Iulian Baicus

O istorie tragica si grotesca a cenaclurilor Facultatii de Litere

La Facultatea de Litere din Bucuresti au functionat, fara intrerupere, timp de vreo 40 si mai bine de ani o serie succesiva de cenacluri literare, incepind cu perioada dezghetului cultural din anii 60-70. Primele au dat poetii si prozatorii generatiei 60, destul de linistiti ca poetica. Le-au urmat Noii, un cenaclu de textualism hardcore cu Gheorghe Iova, George Craciun, si Mircea Nedelciu, apoi grupul scriitorilor 80-isti care au debutat la Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu, si la Junimea lui Ovid S. Crohmalniceanu. Dupa inchiderea cam brusca a Cenaclului de luni, ce deranjase multe sensibilitati, si pe celebra doamna Clatici de la Ministerul Culturii, a aparut un cenaclu cu totul nou, cu o noua estetica, Universitas condus de Mircea Martin, unde au debutat intre altii Simona Popescu, Ioan S. Pop sau Cristi Popescu.

Dupa Revolutie au aparut in anii 90-92 cenaclul Fictiuni, cu intilniri cam sporadice, apoi cel intitulat Central (92-94), urmat de cenaclul Litere (94-2000) al lui Cartarescu, si cel al Fracturilor lui Marius Ianus (2001-2004). Activitatea tuturor acestor cenacluri mi-este cunoscuta fie prin marturiile participantilor (Amintirile de la Junimea, a lui Ovid S. Crohmalniceanu sint unice, in felul lor, deocamdata), la unele dintre ele am participat nemijlocit, am fost martor ocular si actant, am citit poezie si am facut critica de cenaclu, cu toate dezavantajele de imagine ale unor asemenea preocupari literare. Poate cel mai inzestrat dintre prozatorii Cenaclului Central, Razvan Radulescu, era si individul cel mai insuportabil. Fiecare lectura la cenaclu era insotita de foarte lungi prelegeri de natura teoretica, caci Razvan Radulescu, absolvent a doua facultatii absolut diferite, Litere si Regie de opera, era si un foarte bun orator, care stia sa minuiasca abil textele si conceptele critice, iar discursul sau era intotdeauna dispus sa sara in apararea (textelor) celorlalti membri ai grupului, Svetlana Cirstean, autoarea unei singure proze poem, autentica Floarea de menghina, care a intrat in volumul colectiv Album de familie, dar si Cezar Paul Badescu si T.O. Bobe (pseudonimul literar al lui Theodor Dobrin).

Acesta a publicat in antologie o Poveste si alte proze ritmate si rimate, in maniera povestirilor lui Mircea Nedelciu (vezi, spre exemplu Muza de la Bilea Lac) dar a debutat cu volumul individual Bucla in 1999, greu de clasificat drept carte de proza sau poezie (e totusi o carte de proezie, dupa parerea mea umila) cartea fiind inca sub influenta Familiei Popescu, ciclul de poeme al poetului Cristi Popescu, poate cel mai talentat poet de dupa 1990. Isi cistiga apoi o "celebritate" nedorita dupa publicarea in 1998 a articolului sau din Dilema, alaturi de nume mult mai cunoscute cum ar fi cele ale lui Mircea Cartarescu sau Nicolae Manolescu, cu articole mai soft.

Deoarece numele lui Razvan Radulescu, alaturi de cel al lui T.O. Bobe, au fost asociate definitiv acestei incercari de detronare a lui Eminescu din centrul canonului literar romanesc, fictiunile lui Razvan Radulescu, mai interesante, au trecut pe planul al doilea. Desi si-a revenit repede din starea de soc si surpriza, mediul literar romanesc a dat un raspuns cam disproportionat acestei tentative de detronare a lui Eminescu, considerat un soi de centru "tare" al canonului literar romanesc, iar un alt membru al grupului, Cezar Paul Badescu a editat o antologie in care toate aceste reactii, pro sau contra articolelor publicate de colegii sai, erau atent cartografiate. E primul si cel mai important exemplu al "bataliei canonice" declansate la sfirsitul secolului XX si la inceputul secolului al XXI lea.

In opinia mea, canonul literaturii romane contemporane este, de fapt, o extensiune a canonului literar junimist, al carui centru de greutate cade in poezia, publicistica si proza eminesciana. Alaturi de Mihai Eminescu, in prelungirea lui, Caragiale imbogateste canonul prin operele dramaturgice si poetica povestirii scurte, Creanga recicleaza basmul sau autobiografia, Slavici rupe barajele ridicate in fata ardelenismului literar iar Maiorescu e instanta critica. Canonul literar junimist era policentric, era multi polarizat, desi acest fapt nu ne impiedica sa observam ca a fost construit in jurul statui lui Mihai Eminescu. Dupa parerea mea, orice incercare de a delegitima acest omphalos, chiar buricul canonului, adica opera lui Mihai Eminescu echivaleaza cu un soi de sinucidere culturala, caci ea ii va priva pe tinerii scriitori de miturile constitutive, literare si nationale, ale literaturii romane. E ca si cum literatura engleza si-ar pune sub semnul intrebarii centrul canonului, opera lui William Shakespeare. Si, fara sa fiu o Pythia, cred ca asemenea tentative sunt sortite esecului. Pe de alta parte, orice punere sub semnul intrebarii a unui autor de literatura de talia lui Eminescu ii poate obliga pe interpreti sa isi inoiasca periodic setul de interpretari. Ecourile acestei batalii canonice nu s-au stins, ea este inca in plina desfasurare si s-ar putea sa asistam la noi episoade singeroase ale ei.

