Iulian BAICUS Nagasaki, bomba si eu!

5 iulie 2004,

Cobor la statia Urakami, foarte aproape de gara centrala din Nagasaki. Doamna Tada soseste cu masina la gara din Urakami unde am asteptat-o vreo doua ore. Se scuza spunand ca nu stia ora exacta la care urma sa ajung. Domnia sa administreaza o cladire al carei proprietar este chiar fratele sau din Nagasaki, un arhitect faimos. Pe langa apartamentul sau a inchiriat doua camere cu pensiune completa unor studenti carora le ofera si lectii de conversatie in japoneza, Tobias din fosta DDR si Kim din Coreea de sud, pe care ii voi intalni numai in cursul serii, caci dupa amiaza au amindoi cursuri de limba si cultura japoneza la scoala de vara a Universitatii din Nagasaki.

Patul in stil japonez( futon) consta intr-o saltea cam tare, asezata direct pe podea cu care ma obisnuiesc destul de greu. Taifunul se va abate si asupra orasului Nagasaki asa ca e bine sa ai un acoperis deasupra capului. Doamna Tada preda limba engleza copiilor si i-am promis ca-i voi da o mana de ajutor. Peste tot prin casa are cursuri de engleza pentru copii si carticele sau papusi de plus din familia lui Peter Rabitt, un erou foarte celebru in Japonia si cvasi necunoscut copiilor romani, mari amatori de Harry Potter. Ma rog, Peter Rabbit este eroul altei generatii, fiica doamnei Tada fiind cam de virsta mea, intre timp copiii au descoperit alti eroi si nu se mai identifica probabil cu o biata familie de iepurasi!

Nu vreau sa-mi fac planuri prea mari dar as vrea sa pot vizita cateva din locurile cele mai interesante din Nagasaki. Aseara, in timpul cinei doamna Tada Yumiko mi-a marturisit ca e o supravietuitoare a bombei aruncata de americani asupra orasului Nagasaki. Extrem de emotionat am cerut cateva explicatii suplimentare. Domnia sa pare sa fie cam de aceeasi varsta cu mama, poate e chiar mai tanara cu un an sau doi. M-a intrebat care au fost efectele exploziei nucleare de la Cernobal asupra romanilor, i-am raspuns ca acestea nu au fost niciodata evaluate dar ca exista o crestere uluitoare a incidentei cazurilor de cancer in randul locuitorilor spatiului carpato danubiano pontic. Sensibilitatea exagerata a locuitorilor acestui oras pentru tot ce tine de zona radioactivitatii este perfect explicabila.

Este ciudat in urma cu vreo 8 ani in timp ce scriam poemul meu Podul de lemn, care cita, intertextual din Surasul Hiroshimei a lui Eugen Jebeleanu nu aveam de unde sa stiu ca voi ajunge vreodata in Nagasaki. Acesta ar putea fi un perfect exemplu al modului in care fictiunea produce viata. Orice poem pe care l-ati imaginat candva poate prinde viata, fantomele latente ale realitatii pot fi conjurate de fictiuni. De asemenea in Poemul de porcelana vorbeam despre Ueno, orasul natal al haijinului Matsuo Basho, iar duminica viitoare sunt planificat sa-l vizitez. In acest poem era vorba de japonezii care calatoresc in Shinkansen si scriu hai ku-uri in drum spre servici. Desi am calatorit cu cinci asemenea trenuri, pasagerii lor dormeau, mancau, visau sau citeau dar nimeni, absolut nimeni nu scria haiku-uri.

Doar eu scriam intr-un caiet un soi de reportaj, caci jurnalul florii de cires ar trebui sa se dezvolte chiar in umbra acestui gen jurnalistic, ca un mic bonsai langa un copac venerabil. Putina lume stie insa ca bomba nu a cazut chiar in Nagasaki ci in Urakami, un orasel satelit iar epicentrul exploziei a fost doar la cativa metri de catedrala catolica din Urakami, intr-o duminica, cand toti credinciosii catolici din oras erau la slujba! In Nagasaki spre deosebire de restul Japoniei sunt extrem de multi crestini, foarte multi dintre locuitorii acestui oras sunt romano catolici.

Daca in Tokio am vazut foarte multe ciori, perfect adaptate la mediul urban, care au inceput sa rastoarne cosurile de gunoi pentru a se hrani si sa cuibareasca pe cladirile inalte, uneori chiar pe zgarie nori, la Nagasaki am vazut numerosi soimi, care se roteau la nesfarsit pe deasupra soselelor si aproape de plaje pentru a zari o rozatoare cat de mica. Desi cei de la primaria din Tokio au incercat toate metodele posibile ca sa le prinda, ciorile, care sunt pasari extrem de rezistente si inteligente au inceput sa recunoasca chiar si capcanele.

Marti, 6 iulie, 2004
Jocul infernal cu margelele de sticla

Doamna Tada m-a dus cu masina ei personala la Muzeul bombei atomice din Nagasaki. Pe drumul spre muzeu, a oprit masina ca sa-mi arate din apropiere clopotnita prabusita a vechii catedrale din Urakami, care a fost lasata sa zaca in iarba ca un soi de memento al acelui tragic incident. O replica a frontonului se gaseste in interiorul muzeului, formand piesa centrala a acestuia. Uriasa minge de foc a ucis instantaneu, i-a vaporizat pe preotii si enoriasii minunatei catedrale, una dintre cele mai vechi si mai frumoase din Asia. Cladirea actuala, reconstruita dupa razboi, are doar jumatate din inaltimea originalului.

Am intrat in ea, seamana cu o biserica catolica de la noi. Rozariile celor ce participau la messa duminicala au fost topite si purtate de suflul exploziei la cateva sute de metri de epicentru. Bucati de sticla colorate din vitralii (japonezii din Nagasaki au fost fascinati de modul in care portughezii produceau sticla si vitralii si au imitat aceasta procedura imediat ce primii colonisti straini au intrat in oras) s-au transformat in acel creuzet de foc in niste margele de sticla colorate. Statuile albe de marmura au fost frecate cu un smirghel infernal si porii lor s-au deschis, Madona imaculata avea fata scorojita, arata ca o femeie cu fata jupuita.

