Alexandru Vakulovski
SOLDATI ROMANI IN AFGANISTAN

"Am vazut numai cizme, picioare, ficate, maini, trupuri, diferite parti a corpurilor aruncate peste tot. Aveau deja un miros ingrozitor"

(Interviu cu Serghei Bejenaru - nascut in comuna Antonesti, judetul Tighina, pe data de 9 octombrie 1967. A lucrat in brigada de constructie si in brigada de irigatie. Si-a facut serviciul militar in Afganistan in perioada mai 1987 - 1988)

Serghei - in mijloc

Alexandru Vakulovski: Cum v-au pregatit moral?

S. B.: Sa nu ne temem si altele, iar fizic ne-am pregatit prin munti. Era un munte abrupt, aproape vreun kilometru si noi trebuia in fiecare dimineata sa urcam si sa coboram pe el. Odata, tot pe muntele asta, ne-am catarat toti sus si ne-am oprit acolo, ne-am dat dupa o stanca si sergentul asta, Razambliuk, el era comandirul grupei, era adjunctul comandirului plutonului si preluase comanda si ne comanda pe noi: sus, jos, sus, jos… Noi ne ascunsesem dupa o stanca si el striga sa ne dam jos, dar noi ramaneam acolo. Apoi am coborat jos ca venise sergentul Salabaev, este el undeva acolo intr-o fotografie, pentru ca ati incalcat legea hai la paralele, la bara. Asa ca a mai trebuit cateva ceasuri sa platim pentru gluma noastra. Aici in U.R.S.S. ne-au pregatit si fizic si toate-celea. Apoi, dupa jumate de an, spre primavara, ne-au zis: baieti, vom merge in Afganistan.

A. V.: Inainte nu v-au zis clar?

S. B.: Nu prea. Ne-au zis ca poate vom merge, dar nu chiar sigur. Ne-au trimis pe parti.

A. V.: Nu se opunea nimeni sa mearga?

S. B.: Ei, care si mai de care, care vroia, care nu vroia, ne-au trimis pe 7 mai '87. Am ajuns in Afganistan pe 8 mai. Chiar la 9 mai venise in concert Alexandr Rozembaum, a cantat la chitara cantece despre Afganistan, cantece diferite, frumos. O saptamana si ceva am fost la poligon, apoi, pe 28 mai, ne-au trimis in operatii de astea, cum li se spune, actiuni militare, si chiar pe data de 29 am fost si ranit. Pe munte sus era un pluton de aruncatori de mine si acolo taman mergea un schimb de focuri, aruncau minele peste munte. Tocmai li se terminase minele si de sus loctiitorul politic al companiei a transmis pe statie radio ca toti operatorii, eu eram operator-ochitor, sa luam cate mine putem si sa le ducem la ei sus pe munte acolo la plutonul de aruncatori de mine. Cand am ajuns acolo, deasupra taman a suierat un obuz si baietii au reusit sa se tranteasca jos, iar eu am cazut intr-un genunchi, n-am reusit sa ma intind la pamant, obuzul cazuse undeva in spatele nostru la 10, 15 metri, sigur nu stiu, dar, asa cum stateam cu capul intors, o schija mi-a intrat in umar si una aici, in cap. Si apoi loctiitorul politic al companiei intreaba: pe nimeni nu l-a atins? Si eu spun: pe mine m-a atins. Si baietii au vrut sa-mi scoata panama de pe cap, dar eu dam inapoi, era o schija ca un cui de 5, doar ca avea si aripi, ele is cate 3-4 mii intr-un obuz. De jos momentan au intrebat ce e sus la noi si transmionistul spune: u nas sotovai ranenai (de-al dutalea). Ei, sotovii inseamna ca nu e asa de rau, dvuhsotovai (de-al douasutalea) ii grav ranit, iar trehsotovai (de-al treisutalea) e acela care e deja tun. Este si un film despre Afganistan care se numeste Gruz 300, de la cadavrele astea. Doi baieti au venit cu mine sa ma ajute sa cobor, imi acordase deja primul ajutor, eu am vrut sa merg singur, doar ca dupa cativa pasi trebuia sa ma opresc, ca ameteam si nu mai vedeam. Mecanicul meu era uzbec, cand m-a vazut s-a speriat: fratioare, ce-i cu tine? A pornit BMP- asca sa ma duca la punctul militar, trebuia sa inconjuram, pe dupa munte, ca trebuiau sa vina niste ciurbeni de astia sa faca perchezitii. Noi eram desantnici, dar mergeam cu BMP-urile, ca masinile noastre speciale pentru desantnici nu s-au justificat ca nu impusca asa de repede. BMP-stile si s-au afirmat mai bine. De la punctul medical spre spitalul militar mergeam impreuna doua BMP-sti, una era sanitara si un KAMAZ, care mergea in brigada sa aduca productie. Cand sa ajungem in brigada KAMAZ-ul a nimerit pe mine, si soferul a fost contuzionat. Dupa vreo luna cand a venit loctiitorul politic si ma intreaba: inapoi mergi? Pai cum sa nu merg? Merg inapoi! Cica: maine la ora cinci ai sa-ti primesti automatul si mergem inapoi. Si eu i-am spus ca automatul meu e la masina. Cum la masina? Daca nu-l gasim ai sa mergi la tribunal. Doar automatul nu se lasa. Din fericire am gasit automatul asa cum il lasasem.

