Mihai Vakulovski: Daca incepem cu inceputul, prima intrebare care ii vine cititorului de literatura contemporana, atunci cind aude numele tau, este daca ai vreo legatura cu poetul Ioan Moldovan. Cind a scris cronica la cartea ta de debut, "Seara artificierului" (Ed. "Paralela 45", Pitesti, 2000), Sandu, fratele meu, s-a straduit sa fuga de acest fapt biografic, zicind ca e mai bine sa nu faca legatura asta, eu sint insa de alta parere.

Rares Moldovan: Ai pus intrebarea, ai dat si raspunsul. Asadar, un "da" inutil. In ce priveste intrebarile biografice cu care ma bombardezi, pozitia mea e a unui de nobis ipsis silemus, pe care nu voi putea sa-l practic daca e sa raspund la primele trei. Sint asadar de partea lui Sandu - fie si numai pentru ca nu vad pe cine ar putea sa intereseze citeva amanunte din viata cunoscutului poet Ioan Moldovan, cu atit mai putin din a quasi-necunoscutului Rares Moldovan. Cred insa ca singura conexiune care merita sa devina subiect de discutie intr-un asemenea context este filiatia poetica (insa aici mingea e in terenul cronicarilor, nu in al meu).

MV: Cum e sa fii fiul unui poet foarte cunoscut cum e tatal tau, Ioan Moldovan?
Cum e sa fii poet cind esti fiul unui poet?
Cind ai aflat ca tatal tau este poet? Cum ti-a parut, ce stare ai avut atunci?
Cind si cum ai inceput sa scrii poezie? (sper sa nu raspunzi "pe scurt" la aceasta intrebare ramificata)