In loc de cladiri sau copaci sau oameni o pasta de materie informa, umbra unui om aruncata pe un perete de lemn, coiful soldatului in care s-a topit o bucata din pielea capului plus scalpul, falangele unei maini topite intr-o sticla, ceasul de mana ale carui limbi strambe mai indica si acum ora atacului, 11.05, materii care au curs s-au dezintegrat si s-au transformat intr-o pasta informa, trei copii care se jucau amestecati intr-o bucata de clei rosu, cu sufletul prins pentru eternitate in aceea inchisoare de huma, amprenta unor plante ca niste siluete sau umbre de teatru chinezesc, trunchiuri de bambusi parca frecati cu smirghel, numai pe partea expusa spre explozie, structuri metalice de sute de tone, grinzi indoite ca niste bete de chibrit, bancnote carbonizate pe care se mai vad inca efigii ale Imparatului, bucati de haine flendurite sau patate cu sange, urma unor rame de ochelari topite in buzunarul unei haine, toate aceste grozavii pot tulbura chiar si pe cel mai insensibil vizitator.

Rezultatul detonarii acestei bombe a fost moartea instantanee a 73.884 de persoane si vreo 74.909 raniti grav, un numar mai mic de morti decat in Hiroshima, caci acesta era un oras de campie, plat, in timp ce Nagasaki a fost construit pe niste dealuri, era mai adapostit. In Nagasaki au murit doar cei care au fost pe un punct mai inalt, pe creasta dealului, cei din vai au fost protejati si au reusit sa supravietuiasca. Intre victime se numara si aproximativ 5000 de prizonieri de razboi din Coreea vecina si ocupata, concentrati si obligati sa sape transee. Mama doamnei Tada care o purta pe aceasta in spate, legata de propriul ei corp, se afla intr-o vale, unde cultiva pamantul, si a protejat-o cu propriul ei trup de valul acesta radioactiv. Doamna Yumiko Tada este din acest motiv foarte legata de mama domniei sale, care recent a implinit 84 de ani si este inca in viata. Tatal doamnei Tada, care era militar, si se gasea pe un soi de ridicatura, a murit insa pe loc.

Vizitatorul muzeului din Nagasaki, extrem de high tec, este foarte miscat de o expozitie de papusi. Se pare ca un localnic l-a rugat pe unul dintre artistii din Osaka sa-i confectioneze o papusa cu chipul fetitei sale, pe care o pierduse in aceasta explozie, chip reconstituit dupa o poza mai veche. Sute de parinti au facut apoi acelasi gest si tatal care avusese primul ideea a intrat ulterior in posesia lor. Dupa moartea sa a donat colectia Muzeului din Nagasaki unde sunt acum expuse doar citeva din aceste mii de papusi.

Orasul a devenit in ultima clipa o tinta, se pare ca bomba ar fi trebuit aruncata in alt oras dar acesta era acoperit de nori, asa ca pilotul avionului a hotarat de capul lui (s-a jucat un pic de-a Dumnezeu) si a aruncat bomba in Nagasaki, unde nu exista nici un fel de nori pe cer, caci americanii voiau sa filmeze ciuperca nucleara, pe care sa o prezinte in jurnalele de actualitati. Pe langa bomba centrala au fost parasutate niste cutii de metal, continand senzorii care urmau sa masoare forta si intensitatea valului radioactiv.

Desi pare greu de crezut, din punctul de vedere al americanilor Hiroshima si Nagasaki au fost doar niste experimente stiintifice reusite. Doamna Tada, care a lucrat ca interpret pentru unul dintre savantii americani ce au participat la Proiectul Manhattan, in baza situata in desert, langa Los Alamos, si imi povestea ca acest fizician american, a beautiful mind era chiar mandru ca a reusit sa scurteze razboiul cu cativa ani. In ciuda acestor evenimente nici un locuitor din Nagasaki nu-i uraste pe americani. O familie de profesori din SUA, ce au locuit in casa ei timp de 12 ani, chiar in camera unde dorm eu acum, s-a reintors, recent, la Wisconsin dar ii trimit mereu e mailuri, fotografii si scrisori.

In mod paradoxal, prima cladire distrusa in intregime de suflul exploziei nucleare a fost catedrala catolica din Urakami, construita initial prin 1904 si reconstruita abia in 1956. Cam 40 la suta dintre cladirile orasului au fost distruse complet, in vreme ce la Hiroshima nu au ramas in picioare decat celebra structura a Domului atomic si un internat de fete. Nagasaki a fost primul si singurul port japonez pe care sogunii l-au considerat deschis pentru comert intr-o perioada cand cuvantul de ordine era inchiderea. In apropierea sa au ancorat primele nave portugheze si mai apoi olandeze si schimburile comerciale au continuat fara nici o opreliste. Aici, pe aceste coline, in cel mai deschis dintre orasele japoneze in fata influentelor straine, s-a dat parca o lupta simbolica intre slujitorii lui Iisus Hristos si Antihrist.

Explozia aceasta e un soi de metafora, caci cu secole in urma sogunul din familia Togugawa martirizase in apele unui rau termal la o temperatura de peste 200 de grade Celsius 6 misionari franciscani condusi de sfantul Francisc Xavier si 20 de convertiti japonezi, in incercarea sa de a opri avansul catolicismului in Japonia, ce a fost considerat periculos din cauza ca Papa de la Vatican s-ar fi putut amesteca in afacerile interne ale japonezilor. Sogunul se temea ca o putere straina ar fi putut sa-i controleze pe supusii sai si a ordonat aceasta teribila executie. Cateva veacuri mai tarziu, un popor crestin daruia altui popor care pasise mai de curand pe calea aceasta a crestinismului o uriasa minge de foc ce avea sa-i evapore pe toti credinciosii si preotii catolici ce se gaseau atunci in mijlocul serviciului religios. Nici o reactie, nici o sansa de aparare. Metafora continua, bucatile topite din vitraliu sunt lacrimile colorate ale credinciosilor care se rugau in biserica.

Orasul si-a revenit din propria sa cenusa, ca o pasare Phoenix, e un oras japonez cu specificul lui, cu celebrele machi (sinonime cartierelor de la noi, desi strazile sunt doar numerotate, ca in America), legate intre ele de firul rosu al catorva linii de tramvai. De fapt este impropriu sa-l numim asa, fiind vorba de un streetcar, un tramvai electric de mici dimensiuni, dar un abonament la acesta iti permite sa mergi peste tot, in toate punctele turistice ale acestui orasel de vreo 400.000 de locuitori. In fata Catedralei din Urakami se gaseste parcul bombei atomice, undeva, sub un pod se gaseste sub un strat de sticla speciala punctul zero unde a avut loc explozia, destul de radioactiv desi au trecut vreo 50 de ani si mai bine.