Cezar Paul Badescu este el insusi autor de literatura, un obsedat de oracole si subcultura, a citit la cenaclul Litere povestirile cu Danut, un copil sarman al erei proletare. Eu l-am comparat cu Rabbitt, eroul trilogiei lui John Updike, dar cred ca i-am facut un compliment prea mare. Danut e un om fara calitati, un pionier care creste odata cu tara iar toate povestirile acestea au intrat in volumul de debut din 2004, Tineretea lui Daniel Abagiu. Minimalismul acesta tematic si textual, si gustul pentru povestirea de dimensiuni mici este comun grupului de la cenaclul Central, iar cartile celor trei prieteni au un aer comun, de nostalgie pentru o epoca altfel destul de trista, dar care e totusi epoca unei copilarii cu cravata rosie la git.

Nostalgia aceasta a proliferat si a dat nastere mai multor carti de eseuri, unui proiect al unei Carti roz a comunismului la Timisoara dar si unei anuntate tetralogii in care colegii mei de generatie Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir si Angelo Mitchievici o pornesc, hai hui, In cautarea comunismului pierdut, explorind zonele literaturii de consum, a filmelor cu ilegalisti, gen Pistruiatul sau a filmelor lui Nicolaescu, a BD urilor comuniste, a literaturii cu si pentru pionieri, perle de gindire ce contin un soi de "expresivitate involuntara" din zona aceasta, a paraliteraturii. Efortul lor de a aduce intr-o tetralogie perifericul si "florile de mucigai" a lumii comuniste in interiorul canonului literar tine mai curind de zona studiilor culturale si de new historicism, parti componente ale critical theory, desi analizele lor sunt subiective iar nu intotdeauna sociologizante. Exacerbarea ideilor anti-eminesciene era, la fel de periculoasa ca si cultivarea mitului geniului si a poetului national, pe care il promovau criticii din cercurile favorabile poetului. Cele doua tabere aveau nevoie de temperatie, caci intre timp uitasera textele si folosindu-se de opera lui Eminescu, transformata intr-un pre-text, duceau o lupta intre doua ideologii, cea nationalista si cea pro occidentala, cea autohtonista si cea ultra liberala.

Un caz simptomatic, de scriitor postmodern absolut lipsit de talent in proza e (si) cel al scriitorului brasovean, Caius Dobrescu. Dupa ce debuteaza, cu oarecare talent si destul succes, ca poet, alaturi de colegii sai de generatie, Simona Popescu, Andrei Bodiu, sau Marius Oprea, in volumul Pauza de respiratie in 1991, Caius Dobrescu devine prozator si castiga chiar premiul de debut al editurii Nemira, prin intermediul romanului Balamuc sau pionierii spatiului. Depozitar al unor premii si burse in strainatate, intre care si o bursa Herder, abonat la premiile ASPRO, un sindicat al scriitorilor tineri si furiosi, Caius Dobrescu posesorul absolut al unei limbi de lemn de tip nou si reuseste sa invirta vreo citeva concepte si sa faca o bibliografie din carti straine, citite dar nedigerate.

Intr-o prefata la romanul sau, in care face ironizeaza conceptul elitist de cultura si in care printre personaje mai figureaza si aurolacii, fratii Peste si Vali Vijelie, deja inlocuiti in topurile de profil de alti manelisti, Caius Dobrescu aduce acelasi tip de argumente pe care le va aduce si in eseurile din Modernitatea ultima, mai mult scriptibile decit lizibile. Balamuc sau pionierii spatiului este o opera de un textualism delabrat, nu are absolut nici un pic de coerenta sau coeziune, e o un text care se vrea un atac la adresa establishmentului cultural, cu care se lupta cu o atitudine de rapper, de baiat de cartier. Chiar daca s-ar dori un soi de discurs despre kitsch, un antiroman, textul se molipseste de universul lui si numai farmecul personal al autorului justifica primirea de care s-a bucurat. Succesul lui Caius Dobrescu poate fi pus doar pe seama organizarii lumii literare in grupuri de interese, uneori localizate, desi recunosc ca unele eseuri din volumul Modernitatea ultima sint totusi ceva mai organizate, mai coerente.

Un alt roman dubios al anilor 90, de data aceata prin statutul incert al autorului sau este Sufletelul Justinei, numele autoarei fiind cel al lui Iolan Benedek iar romanul a fost scris in urma unui curs de creative writing, pe care Alexandru Musina l-a predat la Facultatea de Litere a Universitatii din Brasov. Tara brinzei, romanul Feliciei Mihali poate fi de asemenea citat drept un roman reusit. In interiorul spatiului postmodern, unde autorii pot fi destul de polimorfi, asemenea situatii de autori incerti pot fi chiar frecvente. Romanul lui Iolan Benedek a cistigat premiul de debut al editurii Nemira si a fost citat si in studiul lui Mircea Cartarescu Postmodernism romanesc. Cu ceva timp inainte, G. Calinescu el insusi visase sa coordoneze un asemenea roman colectiv, iar proiectul extrem de amplu al Autobuzului cu insuratei, initiat de criticul Ovid S. Crohmalniceanu, avea sa ramina in manuscris. Singurul nostru roman cu autor multiplu ramane Femeia in rosu, incontestabil una din capodoperele romanului romanesc din toate timpurile.