RM: Intr-un sens, a fi "fiu de poet" nu se deosebeste prea mult, cred, de a fi "fiu de dentist" (excluzind aici orice fel de comparatii pecuniare intre fiii de dentisti si cei de poeti) sau "fiu de croitor" (conditie mai apropiata - si croitorii sint o specie pe cale de disparitie, si croitorii populeaza interstitiile obscure dintre splendoare si mizerie, dintre haute couture si "croitorie mixta"): nu te gindesti aproape deloc la "ce inseamna" lucrul acesta. Practic vorbind, a fi fiu de poet a "insemnat" pentru mine ca, de pe la 16-17 ani, prin bunavointa "foarte cunoscutului poet" Ioan Moldovan (si a indatoritorilor organizatori) am participat la "zilele" diferitelor reviste culturale. In consecinta, am dormit prin multe hoteluri (am fost intotdeauna fascinat de hoteluri), am stat ore in sir in sali de muzeu sau de case de cultura, cu o mina ironica (condescendenta stupida, tolerabila, a oricarui adolescent), in vreme ce scriitori in grade mai mult sau mai putin avansate de entuziasm bahic, dezbateau din greu probleme importante si intrebari cu raspuns trist cum ar fi "La ce bun poezia in vremuri de criza?". Am baut bere pe terase sau in restaurante sufocate de lambriuri si de damfuri grele de bucatarie, ascultind "Dhaaa"-urile guturale, apodictice, ale lui Gheorghe Craciun, verva erotica emisa repetitiv, pina la saturatie, de catre Alexandru Musina, logica inexorabila, de Terminator teoretic, a lui Bogdan Lefter ("pe de o parte…, pe de alta parte…"). Am zimbit privindu-i pe Mureseni - Ion & Viorel - dormind intelepti la colocvii. Am ris la anecdotele lui Bodiu (cea cu "niess"-ul moldovenesc e antologica), n-am stiut ce sa raspund cind Simona Popescu m-a intrebat, fara nici un preambul, "ce crezi tu?". Am impartit taceri semnificative cu Stefan Borbely si blinde banalitati cu Adrian Popescu. Am discutat despre masini, cockteiluri, tipe si scriitori cu Mihnea Popescu (si el "fiu al foarte cunoscutului poet") si, tot cu el, am hohotit isteric intr-o camera uriasa si inghetata de cabana, cu cinci paturi pe noi, intr-un concert innebunitor de sforaituri literare, interpretat cu virtuozitate de catre …. O data am jucat biliard cu Cezar Paul Badescu si am vorbit despre Freud. Am fost un mic intrus tolerat - adica exact lucrul la care te-ai astepta de la sintagma "fiul cunoscutului poet" - care observa (mai mult decit lua parte la) jocul haotic si colorat al oamenilor-scriitori. Care, imi inchipui, e greu de gasit la un colocviu de tehnica dentara (desi exista, poate, anecdote reusite despre "poduri", "obturatii de canal", s.a.). Distentio est vita mea…ar putea fi blazonul unei boeme literare batriioare, mascindu-si cu voiosie o midlife crisis. Vorbesc aici, desigur, doar despre viata la colocvii.
Inainte de asta, a fi fiu de poet insemna ca uneori poetul venea la scoala, secondat de o doamna diriginta pierduta in admiratie, si ne vorbea, in vreme ce fiul de poet isi rotea privirile mindre in jur, mindrie distrusa subit de indiferenta sublima a colegilor sai.
Cum e sa fii poet cind esti fiu de poet? In esenta, propozitia se poate reduce, ca un polinom, la primul ei segment. In realitate, e si aici un avantaj, daca ai de gind sa o iei in aceeasi directie: ai de la bun inceput la dispozitie o biblioteca si un set de instructiuni de folosire (de genul "ar trebui sa citesti asta"; traseul meu formativ a fost vegheat de astfel de marcaje, plasate cu iubitoare discretie atit de catre tatal meu cit si de catre mama. Vezi ce ma faci sa fac, ma impingi pe nesimtite - in ambele sensuri ale cuvintului : - inspre patetismul tinut sub control al tonului autobiografic. Autobiografia e pentru "celalalt" doar o colectie de accidente, si cel care o practica e constient de asta, devenind prin urmare patetic/pathetic).
Cum e sa fii poet cind esti fiu de poet? Aveam vreo treisprezece ani cind i-am luat in joaca un interviu tatalui meu. Imi amintesc doar una dintre intrebari, din cauza raspunsului pe care l-am primit si care a reprezentat una din ocaziile rare in care "fiul de poet" a putut intrevedea spatiul intimitatii nelinistite a "poetului". Intr-o formulare cu totul si cu totul tembela, l-am intrebat: "Ce hobby-uri mai aveti, in afara de poezie?" A raspuns inainte ca eu sa termin intrebarea: "Poezia nu e un hobby ci, vreau sa cred, o vocatie". Nu atit raspunsul lui a ramas cu mine, cit rapiditatea acestuia, in care pulsa dura urgenta interioara a vocatiei, neiertatoarea "necesitate" a scrisului, care e adevaratul test al poetului - am inteles aceste lucruri mult mai tirziu, citind Scrisorile catre un tinar poet. Necesitatea aceasta e mereu asaltata de anxietati, calmata de speranta in propria vocatie. Autenticitatea ei transpare in reticenta de a