alaturare a cuvintelor este menita a misca anumite resorturi (intelectuale sau pur viscerale) din ego-ul celui care o prizeaza. Piesa de teatru este un produs intermediar si trebuie judecata, in realitate, numai in contextul unui spectacol - acela este produsul final. Poti vorbi despre o piesa buna (sau de succes, sau pur si simplu ca este o piesa) numai daca a fost jucata pe scena, altfel, in opinia mea, a fost scrisa degeaba, nu exista. Iar pe scena, evident, se intalnesc, pe langa textul scris, toate celelalte elemente care definesc intregul (regia, jocul actorilor, muzica, scenografia, tehnicul, politica de marketing a teatrului, etc.). Te sfatuiesc sa iesi din eroarea aceasta tipic romaneasca (datorita careia Uniunea Scriitorilor include, absolut aiuristic, o sectie de dramaturgie) si sa le judeci, asa cum sunt ele de altfel, diferit.

- Dar critica literara e literatura? Dar traducerile?

- A, incerci sa ma atragi pe teritoriul discutiilor teoretice, cele care imi displac atat de mult. Nu stiu, ca si critic sau ca traducator (ca si dramaturg, dar partial) iti sunt necesare cunostintele tehnice (atatea cate pot fi) legate de literatura, dar cam atat. Cred ca scriitorul este un individ esentialmente creativ, e principala sa calitate, sau obligatie, cum vrei. Si nu are nici un contract cu faptul de a fi cult sau foarte informat. Pentru un critic e necesar asa ceva - el trebuie sa citeasca tot timpul, are nevoie de spirit analitic, de simt, poate si de gust, dar asta i se cere si unui cititor oarecare, nu? Cu singura diferenta ca primul se poate exprima in public, cel de-al doilea mai putin. Nu vad in critica autohtona (mai ales in aceea literara) o cine stie ce anvergura sintetica, ba dimpotriva, fiecare se simte dator sa "bage de la el", sa-si etaleze un presupus talent literar si rateaza si una si alta. La cat de partiali sunt criticii nostri (vezi pe cei de teatru, de data asta, care nu au ochi decat pentru spectacolele stagiunii bucurestene… a, uite un exemplu foarte recent. A ajuns un soi de sarcina sau mandrie ca fiecare critic de teatru sa comenteze spectacolul regizoarei Gianina Carbunaru, intitulat STOP THE TEMPO. Eu am vazut acest spectacol, interesant ca propunere regizorala, aproape reusit din punct de vedere actoricesc, dar complet ratat dramaturgic. In fine, desi s-a montat acum aproape 3 ani, toata lumea vorbeste inca despre el ca despre o revelatie - ceea ce nu e deloc adevarat, dimpotriva. E ilar, mai ales pentru unul care cunoaste bine matele dramaturgiei autohtone, sa citesti peste tot despre Gianina - regizoare care promite, desigur, e talentata si asa mai departe - si sa omiti cu nesimtire as zice pe un Laszlo Bocsardi, de departe cel mai complet regizor la ora actuala din Romania, ale carui spectacole te lasa pur si simplu fara cuvinte, si asta numai pentru ca Gianina isi plimba funduletul prin ograda cu oportunitati pe care ti le ofera Bucurestiul, in timp ce Bocsardi monteaza la Sfantu Gheorghe si, ca dracu', in limba maghiara. E nedrept, iar literatura & drama romana perpetueaza aceste nedreptati, copiind un model perimat, modelul francez), nu ma mir ca nu ii prea ia nimeni in seama.

- Mi se pare foarte ciudat sa-l dai ca exemplu pe-un Alex. Stefanescu, scrisul tau si figura lui "literara" respingindu-se suta la suta. Mi se pare ciudat sa mai faci elogii "generatiei 90", care, de fapt, nu exista. Exista scriitori buni care nu sint "optzecisti" si nici nu mai fac parte dintre astia tineri, dar nu cred ca se intersecteaza si se unesc intr-o generatie... "nouazeci"... In fine, aici ar fi o discutie lunga & inutila. Intrebarea e "de mirare": cum tu, un foarte bun scriitor de succes, un lup singuratic in literatura, caruia-i merge (foarte) bine, te legi de o fosta haita hamesita, din care lupii puternici s-au dus la plimbare si cum tu, acest lup mindru, ai vise frumoase cu un cioban-vinator?