Trecind peste accidentul de parcurs al cazului Eminescu, ma voi opri asupra textelor lui Razvan Radulescu, cel care a devenit cu timpul o vedeta literara a Cenaclului Litere, condus de Cartarescu. Primul sau text, citit in cenaclu, Inchipuita existenta a lui Raoul Rizoiu, ce a fost publicat in antologia Album de familie, propunea cititorilor o nuvela cu o poetica de povestire gogoliana, centrata in zona universului hipic. Personajul, Raul Rizoiu e un pensionar de 68 de ani, un om fara calitati si e inrudit cu eroii din povestirile generatiei 80, sau ar putea juca rolul sucitilor din nuvelele lui Caragiale. Ajuns la sfarsitul vietii, personajul incaleca, intr-un final simbolic, pe calul Fratello, cel care-l va ajuta sa treaca "dincolo". Autorul are ureche de prozator, dialogurile sale sint printre cele mai naturale, similare celor din povestirile lui Marin Preda din volumul Intalnirea din pamanturi. Debuteaza insa editorial abia in 1997 cu volumul Viata si faptele lui Ilie Cazane, pentru ca, dupa aceea sa devina scenaristul filmelor lui Cristi Puiu, Marfa si banii si Nicky si Flo al maestrului Lucian Pintilie, doua filme care s-au bucurat de atentia publicului si a criticii de specialitate. Cazul domnului Lazarescu reprezinta poate cel mai important succes al cuplului Mungiu, Radulescu, laureat cu un premiu la festivalul de la Cannes.

Microromanul acesta de debut isi propunea sa parodieze proza de formatie prezentind viata unui personaj, victima sistemului represiv din epoca stalinista. Ilie Cazane este arestat in urma unor denunturi prin care era acuzat ca rosiile cultivate de el sint gigantice si ca ar folosi ingrasaminte preparate dupa o reteta proprie. Moare imediat dupa ancheta, intr-un accident de circulatie iar incidentul produce o rasturnare de situatie, maiorul anchetator Vasile Chirita, metafizician de ocazie, care in forul lui interior punea sub semnul intrebarii textele materialismului dialectic clasic, se simte obligat sa calatoreasca pina la Liveni si sa se intereseze de soarta lui Ilie Cazane cel mic. In urma unei anchete interne, Vasile Chirita este demascat si scos la pensie inainte de implinirea virstei legale, si ia parte la o sedinta de spiritism prin care sufletul lui Ilie Cazane este invocat intr-un apartament, situat linga cinematograful Scala. Cazane cel mic mosteneste darurile miraculoase ale tatalui sau, caci Razvan Radulescu pare si el fascinat de realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez sau de romanele lui Ernesto Sabato.

In inventarul acesta textual intra si patul-orga pe care Cazane senior il construieste (foarte asemanator, mutatis mutandis, dispozitivului din povestirea lui Mircea Cartarescu, Ruletistul) sau desenul din final, pe care Cazane cel mic il creeaza, in buna traditie a postmodernismului nostru care exploreaza constructiile fractalice, modelul prim fiind creat de Mircea Cartarescu in Orbitor. Textualismul sau merge pina acolo, incit autorul insereaza un Proces verbal de interogatoriu, construit poate dupa modelul celor reale, ce au fost scoase din arhivele SRI. La Cenaclul Litere Razvan Radulescu a citit si un roman pentru copii, povestea lui Dionisie cel mic, compusa cu minutie si talent, si cu o imaginatie cu inclinatii pentru zona miraculosului.

Din experimentele cenaclurilor post revolutionare de la Facultatea de Litere din Bucuresti au rezultat numai putin de trei volume colective, de antologii caci dificultatile in privinta debutului in volume individuale s-au rafinat si au capatat o coloratura diferita. Daca la inceputul anilor 90 sansele unui tinar de a debuta cu un volum individual erau minime, o politica diferita a condus la acumulari si aparitia unor edituri profesioniste, care s-au intors cu fata spre autorii romani.

Prima antologie, Fictiuni, a aparut in 1992 si, printre autori, se numarau Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlolvici, Alexandru Plescan, Andrei Zlatescu si Ara Septilici. Titlul evident trimitea la un alt titlu al unui volum a lui Borges, unul dintre cei trei patriarhi ai postmodernismului literar, alaturi de Beckett si Nabokov, un semn clar al descendentei postmoderne a autorilor sai.

Dintre membrii acestui grup, singurul autor care si-a continuat cariera de scriitor, devenind intre timp profesor al Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti si a continuat sa scrie eseuri foarte interesante despre postmodernism, adunate in volumul Videologia si a debutat intii cu un volum de povestiri, Povestiri din lumea noua si apoi cu un roman individual, Alexandru a fost Ion Manolescu. Romanul lui Ion Manolescu, contine povestea formatiei lui Alexandru Robe, narata insa intr-un stil obiectiv, la persoana a treia. Romanul, publicat in 1998, propunea un nou tip de estetica, si este recuperat de pe retina personajului principal, un pictor.

Desi textul romanului e mai cuminte decit manifestele teoretice ale aceluiasi autor, caci textualismul mediatic este acum reprezentat doar de fragmente fractalice sau de scurte pasaje metatextuale, romanul are in schimb pagini savuroase despre stagiul de militar in termen redus, satisfacut la Bacau, cu sergenti absurzi care aplica teoria cosorului lui Moceanu, si chiar un soi de Povestea povestilor (in genul generatiei 90 de aceasta data, obsesie preluata de la Mircea Nedelciu si de alti tineri) spusa de bondocul Petrachescu, un soi de Bogonos al romanului. Alternanta aceasta a registrelor stilistice, a limbajului academic cu cel al culturii mahalalelor produce efecte ciudate asupra cititorului, care poate gasi pe aceeasi pagina versuri din cintecele lui Zavaidoc si docte consideratii asupra Pragai lui Kafka sau Parisului lui Kundera, conducind la un contrast, caci cu siguranta Kafka nu intra in aceeasi ecuatie cu Zavaidoc.