vorbi despre ea: nu-mi amintesc ca Ioan Moldovan sa-mi fi vorbit vreodata despre "ce inseamna sa fii poet", si nici nu cred ca l-am intrebat vreodata (W. H. Auden, daca-mi aduc bine aminte, discuta undeva cu umor despre penibilul raspunsului "Sint poet" la intrebarea "Cu ce va ocupati?"). E o necesitate absolut vulnerabila in fata lui "a vorbi". O poti extrage din evanesceneta citorva detalii: cind intru pe la doua noaptea in bucatarie, pe jumatate adormit, bijbiind dupa un pahar cu apa, si-l surprind scriind cite un pasaj, poate doar un singur rind, in caietul de "aluviuni" care aduna materialul inform al viitoarelor poeme. Privirea ii e nemultumita, zimbetul de la colturile buzelor e nesigur, jenat, aproape vinovat. Se simte agresat. Aproape acelasi lucru se intimpla cind dau peste Vlad, fratele meu, tot la ore tirzii, scriind agitat, cu un tremor nervos al degetelor lungi, in mijlocul unui nor de fum de tigara. Ma apropii de umarul lui, ca din intimplare, cautind un volum, poate reusesc sa intrevad cite ceva, insa el e mai rapid, a inchis deja caietul, ma masoara iritat: "Ce vrei?". Il sarut pe frunte si ma duc sa ma culc (ei doi sint nocturni, eu scriu mai mult dimineata). Exact: "Ce vrei?", intrebare care echivaleaza cu un "Cara-te, n-ai ce cauta aici. Nu acum.".
Nu exista in memoria mea vreun "moment" in care sa fi aflat ca tatal meu este poet, si nici o "stare" care sa-i corespunda. Mult timp, poetul Ioan Moldovan a fost pentru mine un concentrat de patru rinduri (Poem in Exercitii de transparenta). Asta pentru ca era un poem dedicat "fiilor mei Rares si Vlad": "Cu o nuia de fosfor/V-am aratat? Marginea dulce/A unei prapastii". "Prapastia", "marginea ei dulce" nu-mi spuneau mare lucru (vazind ca ma intrebi cum era Ioan Moldovan "ca tata": cel mai bine s-ar putea aproxima lucrul acesta prin gestul calm, protector din poemul de mai sus), insa "nuiaua de fosfor" e o imagine care ma obsedeaza. Mi-o inchipuiam, mi-o inchipui, deloc fosforescenta, sfarimicioasa, de culoarea ruginei, o nuia compusa din milioane de capete de chibrit. Am si "citat"-o intr-un poem de-al meu. Poet e unul care reuseste sa scrie lucruri precum "o nuia de fosfor".
"Intr-o dupa-amiaza ploioasa din toamna anului 1987 [ca sa incepem istoria cum se cuvine], pentru ca nu putea iesi in curte si profitind de absenta parintilor sai, R se strecura in linistea intunecata a bibliotecii si isi trase un scaun in fata biroului masiv pe care dormita Erika cea Portocalie. Dupa ce roti indelung rolele cu banda bicolora, rosu/negru, ascultindu-le incintat zumzaitul, murdarindu-si degetele - pentru ca nu puteai invirti metalicii sini plati ai Erikai fara ca banda sa se agate cel putin o data - R introduse o coala galbuie si rasuci cilindrul. R o mai folosise sporadic pe Erika, in secret. Docilei Erika ii puteai apasa maniacal clapeta ascunsa in spatele carcasei, care elibera ca din pusca capul mobil pe sina-i zimtata, de la dreapta spre stinga, cu un draaaang-ding! asemanator cu sunetul unei carabine incarcate rapid (draaaang), chiar inainte de zgomotul capsei pe asfalt (ding!). Cu ajutorul Erikai puteai obtine fie portrete diforme, asimetrice, compuse din linii suie de "x"-uri, fie importante mesaje cifrate precum adsfwer1 jkll tuyopiiiii&mnb333? (si acesta era doar inceputul). Tatal lui R o folosea, se pare, pe frumoasa si portocalia Erika in alte scopuri: se inchidea impreuna cu ea ore intregi in biblioteca, extenuindu-i claviatura, fara alt rezultat decit un dosar carmin care devenea din ce in mai gros. In dupa-amiza aceea, R incerca sa o foloseasca pe Erika in alte scopuri. Produsul, sifonat, gaurit din loc in loc de cite o manevra prea energica, diform, asimetric, sui, continea printre altele cuvintele "cocori", "melancolici", "acoperisuri", "ploaia" [era intr-adevar o dupa-amiaza foarte ploioasa]…Intr-o seara, parintii lui R primira vizita unor prieteni de familie. Fiul acestora, dupa ce provocase in repetate rinduri, spre disperarea lui R, deraierea trenuletului electric din dorinta de a vedea "cit de repede poate merge", marturisi ca scrisese o poezie despre lunile anului. R ii facu imediat cunostinta cu Erika si il indemna sa-i foloseasca in voie talentele. Postat in spatele musafirului, rabadarea ii fu pusa la grea incercare de catre poetul nefamiliarizat cu trupul de ebonita lucioasa. Poezia despre lunile anului incepea astfel: ia nuariec usan ii siza pada. "Ah", isi spuse R dupa ce intelesese primul vers, si se apuca sa repare sinele trenuletului electric."
Desigur, acesta nu e un raspuns la intrebarea despre "cind" si "cum" R a inceput sa scrie poezie. E poate un raspuns la o intrebare mai importanta: cind si cum incepe folosirea unei Erika in alte scopuri.