Tobias e studentul german la japoneza originar din fosta R.D.G. si se pregateste pentru competitia de recitare in japoneza, cu doua waka, poeme compuse de Ryoma Sakamoto. Pe numele sau real Sakamoto Naonari, loialist imperial cu un rol foarte important de crea alianta Satsuma-Choshu (1866) intre doua largi domenii feudale, si care a determinat Restauratia Meiji 1868). Descendent al unei famili de samurai de rang jos, Sakamoto si-a stabilit de timpuriu o reputatie de spadasin. Contactele pe care si le-a facut ca scrimeur i-au servit cand influentat de ideologia imperiala a inceput sa comploteze impotriva sogunatului Tokugawa pentru a produce o restauratie a puterii imparatului.

In 1862 Sakamoto parasise deja Tosa si in curand avea sa-l ajute pe trimisul sogunului Katsu Kaishu sa fondeze o academie navala. Cand Katsu a fost dat afara, Sakamoto s-a refugiat la Satsuma han, unde sentimentele anti sogun erau foarte puternice. Crezand ca restauratia ar fi fost posibila doar daca fortele anti-sogun erau de acord sa actioneze la unison, Sakamoto i-a convins pe liderii din Satsuma sa renunte la ura lor istorica pentru Choshu.

Jucand rolul de intermediar intre cei doi hani, Sakamoto a aranjat ca Satsuma sa-l ajute pe Choshu sa obtina arme britanice cand sogunatul a incercat sa puna bariere comertului. Sakamoto san s-a folosit de experienta stramosilor sai de marinari si de comercianti ca sa formeze o companie de navigatie pe care a utilizat-o drept o flota. S-a alaturat compatriotilor sai din Tosa a si a ajutat la dezvoltarea programului cu ajutorul caruia lordul (daimyo) din Tosa, Yamanouchi Yodo, l-a convins pe sogun sa demisioneze si a inceput sa planifice noul regim.

Sakamoto San a fost ucis de samuraiul prosogunal in chiar preziua restauratiei. Sakamoto era un soi de corsar modern, facea trafic de arme si reusea sa doboare 29 de luptatori Ninja si poet de week end, scria minunate waka, pe care Tobias se chinuia sa le inteleaga si sa le invete pe dinafara. Numele sau e o parte integranta din istoria orasului Nagasaki, si alegerea lui Tobias are si o alta ratiune, aceea de a gadila patriotismul local al membrilor juriului. Colegul sau coreean, Kim Hee Jeong, e doar optometrist, are un magazin de ochelari si are multi clienti japonezi, si ar dori sa invete limba japoneza pentru a reusi in afaceri. Poezia japoneza este si ea tributara acestei filosofii a panta rhea, a curgerii, evident o filosofie budista sau taoista. Poezia traditionala, haka a devenit in era moderna hai ku si tanka. La curte se mai practica si renga, un soi de poem joc de societate in care cei care-l jucau trebuiau sa mai adauge un vers. Sakamoto San apare peste tot in magazine, vinde orice, de la pasta de dinti la umbrele de soare, ba chiar e eroul unui clip publicitar pentru Japan Railways!

Dar Nagasaki e inca si mai faimos pentru un alt personaj, Ciociosan, Doamna Fluture. In oras pe langa alte monumente se poate vizita gradina Glover, fosta proprietate a unui scotian din Aberdeen care s-a casatorit cu o aristocrata din oras, Tsuru, si a obtinut printre primii occidentali dreptul de resedinta si de a face afaceri cu sogunul. Glover a construit primul doc din Japonia acum detinut de concernul Mitsubishi, prima fabrica de bere si a fost unul dintre magnatii orasului, iar pe una dintre coline a construit o superba gradina, unde el si angajatii lui au construit case in stil colonial englezesc. La recomandarea lui Tobias si a doamnei Tada voi vizita si acest loc foarte interesant.

De fapt, chiar in Tokio, la intrarea in magazine existau crengi de bambus si in acestea erau agatate dorinte scrise pe niste cartonase colorate. In Asuka am agatat un asemenea cartonas (sasakazari), in care mi-am pus o dorinta, pe care o voi pastra secreta. Este un obicei foarte vechi, face parte din festivalul stelei Tanabata, care are loc in fiecare an pe data de 7 iulie. Originea acestui festival este intr-o veche legenda chineza, doua stele Altair si Vega fiind simbolul unui cuplu format dintr-un print si o printesa, pe care un zeu furios le-a despartit si pe care Caleea Lactee le uneste doar in aceasta zi a anului.

Daca privesti cerul de pe meridianul si paralela pe care se afla Japonia intre cele doua stele pe 7 iulie se formeaza un pod alcatuit din stelele Caii Lactee. Festivalul a intrat in Japonia in secolul al VIII lea si a devenit parte integranta a folclorului urban japonez. Magazinele si industria turistica se folosesc de acest festival pentru a-si mari vanzarile, asa cum se folosesc americanii de ziua Sfantului Valentin. De fapt, imi doresc sa aflu mai multe detalii despre Glover si sotia sa, Tsuru Glover. Povestea de dragoste dintre cei doi a avut un efect si asupra scriitorilor.

Un romancier american, John Ruther Long, s-a inspirat din ea si a dat nastere unui roman care avea sa fie ulterior dramatizat sub forma unui muzical montat initial pe Broadway si pe care Giaccomo Puccini si libretistul sau aveau sa-l transforme in opera celebra. Doamna Tada nu credea ca exista o legatura directa intre Tsuri Glover si Ciociosan caci prima era o aristocrata in timp cea cea de-a doua, personajul fictiunii era un soi de gheisa, de femeie de entertainment.

Eu cred ca in momentul cand romanul lui John Ruther Long sau libretul operei lui Puccini in primul deceniu al secolului XX, gustul publicului american sau european mergea spre melodramatic iar povestea de dragoste dintre un magnat si o printesa nu ar fi avut nici un succes. Perceptia pe care publicul european a avut-o despre femeia japoneza era bazata pe tot felul de preconceptii, caci institutia gheiko e diferita de cea a gheisei.