A. V.: Ti-a mai ramas ceva de la rana aia?

S. B.: Da. Schija si acum e in umar. Pe aceea din cap mi-au scos-o, loctiitorul politic al companiei mi-a scos-o chiar atunci. Mi-au zis ca imi vor scoate-o aici in U.R.S.S. pe asta din umar. Am fost la spital si in Moscova si mi-au spus ca e o operatie grea, ca pot ramane calic, ca daca ma va supara mai tare sa vin sa-mi faca totusi operatie. Acum, sa merg pana la Moscova?

A. V.: Simti schija in tine, te deranjeaza?

S. B.: Cand ma fortez, cand fac ceva fizic. Cand merg la moara… Cand nu fac nimic - nu ma deranjeaza.

A. V.: Ce operatii militare ati mai avut?

S. B.: Operatii am avut noi multe, ca ne duceam cate o luna-doua, am stat o data intr-un loc trei luni. Veneau cu helicopterele si ne aduceau de mancare. Atunci astia care ramasese in brigada credeau ca n-o sa mai venim. Cand veneam inapoi ne-au minat drumul asa de bine ca undeva asa, la un metru, doi, era pusa o mina. Asa ca mergeau genistii inainte cu cainii, ca minele erau din astea italienci, din masa plastica, asa ca doar cainii le pot gasi, daca is invatati bine. Aveam doi caini. Unul pe o parte a drumului, altul pe alta. Mergeau cam vreo doi metri si se asezau. Insemna ca acolo era o mina. Alaturi era un rau, am uitat cum se numea, noi acolo aruncam cate doua-trei grenade si prindeam, scoteam peste, faceam supa, prajeam, faceam peste afumat. Odata dimineata, cand baietii se duceau sa manance, pe la sapte dimineata, s-a auzit un fluierat de sus, hop, a cazut un obuz, au cazut trei obuze, nu ne-a nimerit nici unul. Ne-au intrebat de unde s-a impuscat. Se impuscase din partea cealalta de rapa, raul ala. Am tras un foc in locul ala si acolo au batut toate astea… Cred ca din kislakul cela nu s-a mai inteles nimic. Pe urma am mai avut alte probleme. Trebuia sa mergem la granita cu Pakistan, trebuia sa intram intr-un defileu si noi n-am intrat in defileul ala in care trebuia, am intrat alaturi. Daca intram acolo unde trebuia nu mai ieseam de acolo. Si asa ne-au intampinat binisor cu diferite aruncatoare de mine, diferite D.S.K.-uri (mitraliere) de astea de-ale lor. Asa de pe munte cum batea D.S.K.-ua la asta la 39, 39 se considera cea mai buna masina, a inclinat pusca, a impuscat cateva obuze si a inclinat pusca. Dupa aceia primesc comanda: 33, hai impusca, a, nu, nu am primit comanda, a venit chiar tehnicianul companiei, a venit de la masina ceea, a alergat, din urma lui impuscau, si taman la mine teava era indreptata, direct acolo. Undeva la vreo suta de obuze s-au dus in directia ceea de unde impuscau. Mai tarziu de acolo nu au mai impuscat, impuscau din partea dreapta, si mai era inca un loc, acolo au impuscat mai multe si al meu a impuscat, din BMP-sca am impuscat eu, si din celelalte, si nici de acolo nu au impuscat mai tarziu. Am inconjurat oleaca de munte si am iesit inapoi. Si acolo a fost strasnic de greu. Sa fost sa intrat in defileul cel de alaturi, ei taman acolo si ne-au asteptat, ca serviciul de cercetare cum se vede lucreaza si la dansii bine.