MV: daca sperai ca te slabesc cu biografia…, ei nu: ce amintiri din copilarie cu Ioan Moldovan ai? Cum era, ca tata, cind erai mic?

RM: Sper ca scopul interviului e doar biografia. Altfel as putea sa cred ca sintem la o seance, ca Mihai Vakulovski ma psihanalizeaza: "Vorbeste-mi despre tatal tau". Raspuns: vezi mai sus.

MV: In comparatie cu majoritatea tinerilor poeti tu parca nu vrei sa schimbi nimic in poezie, e, in poezia ta, un fel de liniste, care, totusi, imi pare falsa liniste, o poezie cu intrebari general umane aproape blagiene, cum e "De ce Tibetul nu se toceste cind ploile cad?", etc

RM: "Sa se revizuiasca, primesc…". Daca tot ma plasezi in postura unui "reactionar", am sa incerc un raspuns in aceeasi linie. Problema e ca viziunea/conceptia despre poezie de la noi traieste deja de destula vreme cu aceasta obsesie "soteriologica" a schimbarii, un impuls chinuitor care in cel mai rau caz o ocupa in totalitate, o rezuma la gestul crispat al schimbarii. Acceasta obsesie opereaza predilect intr-un teren strategic care depaseste intentiile particulare de a orienta in vreun fel poezia. In general, gustul amar al unei insuficiente a formulei poetice care invadeaza tot mai insistent deopotriva orizontul de asteptare al criticii si prefigurarile poetice, poate fi citit ca o rezonanta specifica a unei nemultumiri generalizate fata de starea "culturii" si a "societatii" in marasmul ultimilor 12 ani. E de inteles ca sumbrul "no future" - de la Sex Pistols citire - sa se constituie in mediul cel mai difuz al tuturor discursurilor, si deci si al celui despre poezie. Eforturile de a "schimba" in poezie se regasesc asadar in tensiunea unei "constiinte nefericite": privirea atintita fix spre viitor este contracarata de o privire inapoi, funciar dependenta de o genealogie poetica si de o "istorie" pe care nu le poate resimti decit ca fiind nocive, opresive. Cind e vorba doar de orgoliul pur al tineretii, de puseul negator pe care acesta il produce, singurul pericol - nici acela prea grav - il constituie naivitatea de a crede in propria independenta, si ca atare, in noutatea schimbarii pe care o produci. Pericolul "rau" este deriva in resentiment: fie prin amestecul indiscernabil al insatisfactiei poetice cu cea sociala (acuze de genul "cei de dinaintea noastra nu au facut nimic pentru ca noi sa putem face ceea ce sintem cu adevarat in stare sa facem"), fie prin resentimentul absurd la adresa literaturii/scriitorilor de dinainte (imi amintesc de izbucnirea subita a cuiva care era revoltat de faptul ca la o intilnire cu scriitorii "vorbesc tot astia batrini").
Revenind la sensul mai restrins al intrebarii, la vointa sau ne-vointa mea de a "schimba" ceva in poezie, daca ma gindesc la momentul foarte pedestru in care ma apuc sa scriu ceva, trebuie sa recunosc ca nu pot sa am in fata nici "ideea" de poezie - probabil pentru ca nici nu exista asa ceva - in codul careia sa introduc modificari, nici "arhiva" poetica, si deci nici extensiunea comparatiei ("in comparatie cu"). E un moment al opacitatii fata de cuvinte ca "poezie", "literatura", etc. Nu e vorba de "inspiratie" aici, daca termenul asta mai poate in vreun fel fi folosit, ci pur si simplu de indiferenta. Momentul acela e indiferent fata de orice ar avea sa-i spuna "literatura" (desi aceasta ii este mediu, conditie de posibilitate si ii furnizeaza intrumentele). Cind scriu, am in fata un set de imagini care s-au oprit, in virtutea unei logici inanalizabile, in raza "ochilor mintii" (poate doar una, doua din miriadele care se scurg fara a fi retinute), citeva asonante sau disonante (doua, trei cuvinte, nu neaparat legate de imaginile care le stau alaturi), si carcasele imputinate ale unor experiente (nu nuclee ci ramasite). Toate acestea reclama sa li se inventeze o succesiune, o sintaxa, o ordine sau o dezordine.
Cit despre linistea despre care vorbesti, as vrea sa cred doar ca nu o intelegi in descendenta indobitocitoarei "linisti" iliesciene (am rezerve si fata de fatpul ca ea ar fi o liniste "blagiana"). Ii faci poeziei mele concesia unei "false" linisti - pe care ar trebui sa o inteleg ca pe o jumatate de compliment, banuiesc - drept pentru care ma linistesc. Oricum, prefer o liniste falsa unei false nelinisti. Dar probabil ca de dorit e o neliniste adevarata, folosind adjectivul ca in sintagma "o masina adevarata".