Cea din urma a preluat as time goes by fantasmele sexuale ale occidentalilor si s-a transformat intr-o prostituata. Glover si-a parasit sotia, de fapt a fost fortat de sogun sa plece la Aberdeen si cei doi s-au reunit abia dupa ce s-a produs restauratia Meiji, in care Glover a jucat un rol foarte important caci i-a finantat pe revolutionari, i-a dat bani lui Ryoma Sakamoto si a oferit burse tinerilor japonezi pentru a-I trimite la studii in occident. Intre Ciociosan si Tsuru Glover nu exista nici o legatura istorica, desi opera lui Pucinni este localizata in Nagasaki, dupa cum, spre exemplu, Dracula nu are nici o legatura cu printul valah Vlad. Dar cele doua masti, realitatea si fictiunea se privesc fata in fata, ca prezentul si trecutul din poemul lui Ryoma Sakamoto, iar a veni la Nagasaki fara sa vizitezi Glover Garden e ca si cum ai trece prin Venetia fara sa vezi macar o gondola!

Maine vreau sa uit cele vazute la momentul memorialului atomic, unde am putut admira coltii lui homo homini lupus. De la oroarea si cruzimea unui veritabil carnagiu modern la melodrama iubirii de inceput de secol dintre Ciociosan si Pinkerton, dintre Glover si Tsuru, caci Nagasaki inchide in sipetul sau fermecat si o astfel de poveste. Tanabata, festivalul de maine e cel mai potrivit caci Nagasaki e si un oras al dragostei, nu numai al urii si al distrugerii. In afara de balconul celebru din Florenta, unde se presupune ca Romeo si Julieta si-ar fi facut declaratii de dragoste, si al carui rol e unul strict simbolic, din moment ce cei doi sunt doar personaje ale piesei lui Shakespeare, casa si gradina construita de Glover pentru Tsuru ca un soi de declaratie de dragoste (desi nu e chiar luxos ca un Taj Mahal) trebuie vizitata de oricine trece prin Nagasaki.

Miercuri 7 iulie 2004
Glover Garden si Doamna Fluture

Doamna Tada a oprit ieri masina, o cioara cu aripa rupta, poate chiar de unul dintre ulii care se invart in cercuri largi deasupra noastra, astepta sa fie dusa la veterinar, si se asezase cuminte pe carosabil. Am coborat din masina, am luat cioara care m-a ciupit de deget si mi-a dat singele. M-am bandajat si am asezat animalul intr-o zona mai ferita de rotile masinilor, si m-am gandit ca noi avem un proverb, pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti!

Dimineata am ajuns cu tramcarul la Glover Garden, un colt de paradis pe pamant. Furat de frumusetea gradinii mi-am uitat portofelul pe ghiseul de unde am cumparat biletul de intrare, cu o suma mare de bani inauntru, dar cineva l-a gasit si la dus la sectia de Politie. Nici un japonez nu isi insuseste un asemenea obiect, si cei din Nagasaki nu fac nici ei exceptie. Cinstea lor e proverbiala, si sunt foarte mandri de ea. Dar in timp ce vizitam Glover Garden am avut pentru o clipa senzatia ca am descoperit misterul orasului Nagasaki. Un incident ciudat, nu mi-am dat seama ca tramcarul acesta circula pe partea dreapta, astfel incit ajungeam mereu in acelasi punct si mi-a venit foarte greu sa descopar drumul spre casa!

Thomas Blake Glover s-a nascut in Scotia in 1838 si a ajuns la Nagasaki la varsta de 21 de ani, infiintand Glover & Co. El i-a sprijinit pe Ryoma Sakamoto si pe ceilalti revolutionari in era de sfarsit a sogunatului. Dupa restauratia Meiji a contribuit la introducerea stiintei moderne si a tehnologiei in Japonia, si a jucat un rol foarte important in sectorul financiar bancar. A murit in 1911 la varsta de 73 de ani si a fost ingropat la Cimitirul International Sakamoto. Pe una din portile caselor, si sunt mai multe, caci, pe langa Glover, locuiau aici cam toti colaboratorii sai, Robert Nale Walker, William Alt, Frederick Ringer si fiul sau, Tomisaburo Kuraba (Thomas Albert Glover) care a studiat biologia la o universitate americana ca sa devina ihtiolog si sa publice un tratat despre pestii din Japonia, in care descria 800 de varietati de pesti, din zona de sud si de vest a Japoniei.

Dupa ce in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost arestat si a facut inchisoare, fiind declarat spion american, a murit pe 26 august 1946, imediat dupa ce razboiul s-a terminat, printr-un seppuku. Pe langa acesti parteneri o actrita a evenimentelor a fost o alta japoneza, Kei Oura, care a intrat in afaceri cu ceai verde la varsta de 25 de ani si a ajuns una dintre cele mai bogate si mai influente femei din Japonia si partenera lui William Alt. Plantatiile de ceai verde din Kyushu de pe care ea a adunat materia prima pentru a exporta acest produs in lumea intreaga sunt si acum recunoscute ca fiind cele mai valoroase iar frunzele de ceai verde de aici au proprietati miraculoase in prevenirea cancerului si incetinirea imbatranirii, sau cel putin asa crede doamna Tada.

Am ajuns in sfarsit la Glover Garden, dupa ce am vizitat intai bisericuta catolica din Oura, o bisericuta din marmura alba, foarte frumoasa. Am urcat apoi in gradina cu o scara rulanta si am vizitat fiecare casa in parte, cu arhitectura caselor in stilul colonial, din Asia de sud est, case de lemn, vopsite in alb, cu o veranda uriasa, si cu etaj. Mi-a atras atentia poarta care purta semnul francmasoneriei, ciocanul care atragea atentia vizitatorului asupra apartenentei proprietarilor la aceasta organizatie secreta dar care explica dorinta lor de a grabi procesul de modernizare a Japoniei.

Nu este exclus ca Sakamoto si ceilalti tineri carora Glover le-a oferit cu generozitate burse in Occident sa fi devenit si ei francmasoni. Cas cea mai frumoasa era cea a lui Glover, ea se gasea in punctul cel mai inalt al dealului iar de pe veranda ei puteai privi printr-un binoclu docul. Glover putea urmari oricind operatiile de incarcare si descarcare a navelor din docul construit chiar de el chiar de pe veranda casei sale!