A. V.: Au murit multi ostasi sovietici acolo?

S. B.: Au picat, mai ales din alte companii. De la noi mai putini.

A. V.: Ai vazut cum cineva din prietenii, colegii tai au murit?

S. B.: Cat am fost in Afganistan… In fata mea unul, a calcat pe mina, i-a rupt un picior. El se ducea sa se pise, cum se zice mai taraneste. I-a zburat piciorul mai sus de genunchi. El si-a pus automatul in piept si a vrut sa se impuste. Noi i-am luat automatul, dar el a inceput: baieti, dati-mi automatul, incolo-incoace, nu vreau sa traiesc fara picior. I-au facut pansament, garou si toate astea si a scapat.
Unul trebuia sa plece acasa peste vreo luna-doua, si tot la operatii de astea la Taman, Tamansk, nu mai tin minte denumirea bine, dar acela a cazut pe prostia lui, ca la o portita alaturi de noi cam multi treceau. Si el, ca sa nu se mai mearga atata pe acolo, a pus o F1, o grenada, daca va mai merge cineva pe acolo sa explodeze. Dupa ce a pus grenada nimeni nu a mai trecut pe acolo, se vede ca au lucrat informatorii lor, cine stie ce si cum. Peste o zi primim comanda sa plecam de acolo, ca statusem vreo saptamana si ceva. Trebuia sa vina o caravana cu armament si noi o asteptam, dar ni s-a spus sa plecam in alta parte, pe unde va trece de fapt caravana, ca isi schimbase drumul. Noi ne grabeam sa plecam, si asta, Tuncev il chema, a tras poarta unde lasase grenada si l-a ciuruit tot. Cu incetisorul iti mai aduci aminte…

A. V.: La voi a fost dedovsina?

S. B.: La noi n-a fost dedovsina. Iata in infanterie, se zice ca era. In infanterie veteranii ii puneau pe astia, pe bibani, sa le spele hainele, ciorapii. Odata un baiat care venise dupa lupte si veteranu' ii daduse automatul sa-l curete, l-a ciuruit tot pe veteran, l-a trimis… Apoi pe doi baieti, ba chiar pe trei, in operatia ceea, am uitat cum se numea… Da' la noi dedovsina nu prea era, ei cum, mai aduceam asa cate o sticla de apa, mai faceam curatenie prin cort, da' asa ca sa spalam hainele si altele - nu era. Eram umar la umar toti. Si stiam ca automatul in piept se pune repede.

A. V.: Nici in U.R.S.S. nu a fost dedovsina?

S. B.: Aici, cand eram in U.R.S.S., am avut conflicte cu uzbecii, asiaticii din U.R.S.S. Ei erau vreo 50 si noi - rusi, ucraineni, moldoveni, din tarile baltice, tot vreo 50. Ei se considerau mari si tari. Apoi, cand i-am luat la uciganie, cu centurile - care avea urme pe spinare, care pe umar, care pe piept, cu stelute de pe centura, iar unuia i-a ramas o steluta chiar pe frunte. Apoi i-au dus de acolo. Dar in Afganistan nici cu asiaticii nostri n-am avut probleme. Mecanicul meu era uzbec si el imi zicea: fratioare.

A. V.: Probleme cu populatia pasnica ati avut?

S. B.: Da, odata trei baieti de-ai nostri au mers intr-un kislak, nu stiu ce au vrut sa faca ei acolo, de-acolo s-a impuscat in ei, apoi ne-am dus noi si i-am luat si momentan am sunat, a venit si helicopterul si i-am suit in helicopter. Unul din Letonia sau Estonia era, unul din Belorusia si unul din Moscova. Asta din Letonia a avut sapte rani, dar au fost toate prin muschi, a mers tot la iesire, trei au mers prin muschii de la spinare, unul prin buci, toate prin carne au trecut, nu i-au fost atinse oasele si organele.

A. V.: Cu drogurile cum era?

S. B.: A, fumau baietii, fumau. Noi aveam asa pachete cu cate cinci rachetnite pentru semnalizare, un fel de artificii. Mai dam noi cate un pachet. Schimbam cu afganii, am mai schimbat si eu, dar le dam la baieti, ca eu, nu stiu, n-am incercat niciodata, nu stiu ce-i asta. Nici n-am vrut sa incerc. Ca ei imi dau: na, ia si fumeaza, si-i vedeam care plangea, care radea, care si mai de care, am zis, nu, mie nu-mi trebuie asa ceva. Mai bine fumez doua-trei tigari la rand decat sa fumez iarba de asta de-a voastra.