MV: Apropo de cartea ta, de poezie, de debut. Se zice ca e o carte pe care mama ta a editat-o fara stirea ta…

RM: Imi scrii in e-mail-ul insotitor ca intrebarile sint formulate pentru a provoca, insa aceasta e prost tintita. In primul rind, aria in care un "apropo" si un "se zice" sint in stare sa provoace tine de penibilul birfei. In al doilea rind, daca vrei ca un "se zice" sa-si pastreze efectul insinuant, nu-l vei include intr-o intrebare adresata cuiva care e in stare sa confirme sau sa infirme, ci il vei lasa in suspensia in care l-au folosit de la bun inceput siluetele soptitoare ale celor care zic. In al treilea rind, intrebarea ar fi cit de cit interesanta (mai ales pentru curiozitatea imbecila a acelorasi) daca ar avea in vedere un scriitor cel putin cunoscut - ideal ar fi sa fie celebru - si nu un tinar cu un singur volum publicat. Asa insa…
Ceea ce "se zice" in acest caz este, mai e nevoie sa o spun, fals. Eu am ales totul, de la ilustratia copertei I la fotografia de pe coperta IV (nu, din pacate, si culoarea rosie, nu tocmai inspirata). Mama a facut alte lucruri pentru mine, mult mai importante.

MV: Unele poezii de-ale tale se termina cu, de exemplu, virgula, doua puncte (:), punct sau fara semne de punctuatie…

RM: … asa e.(?) [Sint, mi se pare, doua poeme cu o punctuatie intrucitva excentrica, insa nu intimplatoare. In privinta celorlalte am incercat sa urmez o oarecare consistenta/poem: fie cu semne de punctuatie, fie fara. Insa daca m-as uita acum peste volum sint sigur ca as descoperi destule greseli. Daca iti trimit virgulele prin posta (e-mail), ca in anecdota despre Caragiale si tinarul aspirant la statutul de scriitor, ai putea tu sa faci oficiile?]

MV: Ziceam de acea "liniste", scriai, intr-o poezie, "Nu pot sa urlu, nu pot sa strig". Totusi, ti se intimpla sa vrei sa? cind si de ce iti vine sa strigi?

RM: Mi se intimpla sa vreau sa. Cind (si pentru ca) ma lovesc cu cotul de marginea mesei, cind imi scapa ceasca de cafea din miini, cind imi intra fumul de tigara in ochi, cind formez de douazeci de ori un numar de telefon din Romania si nu prind linia (atunci mi se intimpla si sa vreau sa sparg telefonul in bucati), cind Montoya porneste din pole position, se ciocneste dupa trei viraje cu Schumacher si Ferrari-ul nu pateste nimic, cind si cind si cind. Cind cineva ma intreaba "tie iti vine vreodata sa strigi?".

MV: Un poem de-al tau se numeste "frica zilnica". De ce ti-e frica cel mai des?