Pe acest perimetru restrins de doar cateva hectare poate fi descoperit primul drum asfaltat din Japonia dar si primul teren de tenis, iar cilindrul de piatra folosit pentru amenajarea terenului este inca vizibil. Familia Glover dar si prietenii lor erau niste persoane muzicale, stau marturie pianul si gramofoanele cu muzica ce ii incanta azi doar pe numerosii vizitatori. Tot in incinta se gaseste o statuie a lui Ciociosan, de fapt a sopranei japoneze Tamaki Miura, care a jucat de sute de ori in acest rol si una dintre case a fost transformata intr-un muzeu al acesteia unde pot fi admirate cateva din costumele originale pe care le-a folosit de-a lungul timpului pe cele mai mari scene ale lumii. Chiar in punctul cel mai inalt al dealului se afla casa fostului doc numarul doi al companiei Mitshubishi, construit in 1896.

Aceasta a aparut in 1871 si era una dintre cele patru zaibatsu, cele patru mari companii detinute de familii foarte bogate din Japonia, imediat dupa era restauratiei Meiji, pentru care va lupta Glover. De pe balconul casei docului, poti admira, contra cost, cu ajutorul unui telescop foarte puternic instalatiile industriale din port. Glover a fost asociat cu unul din amicii sai, Robert Nale Walker si in compania Kirin, cea care a introdus berea fabricata din malt si tehnologia prelucrarii acestuia in Japonia. Japonezii sunt mari bautori de bere si Glover poate fi considerat responsabil pentru aceasta. In casa lui Glover exista, se pare, chiar o camera camuflata in podul casei unde aveau loc intalnirile de taina intre el si revolutionari. Toate casele din gradina au arhitectura in stil european si desi sunt din lemn au supravietuit ca prin minune exploziei atomice din 1946, spre deosebire de multe case din Nagasaki care au ars si care datau din era Meiji si erau construite in acelasi stil arhitectural.

De pe insulita acestui deal, caci desi Glover era casatorit cu o japoneza sogunul ii tinea totusi pe europeni departe de autohtoni, din acest cal troian a iesit din cutia Pandorei samanta unei ideologii care avea sa conduca la prabusirea totala a sogunatului Togugawa si la modernizarea si industrializarea tarii. Intuitia lui Glover si a asociatilor sai a fost remarcabila, bogatia lor putea fi generata chiar de frica cetatenilor ei care-si plecau fruntile sub sabia sogunilor si a samurailor, si care puteau fi incolonati si condusi usor spre lucrul la banda si spre masinismul societatii industriale timpurii.

Intr-un anume sens, sfarsitul erei Togugawa a fost pecetluit in momentul in care primul sogun a permis stationarea in oras a occidentalilor, mai bine spus a portughezilor care au patruns in oras si au infiintat un centru de schimb comercial si au deschis prima misiune catolica. Japonia nu se putea sustrage miscarii universale spre libertate si democratie iar Ryoma Sakamoto nu e decat varianta japoneza, autohtonizata a revolutionarilor francezi, americani sau europeni. Daca fiul lui Glover a ajuns specialist in pesti, tatal sau era un botanist de weekend, a plantat in sera sa o orhidee Cymbidium Tracyanum, el fiind primul din Japonia care a cultivat-o si a primit de la Satsuma han un Palmier de Sago in varsta de 300 de ani. Logo-ul de pe eticheta berei Kirin provine aminteste si ea silueta cainilor, situata pe unul din stilpii templului, din proximitatea gradinii.

La plecare din gradina am coborit in port, de unde am luat un taxi. Interiorul masinii era ornat cu tot felul de huse albe iar soferul, care nu intelegea nici un cuvint in limba engleza, ma purta aiurea pe strazile orasului. Situatia era fara iesire eram prins in cosmarul incomunicarii din Lost in translation, film pe care il vazusem cu exact o saptamina inainte sa ajung in Japonia. Cind am ajuns in sfirsit linga linia de tramvai a inteles stop si apoi a mai avut timp sa vada un turist ingrozit de suma astronomica pe care trebuia sa o plateasca. Japonia e tara in care nota de plata a taxiului este astronomica. In apropiere era si unicul templu budist din oras, la care ajungeai dupa ce urcai o suta de trepte, l-am bifat si pe acesta, am facut pozele de rigoare. Japonezii au un obicei, pe pliantul fiecarui monument exista un loc special pe care se aseaza o stampila speciala. Ea sta marturie ca turistul a vizitat acel obiectiv. Mi s-a spus ca daca in Romania ar exista asemenea stampile mult mai multi turisti japonezi ne-ar vizita tara. Absenta ghizilor romani care vorbesc limba japoneza e de asemenea o bariera in calea dezvoltarii acestui domeniu. Cred ca cei de la Ministerul Turismului ar trebui sa vina aici in Japonia si sa vada cum se pot scoate bani din piatra seaca!

Cand am iesit din gradina am constatat ca nu mai am portofelul, lung prilej de lacrimi si de ipoteze. Camera Kodak de unica folosinta ca si memoria camerei digitale se umplusera deja cu poze, asa ca am luat un tramvai ca sa revin acasa la doamna Tada. Dumneaei a pus mana pe telefon si mi-a spus ca portofolelul fusese dus de cineva la Sectia de Politie din Oura, care ma astepta sa-l ridic..

Am mers impreuna cu masina, acompaniati de Tobias si de Kim iar politistul care mi-a cerut sa-i dau o amprenta de la degetul mare mi-a zambit si mi-a spus ca am fost norocos, ca pe 7 iulie e Tanabata si avusesem sansa sa ma reintalnesc cu portofelul meu. Daca vrei sa cunosti un popor trebuie sa stai de vorba cu politistii lui, care sint un fel de filosofi! Am apreciat simtul umorului sau foarte ridicat, japonezii fiind deopotriva un popor foarte vesel si ironic, foarte spiritual, si dupa aceea doamna Tada ne-a dus cu masina pe cel mai inalt munte din Nagasaki, unde se afla turnul de televiziune al orasului, si de la inaltimea celor 300 de metri peste nivelul oceanului am admirat luminile portului si golfului Nagasaki si ale orasului in care sclipeau milioane de licurici.