- Evident ca intrebarea ta include si o doza de subiectivitati si se bazeaza, probabil, pe anumite prejudecati. Am sa incerc sa-ti explic pe rand. Alex Stefanescu. Nu sunt un mare fan al personalitatii lui (de fapt, chiar l-am luat in vizor in Parfumul de Vidanja pentru cronicutele din Rom. Lit. in care ne prosteste pe toti cum ca el ar citi acele carti comentate… si nu ar fi singura lui eroare), dar nici nu pot sa ascund faptul ca in anii 90 a fost singurul (prin rubrica sa, Masina de Scris, din revista Flacara) care cauta debutanti si pe care ii mai si promova. In afara de mine, Misu Galatanu este un alt autor descoperit de Alex. Am curajul sa afirm ca daca nu m-as fi intalnit cu rubrica lui, probabil ca nu as fi devenit scriitor niciodata. Cum a evoluat el ii timp, cum si-a prezervat valoarea si personalitatea, sunt probleme care il privesc personal. Generatia 90. Sunt unele lucruri pe care generatia asta (care, culmea, nici n-a prea functionat coerent, fiind mai degraba un brand al lui Boerescu, Garbea si Tarlea) le-a oferit. In primul rand a inventat (sau reinventat) spectacolele lectura. Se citea pe bani (sau nu) la MLR, la Iasi, la Ploiesti, la Calarasi, la Tulcea, la Constanta… imi amintesc calatoriile prin tara de promovare a brandului, ca sa zic asa, si nu erau putine. In al doilea rand, a fost prima generatie care a spart monopolul tipului de autor universitar sau obligatoriu absolvent de litere (model promovat si acum, intr-un mod ridicol, de generatia 80). Garbea si Suceava sunt matematicieni. Eu sunt finantist. Boerescu e inginer (desi a urmat si Literele pana la urma, parca), iar acum pastor de curve. Dumitru Ungureanu e electrician si tot asa. In al treilea rand, a produs o revista foarte buna - ART PANORAMA - care publica foarte multa literatura vie, foarte mult text creativ, ca sa zic asa, si nu doar cea produsa strict de autorii promotiei, ci de oricine dorea sa publice. In al patrulea rand, n-a fost o generatie organica, n-a constituit niciodata o gasca. Dovada ca, dupa plecarea lui Boerescu ( era un concept promovat mai degraba de el, decat o realitate in sine), marea majoritatea a ramas activa si cu bune rezultate. Mihai Galatanu, Horia Garbea, Rodica Draghincescu, Dumitru Ungureanu, Radu Aldulescu, Ioan Es. Pop, Valentin Iacob, Razvan Radulescu, Bogdan Suceava, Saviana Stanescu si inca multi altii sunt cocotati in continuare in baobabul literaturii sau dramei autohtone. In al cincilea rand, nu a fost o "organizatie" inchisa pe criterii geografice. S-au manifestat autori din toate colturile Romaniei, cu conditia minimala sa aiba ceva de spus. In sfarsit, nu poti nega ca generatia asta a fost prima (si deocamdata si ultima) care a scos pe piata si a experimentat (pe alocuri chiar cu succes) institutia agentului literar. Simt iar nevoia sa marturisesc ca fara contractul incheiat cu Boerescu n-as fi fost tiparit in veci la Alfa (spre exemplu). Cred ca generatia 90 a fost de fapt o institutie a free lancer-ilor si ca poti foarte bine sa-i negi existenta fara sa superi pe cineva, asa cum poti la fel de bine sa i-o afirmi. In contrapondere, ia neaga un pic generatia 80 si vezi la ce feedback ajungi. Cat ii priveste pe lupii care s-au dus, ca sa inchei, trebuie sa recunosti ca e o simpla chestiune de alegere, daca nu chiar de destin.

- Cu generatia "optzeci" e mult mai simplu (sint doctor in "generatia optzeci", la propriu!) - au existat doar datorita si cit a existat comunismul. Atit. Acum nu exista nici o generatie "optzeci". Chiar..., voi, aparind imediat dupa ei, care incepeau sa acapareze catedre, reviste si edituri, care incepeau sa se poarte ca politrucii care se uitau la ei ca la niste gindaci de bucatarie, voi ce relatie ati avut cu ei? A existat traditionala lupta dintre generatii? Au fost ciocniri memorabile?

- Probabil o fi existat. Eu locuiesc la Tulcea si am stat mai departe de lupte, daca s-au intamplat. Am observat, totusi, atat cat generatia 90 a fost activa, 80-istii au marait mai degraba decat sa iasa fatis la lupta. Dupa scandalul Boerescu - Ulici si, mai ales, dupa ce Dan s-a retras din viata literara, terenul ramanand oarecum ne-aparat, au inceput sa latre prin Lefter si revista Observatorul Cultural (care a cenzurat programatic orice autor al promotiei 90). Oricum, spre deosebire de generatia 80, nouazecistii n-au inchis niciodata portile. Imi aduc aminte la Calarasi, la un festival literar (si fief al generatiei noastre), a luat un premiu Mircea Nedelciu, asta chiar inainte sa moara, impreuna cu autori tineri (atunci). N-a putut sa vina (era bolnav), dar a trimis o banda video, a multumit pentru premiu, a fost ok. Lefter n-o sa faca niciodata asta, dar hai sa nu mai vorbim despre frustrati.