A. V.: Ce fel de droguri se consumau acolo?

S. B.: Marijuana, charls, plan, nasvai - care era verde si se punea sub limba. Trebuia sa il tii sub limba o ora, doua si… Eu nu stiu chestiuni de astea, n-am incercat. Baietii mai faceau tatuaje, eu am zis ca nu-mi mai fac nici unul; daca noi eram in desant de asaltare ei isi faceau cu o parasuta si dedesubt scriau Demokraticinaia Respublika Afganistan (Republica Democratica Afganistan), si anul. Mai scriau si grupa de sange pe mana, ei, eu n-am vrut sa-mi fac tatuaje.

A. V.: Dezertori ai vazut?

S. B.: N-am avut asa ocazie ca sa vad sa treaca de-a lor, eu stiu? Nu stiu, la noi nu a fost nimeni cu asa ceva.

A. V.: Cum va descurcati acolo, nefiind obisnuiti cu muntii, cu clima?

S. B.: Noi tot timpul trebuia sa iesim in raiduri. Primele zile doar am stat sa ne obisnuim cu conditiile. Trebuia sa asteptam si sa prindem caravanele cu armament ce veneau din Pakistan. Odata am prins o caravana si am prins si niste ciurbeni de astia de-ai lor si le-am pus armamentul pe care il duceau ei si am mai pus si armament de-al nostru si ei mergeau prin muntii ceea de parca ar fluiera. Noi din urma lor mergeam fara sa caram ceva si nu ne puteam tine din urma lor. E tara lor, cunosteau locurile, crescuse acolo, nu ca noi.

A. V.: Cu prizonierii ce faceati?

S. B.: Ii dam la conducere. N-aveai dreptul sa-i ucizi. Ii prindeam si… Ii dam la conducere. Si de acolo…

A. V.: Nu-ti pare rau ca ai participat la acest razboi?

S. B.: Daca asa a fost comanda, daca ne-au trimis…

A. V.: Te-ai fi dus singur acolo?

S. B.: Ehehei, ma duceam?! Ce sa caut eu acolo? Ce sa fac acolo? Pe cine l-am pierdut eu ca sa merg tocmai acolo? Asta a fost indeplinirea datoriei militare. Si daca a fost asta… internationalinai dolg-ul (datoria asta internationala) asta…

A. V.: Ai vazut, cat ai stat in Afganistan, vreun ziarist?

S. B.: Numai pe Alexandr Rozembaum in concert l-am vazut. Asa, jurnalisti, n-am vazut. Poate ca si veneau, daca eu… Nu mai veneau la fiecare soldat ca sa vorbeasca cu unu', cu altu', cu fiecare soldat. Poate venea acolo si statea de vorba cu conducerea, cu altcineva…

A. V.: Acum te-ai mai duce in Afganistan, daca te-ar chema?

S. B.: Ei, m-as duce, dar deja, sa te duci, unde sa te duci? Iata este acasa nevasta, copilasii, toate astea… Dar chiar cand ma intorsesem acasa parca-parca sa ma duc inapoi, dar tot acolo in Kandahar, unde am fost, ca acolo timp de doi ani de zile mai stii ce si cum, toate astea… Pe urma mi-a trecut dorinta asta de a merge inapoi…

A. V.: Costa scump un cap de ostas sovietic?

S. B.: Odata mergeam asa prin Kandahar. Kandaharul a fost cea mai fierbinte zona de razboi, chiar este un cantec cu Na samom kraiu Kandagara, esti ceornaia plosadi takaia, kagda proiejaies po nei… nu stiu cum acolo… serta… Cantecul asta l-a scris loctiitorul politic al companiei al nostru, imi pare ca il am scris in carnet, ca am acasa mai multe cantece scrise din Afganistan; si tot asa mergand prin Kandahar se opreste BMP-sca si ofiterul se da jos sa-si cumpere ceva de acolo ca sa trimita acasa in U.R.S.S. la femeie, sau mai stiu eu cui… Si cand intra, chiar de la usa, doi ii baga automatele in piept si vor sa-l impinga inauntru, ca pentru un cap de ofiter ai lor plateau o suma buna de bani. Doar ca operatorul a vazut si a transmis mecanicului sa dea cu botul si cu teava BMP-sca in magazin. Si astia cand au vazut BMP-asca au dat drumul ofiterului. Ofiterul a iesit alb ca varul, se speriase, apoi la baieti le-au dat cate-o medalie ceva, ca l-au salvat pe ofiter.