Desi cazuse intunericul stiam ca toti ochii se indreptau acum catre cer sa priveasca cele doua stele si eram sigur ca in aceea noapte Pinkerton a cautat-o pe Ciociosan, Tsuru pe Glover, Kim pe prietena lui coreeanca, cea care a mers cu noi, Tobias pe amica lui din Germania, Romeo pe Julieta, printul pe printesa si cu totii au strigat intr-un glas Aisteriu! Sarang hae yo! I Love u! Ich liebe dich! Te iubesc! La intoarcere am facut cinste si am sarbatorit cu totii evenimentul cu o inghetata cu aroma de ceai verde la care am zabovit eu, doamna Tada, Tobias sau Kim si am povestit despre orasul port Nagasaki si legendele sale, mai ales ca Tobias avusese si el noroc. Tanabata l-a ajutat sa castige locul al treilea la concursul de recitat waka, se pare ca Ryoma Sakamoto i-a purtat totusi noroc! Locul intii a fost obtinut de o studenta din China pentru care limba japoneza era destul de usor de invatat!

Inainte sa adorm, recapitulez imaginile si impresiile din Glover Garden, proprietarul acestei gradini fiind printre primii care au construit pe docul sau, preluat de Mitshubishi, vapoare, cel ce a deschis prima mina de carbune, prima fabrica de bere si a impus ceaiul verde japonez in Anglia sa atat de conservatoare in materie de five o clock tea. Succesul lui Glover in Japonia demonstreaza ca japonezii nu-i detesta pe straini, ca nu sufera de complexele istorice ale vecinilor lor coreeni unde straini nu sunt primiti cu bratele deschise nici in ziua de azi.

In acest an, 2004, s-au implinit exact o suta de ani de la premiera operei lui Pucinni pe scena La Scalei din Milano. Madam Fluture a ajuns iata, centenara si cu toate acestea ce personaj literar si muzical e mai tanar decat ea? Desi Pucinni a localizat-o in Nagasaki, Ciociosan apartine de atunci umanitatii intregi, purtand pe umerii ingusti ai kimonoului sau istoria si cultura japoneza pretutindeni in lume, a devenit cu timpul ambasadoarea poporului japonez si a statului care atunci la inceputul secolului al XX lea isi incepuse deja ascensiunea fulminanta.

Langa statuia primadonei Tamaki Miura mai exista un bust al lui Pucinni in fata caruia m-am fotografiat si eu. Industria turistica japoneza stie sa puna extraordinar in valoare acest loc, caci in schimbul a doar aproximativ cinci dolari te poti fatai in haine de epoca si poti face poze, atractia de-a dreptul irezistibila a cardurilor de fete si doamne care se pozeaza in lungile rochii de secol al XIX lea, toate numai voaluri si crinoline. Japonezele sunt innebunite dupa moda retro si dorinta de a face poze in acele rochii aduce muzeului niste incasari substantiale

Joi, 8 iulie, 2004
Pelerinaj la Satome

A treia si ultima zi in Nagasaki. Nemtii spun ca toate cele bune sunt trei, japonezii ca ulciorul nu merge la apa de trei ori. Ploua torential, o rupere de nori deasupra orasului, ploaia de dimineata a paralizat circulatia pe strazi, sunt sanse putine sa putem vizita satul "crestinilor ascunsi", dar daca norii s-ar da la o parte si ar veni soarele si i-ar risipi as putea vizita acest sat. Madona din marmura alba din fata bisericutei din Ouri, sau macar statuia lui Buda din templul chinezesc de pe deal ar putea face o minune si ar putea alunga norii de pe oras!

Minunea s-a produs! Pe cer pe la pranz nici urma de nor, facem pregatiri pentru expeditie, Tada san face plinul la masina si o pornim in directia codrilor din Nagasaki. Pe drum luam micul dejun intr-un restaurant de sushi, in care clientii stau in fata unei benzi rulante pe care se gasesc cele mai diferite tipuri de sushi, dar mie tipul acesta de distractie mi-era cunoscut din Singapore, unde vizitasem un soi de fast food local, Sushi the. Pe langa pachinko, o varianta locala a masinilor de jucat poker din casino unde nu castigi fise ci niste bile mecanice, restaurantul de sushi tip autoservire cu banda rulanta fac parte din civilizatia japoneza moderna. La televizor, un documentar produs de N.H.K., cu imagini de cosmar, in timp ce parintii joaca pachinko o fetita de cinci ani este rapita de un nord coreean sau de un obsedat sexual si dusa nu se stie unde.

Lacrimile de crocodil ale mamei care regreta ca nu a supravegheat-o suficient. Japonia e impanzita cu afise ale fetitei, camerele de supraveghere ale cazinoului au surprins momentul cand fetita este convinsa de acel barbat mic de statura sa-l insoteasca. Scena este repetata obsesiv. Pachinko, acest joc foarte popular a condus la ruina milioane de japonezi ce au sperat sa-si rezolve problemele printr-un deus ex machina, dar cei ce au dat lovitura au fost doar proprietarii salilor, care au facut profituri uriase din naivitatea unor asemenea jucatori. Desi stiu ca acele masini nu pot oferi jucatorilor sanse cinstite si ca proprietarii le-au falsificat sau ca apartin unor retele ale crimei organizate a celebrei Jakuza, milioane de japonezi joaca acest Bingo infernal si pierd zilnic cam tot ce au agonisit.

Doamna Tada radea in masina de jucatorii de pachinko, stie ca acestia nu au nici cea mai mica sansa sa castige. Viata nu e insa o loterie, trebuie sa te zbati, sa te lupti cu ghearele si cu dintii sa treci peste bariere iar pachinko nu e decat o solutie foarte riscanta. Domnia sa e o persoana foarte puternica, voluntara, desi sotul ei a murit cand ea era foarte tanara si a lasat-o singura sa-si creasca cele doua fete. Sotia domnului Mori, doamna Yumi, e profesoara de muzica, preda percutia tobelor japoneze si a dat concerte iar sora ei mai mare este pianista.

Doamna Tada, mama fetelor a scris haiku si literatura pentru copii, pe care ii iubeste foarte mult si ii invata limba engleza. Domnia sa a investit foarte mult in educatia fetelor sale ceea ce e un fapt absolut de admirat. Acum suntem in masina si ne indreptam veseli spre Satome, satul pe care voiam sa-l vizitez inca de la venirea mea aici, pe care doamna Tada ardea de nerabdare sa mi-l arate. De soarta acestuia s-a ocupat un preot misionar francez provenit dintr-o familie aristocratica, Marc Marie de Rotz. El s-a nascut in Franta si s-a pregatit la Facultatea de Teologie ca sa devina un misionar catolic si a ajuns in Japonia in 1865 la varsta de 25 de ani. Avea sa moara in 1914, dupa 39 de serviciu misionar si de eforturi indreptate in directia modernizarii acestei comune.