Romanul lui Ion Manolescu e mai mult un soi de psihodrama, de exercitiu grafic prin care pictorul narator Alexandru Robe sau autorul sau incearca sa scape de traumele epocii comuniste. Contaminarea cu intreg universul acesta plebeu, care se produce uneori si in Orbitor, in pasajele in care este reciclata literatura mahalelor, pune in pericol insusi romanul ca specie, desi postmodernismul are pretentia ca e o strategie de apropiere de cititori, de largire a publicului. Pasajele cu reala valoare estetica sint cele in care este descris Bucurestiul si incercarea de a aluneca cu ochiul pe deasupra formelor, aceasta uriasa instalatie textuala, caci autorul insusi isi caracteriza acest tablou care "va semana mai putin cu Mondrian si Kandinsky si mai mult cu Vasarely si Reuterward, iar schitele lui in carbune mai putin cu o dantela si mai mult cu ecografia unui nebun".

Din asemenea pasaje iese la iveala si pasiunea autorului cartii pentru pictura! Orasul sau imaginar are forma benzii lui Mobius, imagine arhetipala a postmodernitatii romanesti si de oriunde si este patronat de profilul lui Escher. Viata lui Alexandru Robe printre "corpuri si obiecte", e o vinatoare de forme, iar, ca in romanul lui Pynchon, V, el trece prin toate fazele unei metamorfoze, devine pe rind omul ciine, omul pisica etc. Ochiul lui Robe decupeaza realitatea cu un bisturiu, decelind contururile formelor : "Geamurile de la parter sint deschise, o jumatate de pat balabanindu-se afara: pe cearsaf, haine, o vaza, coada unei maturi- ca si cum incaperea ar fi explodat de curind, aruncind obiectele pe fereastra. Bucati de creta de-a lungul trotuarului, caiete, iarasi haine si un pantof, trei cuburi de plastic, pungi si cioburi adunate intr-un morman prelins din asternuturi").

Camera din aceasta descriere sufera de fapt din pricina exploziei produse de viziunea postmoderna, care cauta sinteza totalitatii dar nu e capabila decit sa descrie asemenea debarale de lucruri inutile, dezmembrate, de franjuri ale unei onorabilitati burgheze, de resturi si detritusuri( sau, folosind termenul lui Philip K Dick din Viseaza androizii oi electrice? lumea postmoderna trece printr-un proces de kippleizare, un semn foarte clar al actiunii entropice).

Mai jos, pe aceeasi pagina creierul postmodern al lui Robe teoretizeaza: "Ceea ce vedem nu coincide cu ceea ce se intimpla: privirea trece dincolo de marginea obisnuita a evenimentelor, desface fiecare nod, subtiaza orice secventa intr-o puzderie de evenimente pe care creierul le analizeaza cu repeziciune, dindu-le o alta asezare". Lipsit de sansa introspectiei, de care autorul il priveaza fara nici urma de mila, Alexandru Robe aluneca prin aceasta realitate pe care incearca zadarnic sa si-o explice, fara sa inteleaga sensul ultim al vietii sale sau al lumii inconjuratoare, se simte ca un intrus oarecare, aterizat parca dintr-un tablou al pictorului Rene Magritte.

Discursul lui despre realitate seamana insa cu structura de arhei a lui Cartarescu sau cu naratorul volubil si exuvial al Simonei Popescu: "Vezi eu nu cred in realitate. In orice caz nu in realitatea asta. Cind stau intr-un loc cum ar fi in dormitor sau la sindrofia lui Misu, mi se pare ca ma aflu de cealalta parte a zidului, de unde privesc scena dinauntru; cind merg cu masina sau cu trenul, inteleg ca intre punctul de unde am plecat si cel unde urmeaza sa ajung se insira o gramada de fragmente din mine, mii de Alexandri, fiecare in alt moment sau in alta dispozitie, Ii las in spate, dar cind ma intorc ei ma asteapta acolo, incremeniti, si nu-mi ramine altceva de facut decit sa-i ating cu virfurile degetelor, sa rup vraja si sa-i primesc inapoi ca pe niste umbre luminoase care s-ar imprima inapoi in corpul meu". Fragmentul este apropiat si de scena scindarii identitare a naratorului lui Max Blecher, care are la un moment dat senzatia despartirii stereoscopice, a schizoidiei celor doua parti ale identitatii sale, care se intorc apoi, in acelasi contur. Lui Ion Manolescu ii reusesc fragmentele fractalice, cele de dantelarie, de structuri care se autogenereaza, cu sursa probabila tot in teoriile lui Mandelbrot, cele pe care le utilizeaza si M. Cartarescu in Orbitor.

