|
Crize la apropierea semicentenarului
Check Point Charlie, volumul de proza scurta al lui Liviu Antonesei,
a aparut in doua editii. In una normala (sau traditionala, pe hartie)
si in una web. Spun de la inceput ca merita. Chiar mai mult de atat. Pentru
ca e o carte atat de calda si de sincera, incat ar trebui citita de cat
mai multa lume.
Volumul are sapte proze si o prefata. Prima proza, Intalnirea, memoria...,
da o atmosfera ce va fi urmata si in celelalte. Toate prozele vin din
memoria naratorului, care seamana foarte mult cu autorul, sau asa creeaza
impresia. Amintirile (si literatura) se declanseaza chiar din prima propozitie:
"Sedeam la birou si priveam teancurile de carti din rafturile bibliotecii.
O imagine fotografica, cu munti salbateci si dezgoliti, cu cerul de un
albastru neverosimil, nefiresc de intens, imi ocupa pentru o clipa privirea.
In primul plan, cateva coloane alb-galbui, decapitate, incearca sa spuna
ceva despre o Grecie disparuta. Zgomotul repetitiv din apartamentul vecin,
cred ca pregatesc carnea pentru snitele, imi zadarniceste incercarea de
a ma concentra. Scrisoarea noului meu prieten era deschisa pe birou: ii
placusera povestirile publicate in revista si ar fi dorit sa vada si altele.
Mi-am aprins o tigara si am inspirat adanc fumul in piept. Am privit din
nou cartea postala, cartile, ceasca de cafea pe jumatate goala. Mi-am
amintim deodata, cu o bruschete si o violenta incredibile, culoarea cerului
de la Sintaru, in ziua in care coborasem din micul tren de munte care
ma adusese din O., oras ce purta inca numele defunctului lider comunist".
Totul este foarte firesc, neobisnuit de firesc pentru "optzecisti",
care, in general, "obosesc" cuvintele, "textilizandu-le",
estetizandu-le intr-un fel fortat. Observam chiar din acest prim fragment
oralitatea, lejeritatea cu care cuvintele se succed. Autoreferentialitatea
este una care ajuta textul, care ii confirma legatura cu memoria. Ea corecteaza
direct modul in care trebuie spuse lucrurile. Si ce lucruri trebuie spuse:
"Nu era nici ca la zece ani, cand il... il ce?, il violase, sa zicem,
vecina careia ii fusese luat barbatul la puscarie, cand tocmai se intorsese
incalzit, cu harbuzul pe care-l rugase sa i-l cumpere din piata. Nu-si
amintea mare lucru din intamplare, o intamplare fascinanta si terifianta
totodata, doar niste mangaieri, o senzatie ciudata in abdomen, zgarietura
de pe ceafa care-l facuse sa urle, s-o ia la fuga spre casa si sa-i spuna
mamei nu stiu ce printre sughituri, zgarietura ce lasase in urma o cicatrice
rosie ce se pastra inca. De ce vorbesc acum la persoana a treia? Nu ma
regasesc in pustiul speriat de atunci? Ba ma regasesc foarte bine, poate
vorbesc asa dintr-o inutila pudoare. Tin minte ca, printre lacrimi nu
ma puteam impiedica sa duc degetele la nas, ca sa simt mai bine mirosul
cu care se impregnasera cand mi le purtase cu violenta spre crapatura
ei umeda si, aveam impresia, ascunsa intr-o adevarata padure."
Liviu Antonesei foloseste cuvinte "rusinoase", gasim chiar si
reflexii asupra acestor cuvinte. Adevarul e ca aceste cuvintele "vulgare"
sporesc veridicitatea textului, dar si oralitatea: "Mi-a scos slipul
si s-a rasturnat pe spate tragandu-ma peste ea. Nici nu mi-a dat seama
cand eram inauntru, miscandu-ma usor si ritmic. Era umeda, calda si muschii
ei ma strangeau ca o mana pulsatorie. Atunci am inteles ce inseamna o
pizda adevarata si cat de putin democratic este ea raspandita in multitudinea
de sexe femeiesti. Mai mult de trei n-am mai intalnit in toti anii care
au trecut de atunci, iar pentru unul, pentru una din ele, care era asa
doar episodic, cand avea si ea chef, a trebuit sa ajung aproape de Marea
Nordului, pe taramurile chihlimbarului!";
""Ma iubesti ori iti place doar sa ma futi?"
Tin minte ca nu m-a socat cuvantul pe care-l auzeam prima data pronuntat
de ea. Si nu suna rau, nici vulgar, nici macar fals, avea consistenta!