- Ai pe internet un site al tau, pe http://caraman.reea.net. Cum te-ai hotarit sa-ti faci un site? Ce inseamna aceasta casa pentru tine?

- Nu a fost o idee proprie. La Targu Mures exista un om pe nume Dan Masca, foarte apropiat de miscarea literara (desi, dupa cate stiu eu, nu scrie) si care are o firma de soft. Mi-a propus intr-o zi sa-mi faca un site, nu stiu de ce. Am acceptat si a iesit. E un produs reusit, sunt sigur de asta. L-am vrut nu doar pentru ca reprezinta ceva insolit (intr-un moment in care inca foarte multi autori scriu cu creionul chimic si isi pun paharul de vodca pe taste) ci pentru ca ma tine in priza cu cititorii care naviga in mod curent pe net - si nu sunt putini. E o piata potentiala, daca vrei, iar eu am intrat pe ea.

- Oare sa te intreb de hobby-urile tale?... Ce-ti place sa faci in timpul liber, in concedii, in week-end-uri?

- Nu am multe, trebuie sa recunosc. Si pe zi ce trece gasesc tot mai putine lucruri care sa-mi faca placere. Dar imi place sa pescuiesc, imi place sa privesc dimineata natura (e singura pe care o s-o regret sincer la moarte) si imi place sa navig pe internet. Concedii nu prea am, iar timpii liberi mi-i petrec cu familia (la care tin foarte mult) sau calatorind pe la cate un festival de teatru. Nimic special.

- Cum navighezi pe internet? Ai site-uri preferate (in afara de al tau)? Ce-a adus in plus internetul? Acum iti imaginezi viata fara net? (fara net n-ar fi fost nici ultima ta piesa, CHAT)...

- Pai simplu. Daca ai un computer in casa si o conexiune la un server, tentatia e gata. Mai nou, am un site pe care il vizitez aproape zilnic - http://community.webshots.com; e un site unde fiecare isi poate plasa fotografii: de la nunta, de la plaja, de la petreceri, de la inmormantare, de la absolviri, de oriunde… il vizitez si continuu sa fiu uimit… suntem atati de multi, atat de diferiti si totusi nu facem lucruri diferite: zambim la camera, mergem la mare, ne casatorim, divortam, vrem sa lasam ceva in urma… e un amestec ciudat de senzatii privindu-i pe acei necunoscuti in diverse ipostaze… parca-mi sunt rude si parca nu. Nu-mi imaginez viata fara net si asta nu e bine, nu e bine deloc.

- Acum, clar, nu poti muri fara sa lasi ceva in urma ta. Dar, pornind de la ideea ta cu fotografiile, ce vrei sa lasi in urma ta? De ce ai fi mindru, daca ar fi viata dupa moarte si ai putea vizita Pamintul? Te-ai uita la ceva lasat de tine si ai zimbi...

- Uite, mi s-a intamplat sa ma mai gandesc la asta, si probabil ca as fi ales vreo cateva lucruri pe care le-as fi catalogat drept candidate la vesnicie, dar de cand am citit la Camus (nu mai stiu in ce carte) ca oricum peste 5.000 de ani nimic nu mai conteaza mi-am domolit elanul. Cred ca singurul lucru care m-ar interesa dupa moarte ar fi cum o mai duc cele cateva persoane pe care le-am iubit si mi-au supravietuit. In rest, mi-am formulat o tinta proprie si anume sa ma bucur de ceea ce creez in timpul vietii, sa castig maximum posibil din asta (bani, glorie, whatever, tot ce poate oferi un asemenea statut) si atat. Ce se va intampla dupa, mi-e complet indiferent.

- Tema mortii e destul de frecventa in textele tale. Te gindesti des la moarte sau folosesti o tema general umana, vesnica?

- Cum ti-am spus mai sus, nu scriu pe teme cu potential marketabil, ci pe teme care ma patrund. Moartea este una dintre ele. Nu este zi de la Dumnezeu sa nu-mi amintesc faptul ca imi va veni randul - e o chestie care ma ingrozeste. As vrea sa ajung la intelepciunea de a-mi primi moartea senin, detasat si, poate, un pic curios. As da orice ca sa ajung aici, orice.