Romanul lui Ion Manolescu reprezinta doar un pas pe drumul acesta lung spre formula unui textualism mediatic, care-si mai cauta inca formula perfecta. Poate pentru a intari senzatia de autenticitate a cititorului, Robe citeaza situatii din cinema, reproduce diferite replici din filmele lui Sergiu Nicolaescu, din Twin Peaks, serialul lui David Lynch, de care am fost si eu candva indragostit la inceputul anilor 90. Autorul ar dori chiar sa creeze senzatia comediilor lui Mack Senett in care actiunea se precipita, in text oferindu-ni-se drept termen intertextual de comparatie o secventa din filmul Chaplin a lui Richard Attemboorough. Cu toate acestea e prea mult dialog, sint citate bancuri, poezii porcoase si legende urbane, vezi scena din parcul Herastrau, nu lipsita de poezia ei misterioasa, in care pestii se sinucid cu sutele, ca-n povestile fabuloase din timpul secetei (imaginara, reala?) din 1932, culeasa din aceeasi zona a folclorului urban. Per ansamblu, extremismul randomizarii conduce la un soi de fragmentare a naratiunii, in ciuda faptului ca perspectiva omniscienta a romanului ar fi trebuit sa i-o confere.

Romanul lui Ion Manolescu nu isi desavirseste in mod absolut sigur toate latentele. Dar intentia autorului pare sa fie tocmai sa sondeze, ca in unele interviuri luate cu ani in urma de avangardistul Geo Bogza unor copii cretini, tocmai zona acestei lumi, lipsita de orice forma de logica. Si in virtutea acestui tel este sacrificata chiar si coerenta textuala, caci textul e doar un puzzle, o ecografie a nebuniei postmoderne. Colega sa de antologie, poeta Fevronia Novac, a plecat in SUA pentru un doctorat, a debutat cu versuri intr-un volum individual, iar Andrei Zlatescu a devenit doctorand la o universitate canadiana.

Cea de-a doua antologie, Tablou de familie, ii aduna pe Sorin Ghergut, Svetlana Carstean, Razvan Radulescu, Mihai Ignat, Doina Ioanid si a fost publicata in 1995, dupa ce cenaclul Litere al lui Cartarescu, care era un mix de Junimea si Cenaclul de luni, din moment ce aduna sub acelasi acoperis si prozatori si poeti, a acumulat alti trei ani de experimente literare. Structura acestei antologii aminteste, asa cum s-a observat deja, pe cea a antologiei girata de Nicolae Manolescu, Cinci, caci analizele textelor sint inlocuite de scurte pastile biografice ale autorilor, de un soi de bilete de papagal critice, semnate de acelasi Mircea Cartarescu. Procedeul, a fost reluat la doar citiva ani distanta, in Ferestre 98, urmatorul volum colectiv. Pentru ca intre timp apetitul pentru antologii de acest tip a mai scazut, in 1998 Ferestre 98, a adunat si alte nume de la cenaclul Litere, pe Ioana Vlasin (Nicolaie), Iulian Baicus, Cecilia Stefanescu, Marius Ianus, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor si Doina Ioanid. Oricum faptul ca traditia cenaclului universitar nu a fost intrerupta nici un moment, ca noi si noi generatii de autori au continuat sa apara a contat foarte mult pentru imaginea pe care o are Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti ca un centru de iradiere culturala si de formare intelectuala.

Minimalismul difuz al Ceciliei Stefanescu se combina in povestirile din ciclul Vacantierul din Ferestre 98, cu un textualism cu delicat parfum frantuzesc (8 eme jour) si cu tenta feminina si feminista, devine in volumul Legaturi bolnavicioase, mai sofisticat. Titlul romanului sau contine evident o aluzie intertextuala la un titlu clasic, Legaturi primejdioase a lui de Laclois. Pe linga scenele destul de licentioase, desprinse parca din romanul lui Marcel Proust, Sodoma si Gomora, cu scene cam bolnavicioase de lesbianism, romanul propune o viziune destul de socanta, nu lipsita de o anume poezie, asupra adolescentei si tineretii, e un roman "rau", tot din stirpea lui Salinger.

Naratoarea, un soi de Amelie Poulain autohtona, face naveta intre trei personaje, Renato, Kiki si Alex, si isi poarta cititorii prin Bucuresti, pe strada Antim, ca Mircea Cartarescu, sau prin bucatarie, pe urmele Simonei Popescu, toate acestea fiind deja un soi de toposuri literare mitice ale postmodernismului. In text sint inserate fragmente din The Sweetest Box, un soi de pliuri textuale, de cutiute de pudra, inchizind amintiri din copilarie, descrieri ale orasului sau un mic poem si in text apar si deja celebrele heterotopii, care par o continuare a celor din Femeia fara corp, romanul lui George Craciun. Iata un asemenea pasaj: "Suparare, acadea, Herculane, pete rosii, bosumflici, sperietura naibii, baiatul dirigintei, iubire, apreschiuri, sinucidere, fete peste fete, mode, septic, gheata, telefon acasa, nefericire, intilniri, cochetarie, teama, creion colorat, medie la purtare, sex, nebunie, fuga, rucsac kaki, pantaloni cadrilati, tibi, dor de parinti etc".

Cea din urma antologie a cenaclurilor bucurestene a aparut in anul 2000, dupa un scurt stagiu la Tescani, la conacul donat statului roman de George Enescu si Maruca Cantacuzino, celebru pentru Jurnalul de la Tescani al lui Andrei Plesu unde s-a nascut volumul cel mai experimental, dar care are, in opinia mea, si cea mai mica valoare literara, Tescani 90423. Autorii volumului sunt Mircea Cartarescu, Ioana Nicolaie, Florin Iaru, Cecilia Stefanescu, Marius Ianus, Domnica Drumea, Mihai Ignat si Doina Ioanid. Structura volumului e tripartita, se deschide cu un poem, Viata secreta a Melaniei, continua cu un set de fotografii de text si imagine, body painting, si se inchide cu mai multe "prozacuri", texte hibride, asemanatoare poemelor in proza din era avangardei istorice. Pe linga efectul impactului vizual, al poemului pictat direct pe piele, autorii au mizat si pe conjunctia acestor perechi de indragostiti, dintre care doua au fost sudate printr-un mariaj, una fiind casatorita inainte de Tescani. Conacul perechii Enescu-Maruca a devenit astfel un falanster al amorului.