Era un cuvant rostit plin, dar neprovocator, mai degraba interogativ-constatativ,
daca asocierea e corecta. Cred ca nici eu nu-l folosisem inca, cu ea,
cel putin nu in forma asta frusta."; "O regulez ori nu? Azi
ori altadata? That is the question! O regulez? Asa se spunea pe atunci,
desi imi plac mai mult formulele de acum, i-o pun, i-o trag ori, mai participativ,
mai convivial, ne-o tragem sau, de ce nu?, ne frigem. Rafinatii mai foloseau
si verbul, oarecum folcloric, de fapt un argotism de cartier, a cotopeni,
cu nenumaratele substantive asociate. Se mai spunea si ne troznim, dar
nu-mi placea, prea trimitea la lupta, prea imi amintea amorul cam taranesc
din Preda ori Breban. Sa faci aluzie la Nietzsche, care n-a fost cel mai
reusit amant din istoria omenirii, cand e vorba de dragoste, e cu totul
comic. Si, apoi, cine cu cine se lupta in amor? Dacii cu romanii? Grecii
cu persii? Nemtii cu rusii? Vointa de putere? Aici?"
Naratorul este atent cu cuvintele, dar avem de-a face cu un metatextualism
foarte firesc, care face legatura intre fictiunea pura si un fel de jurnal
care intareste fictionalul: "De fapt, cred ca o iubeam de-a binelea,
dar cum naiba sa i-o fi spus? Neincrederea in cuvinte ma bloca ori de
cate ori voiam sa comunic ceva cu adevarat important. Am stiut de la buna
inceput ca lupta cu imperiul cuvintelor porneste din aceasta jalnica neintelegere,
dintru-un malentendu penibil, vrei sa locuiesti cuvintele pentru ca te
inspaimanta, pentru ca nu le poti stapani, nici macar controla, ori supraveghea."
Naratorul homodiegetic nu cantareste doar cuvintele, ci si esenta fictionalului,
a literaturii. Aveam de a face aici cu un fel de dresare a cititorului,
ca la Mircea Nedelciu, insa intr-un mod mai calduros, mai putin agresiv-teoretic:
"Un prost, daca n-o fi fost vreun structuralist, sau poate era criticul
Alex?, a spus candva ca sentimentele fac rau literaturii, ca literatura
nu se face cu sentimente dar, daca nu se face cu asta, cu amestecul de
amintiri, iluzii si nostalgii, atunci cu ce Dumnezeu se face ea? Poate
se face cu cuvinte, cum mintea Mallarme? Dar dobitocul, labagiul dracului!,
nu observase ca singuratecul acela doar ascunsese sentimentele, le amestecase
printre cuvinte, uneori in spatele acestora, le epurase, dar nu le eliminase,
pentru ca nici nu pot fi eliminate. Si, pana la urma, ce avem in afara
de amintiri, trairi, iluzii, si de reactiile, deci sentimentele provocate
de acestea?"
O intarire a oralitatii textului sunt si notele, care se vreau total metatextuale,
din afara, dar care fac parte din text pana la urma. Ele isi au rostul
lor de a confirma sau a nega ceea ce e narat, creand o complicitate dintre
"autor", de fapt narator, si lector: "Despre cum a fost
vizita la mormantul lui Morrison, am povestit candva intr-un articol de
ziar. Despre cum imi imaginez ca ar fi trebuit sa fie, pentru ca omagiul
sa fi mers pana la capat, povestesc de-abia acum. Intr-un univers multidimensional,
al tuturor lumilor posibile si potentiale, ambele versiuni, precum si
multe altele, imaginate ori nu, sint la fel de legitime, au aceeasi consistenta
ontologica."
Realismul e dublat de onirism, pe care naratorul il leaga cu nonsalanta,
fara complicatii tehnice de fictiune. In La Morrison Hotel, in Pere Lachaise,
de exemplu, cel care nareaza isi introduce "versiunile" realitatii:
"Intr-o versiune, aveam sa fim lapidati cu pietre rupte din monumentele
funerare la iesire, la reiesirea in lume. Intr-alta, mai optimista, am
fost intampinati cu strigate de hip-hip-ura si aplauze frenetice la iesire,
la reiesire. In lume. Cel mai mult imi place varianta in care Morrison
insusi, cu vocea sa trista, melancolica, grava, virila, ne-a acordat binecuvantarea.
Dar n-o pot povesti pentru ca o sa vi se para neverosimila si nu vreau
sa rup pactul realist. De fapt, nu-mi pasa de nici un pact, n-am facut
vreo intelegere cu voi, cu nimeni, vreau insa s-o pastrez numai pentru
mine. Pentru cine scriu? Pentru mine in primul rand, desigur, asa ca-mi
pot pastra largi portii secrete! Si, totusi, vocea lui Morrison, vocea
aceea trista, grava, calma si tunatoare in acelasi timp, lansand dintre
morminte acel "Bless you..." a fost ceva..., ceva despre care
nu vreau sa vorbesc, sa scriu." In aceeasi proza limbajul viu e introdus
cu ajutorul unui DJ de radio, narator: "La revedere, pe saptamana
viitoare. (Cataline, cati crezi ca se duc la film? Toti? Ar fi ceva. Nu
esti prea optimist? Sa mai zica nu stiu cine, dobitocii aia de la CNN,
pardon de la CNA, ca nu sintem educativi pe aici, pe la postul nostru
de radio!)".
