|
Mihail VAKULOVSKI
Cheta & Nunta
"Inchipuie-te" sau "pune-te in locul lui" - asta inseamna
ca cel mai usor mod de a intelege omul este sa fi trait si tu ce traieste
el, sau macar sa-ti poti inchipui ce-ai face tu daca ai fi in situatia,
"in locul" lui. Dan Lungu este omul care se pune - in scris
- in locul personajelor sale, e scriitorul care se pune in locul oamenilor
pe care-i face sa se exprime in fata noastra, a cititorilor. E sociologul
care, asemeni narodnicistilor rusi, "intra in popor". Nu se
stie cit de "la figurat" in textele sale literare si la propriu
in "Postfata sau despre distanta iluzorie dintre fictiune si realitate",
un reportaj despre Transnistria zilelor noastre, o ciudatenie greu de
inteles, greu de vizitat (usor de citit - o gasiti la sfirsitul cartii
"Proza cu amanuntul" de Dan Lungu). "Proza cu amanuntul"
este volumul care aduna proza scurta a lui Dan Lungu, cunoscut ca fondatorul
si sustinatorul Club-ului 8 de la Iasi, poate cea mai importanta si mai
matura grupare culturala din zilele noastre. Dan Lungu scrie un fel de
proza umoristica... serioasa. Textele sint haioase, se citesc cu placere,
tematica & problematica este insa grava, problemele personajelor fiind
reale si realiste. Inceputurile si sfirsiturile textelor lui Dan Lungu
sint interesante si captivante, ceea ce inseamna ca scriitorul stie foarte
bine ce face si cum se face, nu e doar "talentat", ci e un bun
meserias, ca sa zic asa. Personajele lui Dan Lungu sint oameni pe care-i
poti intilni oricind, oamenii de linga noi, copii, adolescenti, tineri,
batrini, fiecare cu viata, aventurile, intimplarile, trairile si gindurile
lui, fiecare cu lumea lui interioara, exterioara si sociala. Desi personajele
sint dependente de realitatea si socialul care-i tine strins sub carapace,
in proza lui Dan Lungu sint foarte importante amanuntele, detaliile, intimitatile.
"Cheta la flegma", primul text din volum (titlu care a dat nume
primei editii a acestei carti - ed. OuTopos, Iasi, 1999), este cea mai
reusita proza din carte, un text foarte bun, foarte bine scris, scurt,
dar care cuprinde o perioada definitorie in viata unui om si momente la
fel de importante, o proza scurta cu valoare de roman, un text de 6 pagini
care merita sa fie publicat intre doua coperte. Naratorul homodiegetic
al prozei este un baiat de la sat, care a avut o copilarie grea si o viata
dezordonata, prieteni cam aurolaci (de fapt unicii prieteni adevarati
au fost un ciine batrin si nebunul satului: "Rude nu am avut niciodata;
in general oamenii saraci nu au rude, insa eu am avut prieten un ciine.