Ultimii sositi

Dupa disparitia cenaclului Litere, prin 2001 a aparut un grup literar nou, format in jurul ideilor unui "disident", poetul neo beatnic Marius Ianus, care a infiintat alaturi de un poet si dramaturg basarabean basarabean, Dumitru Crudu, fracturimul. Dintre prozatorii fracturisti cei mai importanti par a fi in acest moment Ionut Chiva, care a debutat cu un roman, 69, si Ioana Baietica, cea care scrie deocamdata proza scurta. Fracturismul constituie forma cea mai decazuta, mai grotesca, mai violenta a postmodernismului romanesc si arata modul in care modelul acesta cultural poate produce nu doar poetici sclipitoare, ca in Cenaclul de luni, ci si o realitate fictionala deloc atragatoare. Ei pun o anti oglinda in fata lumii bolnave in care am trait in anii 90 si la inceputul anilor 2000.

Aparitia acestui nou curent, a poeticii fracturiste, demonstreaza faptul ca, dincolo de pretentia sa de a fi o noua cultura de masa, postmodernismul poate fi definit, in sfirsit, ca o subcultura 100%. Astfel, asa zisa unitate a postmodenismului romanesc sufera pentru prima oara o fractura, o scindare, caci prozatorii mai vechi sint denuntati ca fiind elitisti si prea soft de autorii acestui tip nou de postmodernism hardcore. Ei sint, in totalitate, respinsi de ramura elitista a postmodernismului, caci romanele lor, puse alaturi de voluminosul Orbitor al lui Mircea Cartarescu sau romanul Muzici si faze a lui Ovidiu Verdes, un Salinger roman pentru adolescenti cuminti, par de pe complet o alta planeta, "straina si (g)rea", a fenomenului.

O asemenea sciziune a existat, de pe la inceputul anilor 90, caci pe linga fictionarii cu diplome si care s-au nascut in cenaclurile studentesti a existat un grup al nouazecistilor, din care faceau parte Radu Aldulescu, Ioana Dragan, Catalin Tirlea sau Daniel Banulescu, la care s-a alaturat dupa aceea si un optzecist, George Cusnarencu. Grupul, patronat de criticul Dan Silviu Boerescu si strins in jurul revistei Art Panorama a scris si proza scurta, adunata in mai multe antologii dintre care una se numeste, inspirat, Chef cu femei urate. Romanele lui Radu Aldulescu, un soi de Panait Istrati modern, autorul Amantului colivaresei, ca si fictiunile metaistorice ale lui Alex Mihai Stoenescu au constituit tot atitea tentative ale autorilor de a salva de la romanul romanesc, amenintat cu disparitia in cea de-a doua jumatate a anilor nouazeci. Fracturistii lui Ianus vin cumva in continuitatea acestui grup, autointitulat nouazecist, caci zona lor de interes se intersecteaza cu prozele sau romanele produse de mai toti autorii deja citati din grupul Boerescu, dintre care l-as remarca pe Daniel Banulescu. Un romancier destul de prolific dar mai putin inspirat este si Vasile Andru, cu un stil incarcat de un balast de esoterisme si scenarii initiatice si oculte.

Un grup aparte il constituie gruparea basarabeana de poeti sau prozatori tineri (Stefan Bastovoi, Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski, fratele sau, Alexandru) dintre care unii au venit in Romania pentru studii, au oferit literaturii romane adoptive ceva din anarhia si abisalitatea sufletului rusesc. Sositi in Romania la inceputul anilor 90, in urma entuziasmului "podurilor de flori" drept studenti sau doctoranzi bursieri ai statului roman, acestia au o individualitate culturala distincta caci in Republica Moldova problemele lor identitare sint semnificative, moldovenismul fiind in republica ex sovietica un curent de gindire la fel de influent cu filo romanismul scriitorilor tineri, grupati in jurul revistei Contrafort, publicatie editata de Fundatia Culturala din Romania si a celorlalte reviste literare pro romanesti.

Fundatia s-a transformat in 2004 in Institutul Cultural Roman, o institutie culturala centralista, cu buget urias, dar cu rezultate minime in plan cultural, aceasta a devenit o aripa a Presedintiei Romaniei, obsedata de imagine, pe care o servea, discret dar leal. O schimbare de ultima ora si inlocuirea romancierului Augustin Buzura cu Horia Roman Patapievici ne da sperante ca institutia se va reforma in final. Contrafort si-a jucat cu cinste rolul de revista a postmodernismului pan romanesc si se numara printre revistele literare de autoritate si de prestigiu, avind avantajul de a fi departe de mafiile cercurilor literare dimbovitene, cu care autorul acestui text a intrat prea adesea in conflict direct.