A. V.: Ai avut relatii cu populatia pasnica?

S. B.: Ei, relatii nu prea am avut, cred ca am o fotografie cu un baiat si cu un ciurban, musulman de-al lor, asa nu prea am stat de vorba cu ei, ca ziua erau prieteni, iar noaptea luau arma in mana. Daca nu toti, cam asa - peste unu…

A. V.: Mai erau, impreuna cu tine, moldoveni?

S. B.: Era una din Olanesti, Natasa Zavtur, acum cred ca e prin Tiraspol. Ea vindea in magazinul din brigada noastra si noi ne duceam la ea si eu ii ziceam vecino, ca daca eu is din Antonesti si ea din Olanesti, hai da ceva de mancare la baieti, oricum ii plateam, eu ca operator-ochitor primeam 37 de ruble, cecuri, cum ne mai dau acolo, era ceva.

A. V.: De unde ajungeau la duhi, dusmani, cum le ziceati, armament?

S. B.: Aduceau in Pakistan si de acolo in Afganistan. Veneau mine italiene din masa plastica, foarte periculoase, armament american, diferite automate, armament mult si diferit era. Noi stateam in blocuri militare si pandeam caravanele astea. Razboiul asta incepuse inca din '79. Dar armata mare intrase in '80. Cum ni s-a lamurit noua: pentru a acorda ajutor pentru afgani, pentru poporul lor. Ne-au mai spus ca am intrat noi cu armata ca sa nu vina armata americana si sa puna ea bazele in Afganistan, care e la granita cu Uniunea Sovietica, iar noi atunci eram in conflict cu americanii. Politica a fost mare, dar cine mai stie ce si cum au facut ei acolo… Conducerea, ofiterii erau cu politica, iar baietii au pagubit… 13 mii si ceva de morti, daca tin eu bine minte, iar raniti, prizonieri si acum mi se pare ca sunt care au ramas acolo.

A. V.: Ce stiai despre razboiul din Afganistan inainte de a ajunge acolo?

S. B.: Cand ne-am dus acolo…, cine stie cum va fi acolo? Ne spuneau ca impusca, una-alta, ceea-ceea, am vazut cum e intr-adevar cand am ajuns acolo, cum impusca, cum astea. Eu nu credeam nimic, asa, imi imaginam, dar nu prea…

A. V.: Ce crezi ca ai facut tu pentru Afganistan?

S. B.: Ce am facut? Nimic bun n-am facut! Multi baieti de 18-20 de ani au murit si si-au pierdut viata acolo.

A. V.: Ai mai fost ranit?

S. B.: Numai atunci la inceput. Peste cateva zile am primit atunci scrisoare de acasa si mama mi-a scris ca m-a visat cu doua cusme si ma intreba ce-am facut, ce-am patit. Ce sa-i raspund? Ca totul e bine si n-am patit nimic. Visurile spun ceva din adevar.

A. V.: Era interzis de transmis informatie acasa?

S. B.: Ei, nu puteai spune chiar tot ce vrei, si fotografii nu prea se putea de trimis, trimiteam, dar asa, negative, apoi mi le-am facut. Mi-au ajuns aproape toate.

A. V.: Cu cine luptati voi de fapt? Luptau alaturi de voi si afgani?

S. B.: Aveau si ei grupurile lor. Aveau si armata lor nationala. Si ei si noi luptam impotriva duhilor, majahezilor (mujahedini). Armata lor nationala era cam tot timpul la spinarea noastra. Iata odata vreo saptamana, doua, le-am aranjat locul, tot frumos, ca apoi sa auzim ca majahezii le-au distrus absolut tot. Si intr-adevar a fost asa. Cand am trecut pe acolo am vazut numai cizme, picioare, ficate, maini, trupuri, diferite parti ale corpurilor aruncate peste tot. Aveau deja un miros ingrozitor.

A. V.: Ce faceati cu duhii pe care ii prindeati?

S. B.: Le mai faceam cate-un pic de uciganie, da' ii dam in primire la ofiteri, ca ei erau tot timpul cu noi.

(Antonesti, iulie '01)