RM: "Frica zilnica" care a dat titlul poemului respectiv avea un obiect foarte precis si care transpare, poate cu prea multa usurinta, din text. Cind o frica ajunge in vreun poem, e deja o frica "reziduala", care trebuie evacuata undeva, si aceasta excretie e singurul lucru care o face sa nu se piarda de tot, si o scoate cit de cit din insignifiant. Fricile zilnice de acum sint aceleasi, cele marunte, cum ai spune tu: "general umane", si ca atare, absolut neinteresante pentru oricine altcineva. Despre fricile care nu sint "zilnice" mi-e frica sa vorbesc.

MV: "Poemul de consum", alta sintagma de-a ta, e foarte buna pentru un anume fel de poezie, care, insa, nu te caracterizeaza. Mai scrii poezie si, daca da, e la fel ca si "Seara atrificierului" sau e mai putin, cum sa zic, artificiala, ca stil?

RM: Mai scriu, mai scriu (deh, ce sa-i faci). Am sa las aprecierea poemelor mai noi in seama altora. Insa as vrea sa discut pe scurt presupozitia tacita pe care o intrevad in intrebarea ta. Mai intii, nu exista stil "natural". Poezia, ca orice arta, ca orice tehnica, nu poate decit sa-si mimeze, cameleonic, "naturaletea". De fapt, pozitia angajata din care provine intrebarea ta (si intreaga argumentatie care o sustine) este simptomatica pentru modelul dominant din poezia romana actuala, prinsa intr-o febrila cautare a "autenticitatii". Aceasta autenticitate este cel mai adesea inteleasa ca proximitate fata de "viata", de i-mediatul "experientei" (al "cotidianului", dupa cum suna celebra eticheta), insa in masura in care este vorba de poezie, imediatul acesta e, prin natura sa, construit. Problema de "esenta" dintre artificial si natural/autentic devine asadar o problema de grad: exista "stiluri" sau maniere care realizeaza deghizajul cu o precizie superioara; maniere "transparente" prin care tocmai faptul lor de a fi "stil" este facut invizibil. Intr-o discutie despre poezie insa, ele sint intotdeauna recognoscibile, indiferent de gradul in care reusesc sa se oblitereze pe ele insele. Poezia ca o prelungire contigua a vietii (si viceversa) - e o teza pe care numai patosul care o propulseaza reuseste sa o mai salveze.
Opozitia cheie e aici cea dintre autentic si livresc, considerata ca ireductibila. E foarte ciudat si greu de inteles pentru mine faptul ca majoritatea poetilor (mai ales cei mai tineri) de la noi, desi formati in preajma literaturii si cartilor, nu reusesc pur si simplu (sau se prefac ca nu reusesc, pentru ca e de bon ton) sa vada experienta livresca decit ca pe una alienanta, total inautentica, sau, ca s-o spunem pe sleau, absolut plictisitoare. Pentru mine, autenticitatea livrescului se afla la acelasi nivel cu cea a experientei cotidiene, o propozitie a unui scriitor si o intimplare din parc sau din pat pot foarte bine intra intr-un poem, fara ca prima sa fie in mod necesar "artficiala" iar a doua "autentica" sau "vie".
In fine alunecarea de la "artificier" la "artificial", desi rezonabila, nu epuizeaza toate sensurile cuvintului "artificier".

MV: Esti un "vechi" echinoxist. Spune-mi, de unde si cum este infiltrata (in singe?) mindria de clujean-echinoxist? Crezi ca clujenii chiar au motive sa se mindreasca cu simplul fapt ca sint clujeni? Ce inseamna pentru tine Clujul, "Echinoxul", echinoxismul? In ce oras din Romania ti-ar mai fi placut sa-ti faci studiile?