Romanul autobiografic al fostului comsomolist si poet Stefan Bastovoi, convertit intre timp la calugarie si cele doua romane ale lui Alexandru Vakulovski- Pizdet si Letopizdet, combina expresivitati din zona argotica a tinerei generatii post-sovietice, la care Al. Vakulovski adauga lecturi din zona beatnica, Jack Kerouac, Allen Ginsberg, un gram Trainspotting, putin Salinger, hard rock moldovenesc cu Zdob si Zdub, Bjork, Metallica si AC-DC, Nirvana, The Doors, si Parazitii, viziunea lumii drogurilor si a consumatorilor, atmosfera caminelor de liceu in care sunt cazati studentii basarabeni, un anti romanism discret rarefiat intr-o estetica destul de eclectica si de ciudata, un antiacademism manifestat prin ura fata de profii universitatii din Cluj, amintind simultan de traditia Universitatilor mele a lui Maxim Gorki sau de romanele generatiei 90 sau 2000 a scriitorilor rusi sau chiar a traditiei anarhiste, pe care acesti tineri o copiaza cu buna stiinta.

Un exemplu, cumva similar, l-ar putea constitui textele polonezului congenerului sau polonez Stasziuk cu care cele doua carti ar putea fi comparate, cu singura diferenta ca polonezul nu recurge la artificiul textual al drogurilor. Un posibil model american ar putea fi romanul The Naked Lunch, a lui Burroughs, tradus recent in limba romana de un poet deosebit, Sorin Ghergut. O alta posibila referinta e un alt roman celebru al anilor 60, Portocala mecanica, ecranizat de regizorul american Stanley Kubrick, ce a intrat si el recent in rindul cartilor traduse in romaneste, sau romanul mai recent, Trainspotting, ajuns de asemenea film. Eroii din Pizdet, naratorul si prietenii sai epiodici si fulguranti Sobo, Pi, Pipi, Bobdylan, sunt prinsi intr-o rama a unui discurs care aluneca de la fluxul constiintei la fracturismul perspectivei naratoriale a povestii lui Benji, eroul narator al romanului lui Faulkner, Zgomotul si furia.

Ca in Portocala mecanica argoul folosit de aceste personaje isi ia drept baza lingvistica limba rusa, desi Al. Vakulovski e mai putin interesant de stilizare si de crearea unui argou literar. Autorul vrea sa deseneze chiar un portret robot al generatiei sale de cititori, care se defineste pe sine prin muzica pe care o asculta:

"Un Dumnezeu pentru generatia Nirvana, generatia 0. Generatia Limp Bizkit, Sepultura, Cypress Hill, Aquarium, Marilyn Manson, Zdob si Zdub, Eminem, Radiohead, Salman Rushdie, Dostoievski, Jean Michel Bosquait, Hagi, Federman, Maradona, Henry Miller, Nabokov, Ionesco, Tzara, Urmuz, Bitov… Sunt de-ai nostri, pe-ai vostri tineti-vi-i voua, ca noua nu ne trebuie! Cu Dumnezeu inainte! Dumnezeul nostru in tricou, nu ala din injuraturi. Ala e al vostru. Asculta, Yo, si eu am fost rocker, stii ce plete aveam, ascultam Led Zeppelin si Anathema si multe altele si acum mai ascult, dar trebuie sa asculti, iti zic eu ca merita sa le asculti, pe bune, daca nu-ti place - foarte bine, e treaba ta. Atunci am inceput sa descopar ca mai este un hip-hop, care nu e nici pe departe cel mediatizat, ca e total altceva. La inceput mi-a placut Cypress Hill. M-am mirat ca mi-a placut, dar asta e, am pus caseta alaturi de Sepultura, Marilyn Manson, Tiamat, Sex Pistols si Zoopark. Se mai intampla, se mai intimpla, am zis. Apoi mi-au placut si altele. Chiar si romanesti: Metadon, printre ele".

Sunt foarte multe asemenea texte cu caracter programatic in roman, vidul acesta al naratorului este definit cu ajutorul unor implicite referinte din zona muzicii rock sau rap, plutonul de trupe este dominat de Nirvana, o formatie de amurg de lume foarte indepartata de muzica destul de soft a Beatlesilor de care erau indragostiti poetii generatiei 80. Sunt inserate mai apoi valorile acestei generatii care pare sa nu fi acumulat decit violenta. De pe lista nu ar trebui insa sa lipseasca nume cum ar fi cele ale lui J. D. Salinger, cel din nuvele, dar si Jack Kerouak, Allen Ginsberg, Burroughs, dar si scriitori mai recenti ca Salman Rushdie cu romanul sau Furia, formatii de rap autohtone de tip La Familia, Metadona, sau Bug Mafia, eroul ar merge probabil la cinema la filmele lui Quentin Tarantino, la Kill Bill sau la Fight Club. Daca Anthony Burgess scria un roman la persoana a doua, adresat unui frate imaginar, Vakulovski alege sa nareze la persoana intii iar naratorul sau e Yo, o posibila aluzie la celebra interjectie yo, yo a rapperilor americani sau pronuntare moldoveneasca a pronumelui personal Eu, marca a unui discurs autoadresat, un naratar in limbajul naratologic, un fel de imagine in oglinda a naratorului. Unul dintre personaje ar vrea chiar, la un moment dat, sa-l sune pe Mircea Cartarescu la miezul noptii si sa-i ceara socoteala pentru faptul ca a scris romanul Orbitor, din fericire pentru acesta nu-i cunoaste numarul de mobil. Floul textual rezultat are putere si vitalitate, e ca un torent de ura si violenta care aglutineaza, inghite in structura lui viscoasa Realul, il transforma intr-o melasa culturala si imagistica, din care nu lipsesc insa viziunile onirice de tip Bosch, sentimentele delicate, furiile si revoltele impotriva sistemului (fie el unul literar, educational, ce implica un veritabil establishment cultural), voma si starile de greata, sevrajul si cam tot ce tine de avatarurile statutului de consumator de droguri.