Dupa ce s-a stabilit in acest sat, Satome, i-a invatat pe japonezii sa faca agricultura, a deschis un spital, o moara si i-a invatat pe localnici sa fabrice spaghetti, i-a invatat sa dea prin razatoare cartofii dulci, sa-si confectioneze sandale si sa-si teasa haine, a fost si inginer, doctor, preot, farmacist, si chiar meteorolog. In muzeul din localitate exista o diploma de jumellage, de infratire cu satul din care provenea preotul. Am vizitat apoi cele cateva bisericute catolice, care aveau dimensiunile unor biserici de tara din Romania.

Toate bisericile catolice din Japonia, desi au absolut toate vitralii foarte frumoase nu au aproape nimic din fastul si solemnitatea celor din Italia sau Spania. In interior zaresc o mica reproducere fotografica a celebrului giulgiu de la Turin, cateva scene ale crucificarii sau invierii si statui ale Fecioarei Maria, extrem de tanara si de senina. M-au impresionat in mod deosebit statuetele din bronz ale Fecioarei Maria care medita exact in pozitia statuetelor din bronz ale lui Buda din Asuka sau Nara, si care nu reprezentau decat obiecte de cult ale crestinilor ascunsi.

Acestia, prigoniti fiind multa vreme de vreun sogun sau samurai local incercau sa camufleze bisericile crestine sub forma unui templu budist, de vreme ce pana si Evangheliile erau scrise sub forma si cu caligrafia unor sutre budiste. In muzeu putea fi admirat de altfel si tabloul celor 26 de martiri, 6 misionari portughezi si 20 de credinciosi japonezi care au murit martirizati intr-un izvor termal. Majoritatea celor nascuti crestini in Nagasaki sunt urmasii acestor crestini ascunsi, care, cam ca in era de prigoana a catacombelor romane, au stiut sa-si ascunda sa-si camufleze credinta si sa-si pastreze credinta crestina.

Doamna Tada insasi apartinea acestei traditii culturale, desi recunostea ca mama sa merge la biserica in fiecare duminica si ca dumneaei s-a cam indepartat de credinta catolica. Sora din Satome, ce trecuse de 90 de ani a cantat in limba japoneza la o mica orga un psalm, impreuna cu doamna Tada si o alta turista din Tokio si a ramas impresionata de faptul ca intelegeam si puteam traduce cite ceva din si in limba latina. Rugat sa semnez in cartea de oaspeti am scris doar atat "Ave Maria, Grazia Plena, Benedictus Fructus Ventribus, Regina Angelorum". Acolo, in bisericutele catolice japoneze mi-a venit in minte un poem al lui Mihai Eminescu, Rugaciune, dedicat "reginei peste ingeri" si mi-am dat seama ca noi romanii traim asa cum afirmase Papa Ioan Paul in gradina Maicii Domnului, si ca toti credinciosii romani au un cult special pentru Maica lui Dumnezeu.

Cultul acesta pentru Fecioara, mariologic, iata ca ne apropia pe noi romanii un popor increstinat de apostolul Andrei de japonezii care erau crestini de doar doua sau chiar trei generatii. I-am povestit, deja de ieri, despre toate acestea doamnei Tada, iar azi i-am vorbit despre comunitatea de rugaciune de la Taize si am descoperit pe Internet ca frere Roger, animatorul acestui sat francez in care se pot ruga crestini de toate confesiunile a calatorit cu doar cateva luni de zile inainte in Japonia unde a facut foarte multe fotografii. La Taize se duc anual in pelerinaj si foarte multi romani unde se roaga alaturi de catolici si protestanti prin intermediul unor psalmi foarte simpli cu cuvinte simple, melodiile fiind posibil de invatat chiar pe un site de pe Internet.

Colegul meu polonez, Thomek, mi-a daruit un CD cu aceste cantece si ele rasunau in vizuina mea din Coreea mai ales in momentele cele mai grele. De asemenea la Sotome am schimbat cateva cuvinte in limba franceza cu o frantuzoaica, al carei sot japonez candida la alegerile generale pana la care mai era doar o saptamana si care sosise in sat sa stranga voturi pentru sotul ei. Doamna Tada care parea destul de dezorientata de numarul mare de politicieni a pastrat cartea de vizita a acestui candidat, promitand ca se va duce sa il voteze.

La plecarea din Satome am trecut pe la La marche de maman (Piata bunicii) de unde am cumparat o specialitate locala de paste, preparate dupa reteta adusa de preotul francez din Europa. Am luat-o cu noi in masina pe doamna din Tokio si pe fiica ei, si le-am dus pana in oras, un bun prilej de a vizita Cartierul chinezesc si Holland Village, sectorul unde exista un centru de schimb intre olandezi si japonezi. Doamna Tada a condus singura camioneta Toyota, veche de vreo 7 ani, pe care tatal sau i-a lasat-o mostenire cand a murit printre cativa munti pe niste serpentine si peisajul era mirific, foarte multi arbori foiosi si pini cresteau pe coastele muntilor de mici dimensiuni. Punctul terminus a fost o cabanuta, unde intr-un lac artificial de doar jumatate de metru patrat se invarteau doi crapi frumos colorati in culorile curcubeului.

Mi-a revenit in minte poemul, de fapt rondelul lui Macedonski, Rondelul apei din ograda japonezului, in care izvorul scotea vocale colorate printr-un soi de sinestezie simbolista dupa ce japonezul i-a pus in cale... bolovani. La intoarcere am oprit sa cumparam un otet de mere prelucrat natural, cu proprietati absolut speciale in care doamna Tada avea incredere totala. Cu talpile in apa destul de mica dintr-o cascada am cantat intr-un soi de karaoke, sui generis, Akatombo, unul dintre cele mai cunoscute cantece populare japoneze. Libelulele zburau in jurul nostru pretutindeni, un crab minuscul se plimba prin padure, pasarile cantau si cascada isi arunca apa limpede peste pietrele netede ca o terasa, de data aceasta naturala.