RM: In comparatie cu altii, sint un echinoxist nou nout. Obiectia de bun-simt care poate fi adusa impotriva etichetarilor de tot felul (si, dupa "optzecist", "echinoxist" a fost probabil eticheta cea mai larg aplicata, mai ales in diferendul infantil dintre bucuresteni si clujeni, etc.) nu prea are sanse sa fie ascultata. A spune ca "echinoxist" este doar o eticheta, si ca in fiecare caz lucrurile pot fi mai precis exprimate e ca si cum ai spune "Toate generalizarile sint false". Pentru lejeritatea discutiilor literare e nevoie de asemenea termeni.
Cred insa ca mindria de care vorbesti e o perceptie falsa: majoritatea poetilor, prozatorilor, criticilor care s-au format la Echinox sint oameni prea inteligenti ca sa intretina o astfel de mindrie locala (de altfel, clujenii au avut in ultimii ani mai degraba motive sa se jeneze decit sa se mindreasca cu propriul oras). Eu am ajuns la Echinox intr-una din generatiile tirzii, in "virsta de fier", intre cei care doar au "deturnat idealurile" echinoxismului :: de cite ori nu l-am ascultat pe cite un veteran de la Echinox oftind "Ehee, pe vremea noastra, Echinoxul era o revista vie, tinara, de literatura. Nu stiu ce faceti voi acolo…eh". Pentru generatii de poeti, prozatori, critici - si pentru mine - echinoxismul a fost un atelier, pentru unii insa a constituit o experienta esentiala. Pentru mine nu. Da, a fost un spatiu al intilnirilor, da, am invatat destule in anii in care am fost redactor, da, cenaclul a fost mai intotdeauna o placere (parca indiferent de valoarea textelor puse in discutie). Am fost redactor-sef al Echinoxului, lucru pe care, avind in vedere volumul a ceea ce am publicat si faptul ca activitatea mea practica la revista includea ocazional corectura si ajutor la caratul exemplarelor din tipografie, poate ca nu l-as fi meritat. Eforturile considerabile de a mentine Echinoxul pe linia de plutire - ca si conceptia revistei, deseori doar superficial inteleasa - se datoreaza lui Stefan Borbely si Corin Braga, a caror energie si dedicatie am admirat-o intotdeauna, iar mai de curind, noului tandem Horea Poenar - Cornel Vilcu. Eu nu am avut nici ambitia de a publica numar de numar, nici fler organizatoric, nici instinct de grup.
Tu sau Sandu ati scris nu de mult un text despre Cluj, ca spatiu apasator, si citindu-l am recunoscut in el ceea ce am simtit si eu fata de orasul asta. Fata de Cluj am urmat sinusoidele unei inconfortabile love & hate relationship; il iubesc si il urasc alternativ, sau in acelasi timp. Oradea, pe de alta parte, e orasul confortului, al calmului. Clujul e totusi orasul cu cel mai spectaculos cer pe care l-am vazut vreodata.
Cred ca mi-ar fi placut sa studiez la Bucuresti, insa Bucurestiul e doar o nebuloasa haotica, fascinanta, asa ca nu sint prea sigur.

MV: despre revistele de cultura. Ce reviste citesti, mai des-regulat si mai cu placere?

RM: Inainte "citeam" toate revistele de cultura care-mi cadeau in miini. Nu doar cele prestigioase; citeodata te poti delecta cu cea mai obscura publicatie: mai vezi si tu ce inseamna "poezia", etc., pe la Zalau, Focsani, Cernauti, etc. Eram mereu surprins de faptul ca existau, se pare, genii incontestabile ale poeziei romane de care pur si simplu nu auzisem. Acum, fiind plecat pentru o vreme din tara, mai cutreier site-urile revistelor culturale: Observatorul, Romania Literara, Orizont, Dilema, Contrafort, revistele care apar exclusiv pe net ca Respiro, Electra sau Tiuk! si colectiile electronice de literatura contemporana ca Liternet sau Asalt. A propos, Vatra are nevoie sa-si puna la punct site-ul, ca a ramas blocat la numarul din august 2001.

MV: Ce scriitori romani iti par mai interesanti pentru straini, ce scriitori contemporani iti plac? Ai modele, in ceea ce priveste poezia?