Pizdet e romanul nasterii unei subculturi, a cristalizarii unei identitati, un soi de portret al autorului la tinerete, lipsit de esteticile inalte, tomiste si creatie absoluta a laboratorului strazii, a culturii de cartier. Asemenea texte nu sunt niste mutanti ci ar trebui citite si analizate de sociologi sau pshihologi sociali caci ele servesc acestora pentru a trasa portretul robot al unei generatii post comuniste, tradata de adulti si destul de dezorientata. Romanele lui Al. Vakulovski., chiar daca sunt in genul filmelor de cult, vezi cazul recent al lui Matrix, fie ca plac sau nu zonei high brow a postmodernilor universitari isi creeaza propriul public caci functia lor e una taumaturgica, ele cauta in primul rand sa vindece ranile unei generatii destul de traumatizate. Si sint destule zone libere, ambigue in ele care s-ar putea adresa si cititorilor culti, cu pretentii intelectuale!

Si directia basarabeana si fracturismul ca si alte experimente asemanatoare, ale unor tineri scriitori din Iasi sau Timisoara, care nu pot afiliate neaparat unui curent anume (vezi, spre exemplu, Planeta Tokio, Tokio, by night sau Vara in Siam ale Claudiei Golea sau Real K al lui Dragos Bucurenci) recurg adesea la perspective naratoriale descompuse de droguri, sau aruncate in aer de un amestec destul de volatil, din sex, alcool si droguri, care sunt reprezentari ale unei lumi privita prin poetica unui suprarealism post- traumatic, in care estetica lumii privite prin oglinda deformatoare a marijuanei, ajunge, in sfirsit, cu foarte multa intirziere in literatura romana, unde o asemenea tema fusese tabuizata. Asemenea carti sint mai curind semne ale unei crize de identitate si de valori in care se gaseste tineretul Romaniei, considerat pe vremuri mindria tarii.

Autorii acestor carti nu sint toti consumatori de droguri, sint doar falsi cunoscatori ai domeniului, cu exceptia poate a lui Dragos Bucurenci, care ar fi urmat potrivit afirmatiilor proprii si un program de dezintoxicare. Tema drogurilor in literatura postrevolutionara nu are neaparat o functie estetica, cum avea in Hasis, eseul lui Walter Benjamin sau in paradisurile artificiale ale lui Charles Baudelaire, ci este parca un tertip utilizat pentru a pacali publicul si a vinde niste carti, face parte din arsenalul strategiilor comerciale, exploatate adesea de o societate de consum. Ea reprezinta un transplantat pe terenul literaturii noastre al unei teme, foarte draga postmodernismului american din anii 60 si au adus-o pe tapetul literaturii romane, intr-o perioada in care fenomenul social al consumului de droguri tinde sa scape si el de sub orice control.

O alta strategie aleasa pentru a vinde romanele este sondarea zonei erotismului, hard core sau soft, caci dupa traducerea in limba romana a romanelor lui Henry Miller, multa vreme interzise de cenzura, zona limbajului vulgar a fost reintegrata rapid in literatura, si am revenit la o situatie din perioada interbelica, atunci cind traducerea romanului lui D.H. Lawrence Amantul doamnei Chatterley a stirnit numeroase emotii a dat nastere unor carti gen Femei a lui Mihail Sebastian sau si lasat amprenta si asupra catorva dintre romanele de tinerete ale lui Mircea Eliade, Maytreyi sau Isabel si apele diavolului. In aceasta categorie intra Tokio by Night, Vara in Siam ale Claudiei Golea sau Bagau al Ioanei Bradea, 69 al lui Ionut Chiva etc.

Nici Mircea Cartarescu nu rezista tentatiei si ataca zona comercialului in De ce iubim femeile cu armele scriitorului profesionist, cartea care a rezultat fiind un hibrid intre pan sexualismul lui Mihail Sebastian din Femei si proustianismul delicat al lui Anton Holban din nuvelele sale. Efectul stilistic rezulta poate din acest amestec a zonelor de cruzime a autoanalizei si cele de poezie si candoare decelate poate de o feminitate surprinsa, ca in nuvelele Hortensiei Papadat Bengescu, in interiorul acestui proces de formare. Printre romanele interesante din anii 90 se numara si Tara brinzei, dar si romanul zonelor exotice si indepartate, cum ar fi Vara in Siam al Claudiei Golea, care reiau intr-o alta epoca, mai lipsita de pudoare traditia romanelor indiene ale lui Mircea Eliade, evident dintr-o cu totul alta perspectiva, mai apropiata de popular culture, de aventura si de descrieri de natura, si presarata cu aventuri (sexuale) destul de ciudate.

Promotia de tineri scriitori lansata in ultimii ani de editura ieseana Polirom, intre care citam doar citeva nume, pe Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Radu Florian, Dragos Bucurenci, dar si pe T. O. Bobe, si Cezar Paul Badescu, produsi de Cenaclul Litere dar si cartile viitoare ale Ioanei Baietica, Ionut Chiva, Alexandru Vakulovski sau ale Ioanei Bradea, romanul lui Catalin Dorian Florescu, Vremea minunilor si a altor autori tineri surpriza desi nu sint niste capodopere, vor consolida pozitia romanului romanesc, il vor salva efectiv de la o moarte prematura. Deoarece discutia despre asa zisa generatie 2000 e inca in plina desfasurare mi se pare prematur sa intervin in ea dar simt ca aceasta este pe cale de a se cristaliza si ca exista destule texte valoroase care ne permit sa discutam deschis, cu cartile pe masa.