Caracterul literar este negat din interior, chiar de narator, dar acest
lucru are de fapt efect invers: "Acesta nu este un text literar,
ci relatarea unei persoane careia, candva, i s-a intamplat ceva esential,
sau cel putin asa crede respectiva persoana, o femeie, pe care autorul
a cunoscut-o si, in ciuda a ceea ce pare sa-si imagineze persoana, nu
a uitat-o. Nici pe ea, nici intamplarea, expulzata undeva in ungherele
memoriei, de unde a iesit pe neasteptate la lumina, dupa mai bine de cincisprezece
ani. Si a iesit la lumina prin intermediul a doua "surse vii"
in acelasi timp."
Desi volumul a fost prezentat drept unul erotic, lucrurile nu stau chiar
asa. Pentru ca nostalgia are o importanta majora in constructie. Toate
prozele pornesc din memorie, dintr-un timp trecut pe care naratorul si-l
aminteste cu nostalgie. Diferenta fata de nostalgia lui Mircea Cartarescu
e ca Liviu Antonesei in Check Point Charlie e nostalgic pe timpurile adolescentei,
pe caracterul ei real, nu fantast. Si cum orice adolescenta e marcata
de indragostire, etichetarea volumului drept erotic a fost una din comoditate.
Textele sunt construite in doua timpuri, unul trecut, al adolescentei,
studentiei si maturitatii si altul, prezent, al reflexiei asupra celor
intamplate si al scrierii. Fierbinteala, incercarea de-a fi dur din timpul
trecut sunt contrastate de gandirea lucida, sincera, de multe ori autoironica.
Dupa cum aflam din prefata si din paratextul fiecarei proze, textele au
fost scrise intr-adevar in doua timpuri. Unele chiar la o distanta foarte
mare. Intalnirea, memoria…, de exemplu, e scrisa intre iulie 1978
si ianuarie 2003. Ce e uimitor si chiar admirabil e ca nu exista o discordanta
in naratiune, cum se intampla de obicei in textele asupra carora autorii
au revenit, totul e firesc si cursiv.
Doua proze din carte nu au insa chiar nimic cu erotismul. Una, Povestea
calului si a carutasului, nareaza un fragment din copilarie, cand a avut
loc colectivizarea fortata. Viziunea copilului e una credibila, nefalsificata,
pentru ca un copil e mai greu de dogmatizat. Atmosfera mi-a amintit cumva
de Iepurii nu mor, romanul lui Stefan Bastovoi. Ca si la Bastovoi, gasim
in Povestea calului si a carutasului bucati din "folclorul"
vremii:
"Si-n gospodaria mare
A intrat si mos Mardare,
Cu Frusina, baba lui,
Si i-au zis chiaburului:
Mai, chiabure janchinos,
Da-te de pe craca jos,
Geaba umbli sa ne-nseli
Cu minciuni
Si amageli!"
A doua proza care nu are de-a face cu erotismul e Tramvai in ceata intr-o
ciudata dimineata de toamna, care apasa din toate partile asupra mintii
personajului narator, aflat in mai multe feluri de criza, pe care n-o
voi numi, totusi, existentiala ca sa nu par pretios, dar care narator
traia o stranie senzatie de eliberare. Sau, de ce nu?, istoria zilei de
9 Octombrie 1989 povestita de el insusi, de mine insumi a doua zi tot
dis-de-dimineata. Dupa cum se poate observa, Liviu Antonesei opereaza
cu niste titluri lungi, care contin deja o informatie despre ce vom citi.
E un intertext ironic cu romanele cavaleresti, cu epopeile. Tramvai in
ceata… e un text in care sunt spuse lucrurile marunte si nesemnificative
in locul altora importante, a unei scrisori de protest. De fapt e un fel
de proza despre convietuirea literaturii cu socialul. Socialul e important,
dar nu poate lua locul literaturii: "Ieri seara, ascultasem si reascultasem
la radio, pe cele mai scurte unde din lume, protestul. Ei, da, o facusem!
Peste cateva ceasuri avea sa inceapa... Va trebui sa ma asez imediat la
birou, da' imediat, si sa scriu foarte repede povestea tramvaiului ratacit
in ceata, iesit atunci miraculos din adancurile si printre faldurile otravitoare
ale aburilor meteorologici, iesit acum din faldurile la fel de otravitoare
ale memoriei."
Check Point Charlie de Liviu Antonesei e un excelent volum de proza, care
combina pofta de viata a unui adolescent cu experienta unui barbat ce
ajunge la semicentenar. Care combina doua crize existentiale. Iar crizele
existentiale, dupa cum se stie, trezesc adevarata literatura. Daca as
fi egoist, i-as dori acum lui Liviu Antonesei cat mai multe crize.
|