La revenirea acasa l-am reintalnit pe Tobias, care scapase de emotiile acelui concurs si parea mai relaxat asa ca m-a insotit la cumparaturi intr-un magazin de Cd-uri de unde am cumparat un cadou... muzical sub forma muzicii lui Chopin pentru doamna Tada. Asiaticii, japonezii sau coreenii, sunt persoane sentimentale si iubesc mult muzica celebrului compozitor polonez. Tobias se plangea ca e prea tinar, avea doar 22 de ani in acele clipe abia impliniti si venea de la karaoke unde cantase cu colegele lui japoneze si am vorbit despre calatoria spirituala pe care a pornit. I-am citat un proverb chinezesc, pe care sora Solani, indianca ce se convertise la ortodoxie in Seul si isi facuse ucenicia la manastirea de maici Capriana din Basarabia mi-l spusese candva, "O calatorie de 1000 de kilometri incepe intotdeauna cu primul pas". Dupa Starbucks Coffee ne-am intors acasa cu tramcarul, asemanator celui din Frisco, A street car named Desire?

El avea lumea spiritului si literaturii japoneze deschise in fata lui, cea care conta era calea, traseul depindea numai de el. Tobias a ales limba japoneza si este un om fericit, caci complexitatea culturala a Japoniei depaseste orice inchipuire. Cateodata ma simt in apropierea tinerilor profesor in vacanta chiar daca eu nu-i puteam preda nimic lui Tobias el avea totusi varsta studentilor mei din tara si as fi vrut sa-l incurajez sa mearga pe drumul cel bun. Eu nu vorbesc limba japoneza si am acces la aceasta experienta prin filtrul cultural al limbii engleze, dar sunt absolut fascinat de ceea ce mi se intampla.

Doamna Tada auzise foarte multe lucruri despre efectele antialergice ale trandafirilor bulgaresti, sau despre virtutiile medicinale ale iaurtului din aceasta tara care i-ar fi oferit tineretea fara batranete iar eu i-am povestit despre Gerovitalul nostru national, asa incat doamna s-a hotarat pe loc sa calatoreasca in Bulgaria si Romania. Doamna Tada a promis ca ne va vizita tara, sper sa nu-si schimbe aceste planuri si sa o avem oaspete la Bucuresti.

Inaintea plecarii doamna Tada m-a condus la Fukusaya unul dintre cele mai celebre magazine din Nagasaki. Aici am facut cunostinta cu Castella, una din cele mai celebre prajituri, un soi de pandispan foarte tare, a carui reteta a ajuns in Japonia odata cu primii colonisti portughezi cu care japonezii au intrat in contact. Asa cum s-a intamplat si cu celelalte obiceiuri portugheze prin preluare japonezii au modificat acest desert caci Castella nu e doar o prajitura ci o metafora culinara, un simbol al istoriei acestui oras extrem de cosmopolit.

Numele acesta provine de la Castillia, faimos oras spaniol, dar care este pronuntat in limba portugheza Castella. In secolul al XVI lea membrii unei expeditii portugheze, porniti din Lisabona au fost purtati de musoni pana pe tarmurile Asiei. Au ocolit Capul Bunei Sperante si au atins initial Goa in India. Apoi, prin stramtorile Mallaca si Macao, au aterizat absolut din intimplare, au fost aruncati de o furtuna, la Tanegashima pe coasta Japoniei. Momentul era comparabil cu o intalnire de gradul trei.

Cand i-au intalnit pe occidentali japonezii au fost fascinati de armele de foc, sticla si tehnica prelucrarii ei, jocul de carti, sarasa (bumbacul imprimat), si tabacul si de prajiturele acestea foarte dulci. In Asia, in China, Coreea sau Japonia nu se cunosteau, pana in acel moment, decat prajiturelele din orez, asiatici nu foloseau deloc ouale pentru obtinerea unei prajituri. Numele originar al Castellei era in limba portugheza Pao de Lo iar in limba spaniola aceasta era numita Bizcocho.

Fukusaya compania japoneza care produce acum Castella a fost infiintata in... 1624! Cel mai vechi magazin din Hikiji-machi a trecut prin mainile a 15 generatii de proprietari, pana sa ajunga in 2004 pe mainile actualului ei detinator, Castella Honke. Seitaro, la a douasprezecea generatie a creat trei varietati diferite, Shiragiku, Kigiku, Gosanyaki. Reteta acestei prajituri nu e secreta, dar ingredientele ei nu sunt facute publice. Ea este azi fabricata aproximativ in acelasi mod ca in 1624, folosindu-se un cuptor, Hikigama, care acum nu mai e incalzit cu carbuni ci este unul electric. In rest albusurile si galbenusirile se bat de mana, separat unele de celelalte, de artisani caci densitatea prajiturii e diferita de cea a prajiturilor obisnuite. Timpul de batere e si el tinut secret iar temperatura si umiditatea variaza in functie de anotimp.

Dupa coacere, Castella este lasata sa se "odihneasca" timp de 24 de ore pentru a-si recapata prospetimea si dulceata (procedeul este cunoscut tuturor japonezilor sub numele de "reintoarcerea dulcetii"). Am cumparat Castella desi pretul ei era cam prohibitiv, dar nu puteam sa ma intorc la Osaka fara aceasta prajitura despre care toti japonezii cred ca este cea mai dulce, mai speciala din Japonia.

Exista acum un magazin de Castella si in Tokio dar cea mai faimoasa firma producatoare ramane aceasta Fukusaya din Nagasaki. Desi cred ca am mancat foarte multe tipuri de prajituri, inclusiv cele din Asia, Castella este pentru mine madlena care-mi va aminti mereu de aceste cateva zile petrecute la Nagasaki. Misionarii portughezi s-au folosit se pare de ea pentru a face cat mai multi prozeliti crestini, si daca exista relativ multi crestini in oras acesta ar putea fi si meritul acestei... prajituri!

A sosit momentul plecarii, sunt de data aceasta in gara din Nagasaki si de aici voi pleca spre Osaka, desi voi zabovi cateva ceasuri in Hiroshima, macar cat sa pot vizita muzeul atomic din oras. M-am despartit de doamna Tada, cu promisiunea ca ne vom reintalni la Bucuresti. Trenul Kamome express s-a pus in miscare, voi reveni la viata trepidanta din Osaka, un ritm ceva mai accelerat decat cel din Nagasaki, un oras provincial unde timpul a curs mai lent.