RM: Productia "pentru export", cum ar veni. Restring aici acoperirea sintagmei "pentru straini" la literatura anglo-saxona, care imi e mai familiara. Aici, interesul preponderent este pentru proza, si dintre speciile acesteia, pentru roman. Cred ca Adrian Otoiu ar avea sanse (cu povestirile mai ales, Jupuita ar fi mai greu de digerat), el se inscrie intr-o linie apropiata autorilor spectaculosi, fie ei britanici (Tibor Fischer, Will Self, Toby Litt, poate si Irvine Welsh - autorul lui Trainspotting) sau americani (Bret Easton Ellis, Chuck Palahniuk - autorul lui Fight Club, John Kenny).Tot aici ar putea intra Petre Barbu sau Alina Nelega. Apoi, Orbitor ar cadea bine in categoria exotica a "realismului magic". Prozele scurte ale unui Dan Lungu s-ar putea de asemenea sa fie privite cu interes (exista o intreaga tendinta a neo-realismului, a povestirilor despre existente periferice, tarate). Daca cineva ar fi destul de ticnit incit sa se apuce de traducerea Calpuzanilor, ar putea fi citit ca un roman istoric cu o usoara tenta baroque-punk (voga "metafictiunilor istoriografice" nu s-a stins insa).
Nu prea stiu cum sa explic problema "modelelor"; e destul de neclar modul in care un scriitor iti devine "model". E inconfortabila dar inevitabila cezura lucida dintre poetii pe care ti i-ai putea inchipui ca modele, in descendenta carora e de conceput sa se mai scrie astazi, si poetii pe care, desi ii iubesti la fel de mult ca pe primii, ramin inutilizabili, sublimati intr-o memorie indragostita, pur si simplu de cititor de poezie. Pentru propria-mi "educatie poetica", dintre primii, imi vine in minte in primul rind tetrada T. S. Eliot - Wallace Stevens - e. e. cummings - William Carlos Williams (urmati indeaproape de Lowell si Berryman) dar si Ted Hughes, Paul Muldoon si "martienii". Tot aici Rilke, Pessoa, Garcia Lorca (evident, mai rar), Otavio Paz, Odysseas Elytis. Si Mircea Ivanescu, Gellu Naum, Virgil Mazilescu, Ion Muresan, Ion Moldovan. Dintre ceilalti, "marii inutilizabili", daca vrei, Chaucer si Shake-speare, Donne si Coleridge. Villon. Lautreamont, Mallarme.

MV: Cum iti pare literatura scrisa acum de tineri? Spre ce crezi ca merge literatura?

RM: Schematic si formal vorbind, poezia celor mai tineri a recuperat narativitatea, deci si formula poemului amplu. Autenticitatea asa cum o descriam mai inainte pare sa fie forta si dezideratul care o anima (e interesant aici faptul ca aceasta autenticitate e "cautata" si ca a fost propusa printr-un "manifest"; "tendinta autenticista" suna destul de paradoxal. Dar aceasta schimbare, in sine, nu contribuie cu mare lucru la valoarea poemelor. Se pot scrie poeme excelente, mediocre sau execrabile care sa aiba aceste coordonate. In aceeasi linie, se poate remarca apoi o relativa uniformitate de stil/maniera, chiar si intre cei mai buni, ceea ce confirma ipoteza ca avem de-a face cu o "dominanta". De exemplu, poetii tineri, publicati pe net la Asalt (www.asalt.seanet.ro) sint deseori greu de distins, desi multi scriu bine, iar Victor Nichifor chiar foarte bine. Mi-au placut mult si poemele Ruxandrei Novac si ale Danielei Ludu din Tiuk (www.freewebz.com/tiuk!). Pe de alta parte, la www.poezie.ro e jale, un fel de talcioc electronic siropos, populat de adolescenti sensibili si bine intentionati. In mare, din ce am citit, poezia celor mai tineri e sensibil mai buna decit proza.
Cit despre "mersul" literaturii (si "statul pe loc", "alergatul", "schiopatatul"), sint lucruri care e mai usor sa fie lasate in seama altora (a celor care peste zece-douazeci de ani vor scrie in Vatra "iata inspre ce a mers literatura acum un deceniu"). Pot sa-ti spun insa inspre ce mi-as dori eu sa "mearga" poezia, folosind o analogie cu muzica. As vrea sa citesc (nu neaparat sa le scriu) in viitor poeme care sa fie cam ceea ce au facut Radiohead cu muzica in ultimele lor doua albume, Kid A si Amnesiac.

(aprilie 2002, - Bucuresti)