- Ce scriitori romani ai recomanda unui prieten din strainatate?

- Sunt autori romani care imi plac. Stefan Agopian, Razvan Petrescu, Mircea Cartarescu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Razvan Radulescu, Radu Aldulescu, Daniel Banulescu, Petrica Barbu ca autori de text literar. Din zona dramatica, in afara de Marin Sorescu, Caragiale (dintre clasici) si Mitica Crudu, Stefan Peca, Alina Nelega, Visniec si Radu Macrinici (dintre cei in viata) nu cred ca as risca pe alte nume.

- Ce scriitori romani contemporani iti plac? Dintre tineri?

- Sa stii ca nu mai sunt un cititor fervent si, in general, nu cred ca un autor de text trebuie sa fie aprioric si un cititor. De fapt, un autor original nu ar trebui sa citeasca nimic. Iar dintre cei tineri nu l-am citit decat pe Cristian Robu Corcan (de care nu a auzit inca mai nimeni, dar o sa auda) si cam atat. Prefer sa nu raspund la intrebarea asta, asadar.

- Cum iti par revistele culturale actuale (si alea hirtioase, si alea web)? Editurile?

- Revistele, in schimb, le citesc. Am o rubrica in revista TOMIS (Parfum de vidanja se numeste) in care polemizez cu cronicile tampite, nenumarate din pacate. Asadar, pe undeva, sunt obligat sa le citesc. Nu stiu daca si datorita faptului ca am mai imbatranit si m-am mai uzat, dar revistele de astazi mi se par in marea lor parte un consum inutil de material lemnos. Tomuri intregi de hartie pline de idiotenii crase, de memorialistica sau jurnal (de parca i-ar pasa cuiva), de text eseistic scris de tot felul de universitari sau studenti de-ai lor: ilizibil, neinteresant, pretentios pana la greata si de nelipsitele etichete obligatorii (de la Eminescu la Patapievici, de la Manolescu la Caragiale) si ocupate si conduse de gasti. Regret disparitia revistei ART PANORAMA, care publica foarte multa literatura (buna, rea, dar literatura… vie). In ce priveste revistele de pe web, cred ca stau mai bine, desi sunt permanent tentate sa se incarce inutil si cu literatura de gust indoielnic.
Singurele care au evoluat parca in timp sunt editurile. Desi inca mai greu, editurile mari se indreapta tot mai mult spre productia literara autohtona contemporana, se implica mai mult in promovarea autorilor nostri.

- Ce ai face pentru scriitorii tineri daca ai fi, sa zicem, presedinte al US sau director al unei reviste importante?

- Nimic. Pentru mine nu exista autor tanar sau autor batran, ci autor valoros sau nu. In Uniune nu e obligatoriu sa intre orice debutant, oricat de valoros ar parea ca este. De altfel, daca ar fi dupa mintea mea as desfiinta-o fara regrete. Scrisul este o meserie liberala. Nu-l vad pe Salinger stand la aceeasi masa cu critici, traducatori si alti colegi de-ai lui punand tara la cale cu privire la vreo "casa de creatie", ori lansarea vreunui tanar autor, ori la desfiintarea altuia. Asta numai la noi se intampla, o gasca punand mana pe un patrimoniu pe care nu-l merita si transferandu-l altor gasti din cand in cand. Noua ne trebuie un sistem, nu o Uniune. Edituri interesate sa publice scris romanesc, canale de distributie, promovare, autori valorosi, agenti, asta ne trebuie, nu un loc in buricul targului unde diversi boieri se perinda din cand in cand. Daca as ajuta pe cineva, as face-o pentru ca asa vreau eu si ar fi doar o initiativa strict personala.
Revenind la tineri… mi se pare o tema usor isterica. Nu deschizi bine o revista, apare problema "tanarului autor". Editurile se axeaza pe tinerii autori. Pana si in teatru apar astfel de forme sovine (pentru ca a te organiza doar pe criterii de varsta e o chestiune pur sovina). De fapt, nu este altceva decat perpetuarea spiritului gregar, o alta fata a amestecului democratiei in arta (poate cea mai proasta intamplare din ultima suta de ani in lumea artelor), un asalt al mediocrului asupra formelor esentiale ale societatii. In general, si am exemple (vezi Stefan Peca, sau Cartarescu, sau Dumitru Ungureanu), oamenii valorosi, intr-adevar, se manifesta ca free lancer-i, isi cauta si isi gasesc drumul in mod individual cu puterea propriilor minti. Detest orice forma cooperatista, iar la noi cooperatismul n-a disparut inca, dimpotriva, se manifesta in tot felul de noi forme.

(august 2005, Brasov - Tulcea)