Unu' batrin care abia se tinea pe picioare, m-am imprietenit cu el pe
malul iazului" - "Dupa moartea ciinelui, vreo doua saptamini
n-am mai dat pe la iaz, de aceea ma intilneam mai des cu Petre, nebunul,
care avea pantalonii prinsi cu sirma si se credea Dumnezeu. Il ascultam
cit il ascultam si, cind ma plictiseam, il injuram si plecam. Se uita
lung in urma mea, cu o blindete de vitel in ochii rotunzi si rosii ca
ridichile. Imi spunea cit de mult a muncit el ca sa fie Dumnezeu si cel
mai tare o sa-l pedepseasca pe omul cu gard verde care il plesneste peste
miini cind se intinde dupa cirese. Vorbea blind ca un inger nataflet si
se ridica putin in aer, mai cuvinta, apoi se cobora inapoi linga mine
si bocea. Atunci ii spuneam ca e un Dumnezeu prost daca plinge si el imi
pupa miinile. Imi pupa miinile si mi le uda cu lacrimi. El n-avea casa
si mi-era mila, iarna il mai ascundeam la noi fara sa stie mama. Toata
lumea ridea de el, dar intr-o toamna a venit cu doua frunze in mina, doua
frunze de nuc, mari si lucioase, uite, tine astea de la mine, tine astea
de la Dumnezeu, ca eu miine ma duc. Si a doua zi, in mijlocul strazii
s-a vazut o lumina mare care s-a rotit ca un virtej drept in sus. Am povestit
tuturor ce se intimplase, le-am urlat topaind intr-un picior, dar nimeni
nu m-a crezut, au spus ca-s tacanit de mic, probabil de foame. Am pus
frunzele la icoana, in amintirea lui Petre nebunul"), mama muncitoare
si tata betiv, iar fratele si sora sint ca si el; nimic deosebit, nimic
nou pentru "viata la tara", dar mai bine il voi mai cita - cu
placere - pe Dan Lungu, care este mai mult decit "un povestitor",
este un excelent observator al momentelor care conteaza. Iata din ce familie
isi pescuieste personajul scriitorul: "De mic am pus o multime de
intrebari si nu mi-a fost usor sa suport toate raspunsurile. Ori se hohotea
pe seama mea, ori mi se spunea ca nu ma priveste sau chiar eram pleznit
peste ceafa. Mama, o femeie care putea a transpiratie si era mai tot timpul
plecata, nu mi-a raspuns niciodata la intrebari. Tata vorbea atit de cleios,
incit nu intelegeam ce spune. Cuvintele abia se tirau, baloase, strimtorate
in cerul gurii, si tisneau ca niste coji de seminte. Mereu te scuipa cu
ele, dupa ce gemea indelung de parca le nastea sub limba. Era indaratnic
in felul lui si tot timpul matol. La doi pasi de casa era o crisma murdara,
cu o balta de pisat rosiatic intr-o parte, scurs de la veceurile totdeauna
prea pline. De acolo, odata la doua zile, il aduceam cu caruciorul de
butelie. Cind ma luam cu joaca si uitam, dormea afara fara sa cricneasca.
Venea dimineata injurind, se arunca in pat ca o lehuza si se vaicarea
de reumatisme. Altfel, era un om bun; dar era greu sa-l prinzi altfel
(...).Tata a murit intr-un canal cu pacura, in gara, era facut praf, a
alunecat si s-a inecat. L-au scos prea tirziu, inghitise doua kile de
lichid negru. L-a adus mama intr-un sac de rafie si l-a frecat o noapte
cu caramida sa se mai albeasca. La ingropaciune au venit citiva betivi
care au ras tot ce era de baut si au sters-o, nici n-au mai ajuns la cimitir.
Eu, sora-mea si cu frate-miu am mincat la griu fiert de ni s-au umflat
burtile. Era griu mascat, cu bobul mare, gustos si facut cu zahar vanilat.
L-am studiat in spatele casei, dupa ce am vomat in cor toti trei; niciodata
nu mai mincasem asa mult. Pe tata nu l-a plins nimeni, mama a rasuflat
usurata ca a scapat de betivan, ca nu mai are cine sa-i bea banii si sa
o cafteasca. Ea era singura din casa care muncea si putea ingrozitor a
transpiratie (...).Sora-mea si-a pirdut virginitatea intr-un lan verde
de griu. Frate-miu era in armata. Au luat-o Prastie si Nababul, au dus-o
cu zaharelul, i-au promis ca ii arata in cimp o borta pe unde se ajunge
in iad, se vede pe-acolo pucioasa si foc, cum fierb cazanele cu smoala,
o borta pe care le-a aratat-o Petre, nebunul. Proasta, curioasa, a mers
cu ei. Eu i-am urmarit, simtisem ceva. Ea tot intreba "Unde-i? Unde-i?",
"Uite-acolo-i!", i-a zis Prastie incepind sa o dezbrace. Ea
a tipat si au plesnit-o. Am sarit din ascunzatoare, vinat de furie, dar
m-au linistit repede. Am auzit ca prin ceata tipete scurte. Cind m-am
dezmeticit, ei plecasera si ea ridea ca timpita. "Nu-i chiar asa
rau!, a spus, numai ca pasesc greu." As fi batut-o, dar eram sleit.
Am scuipat si m-am carat repede. Totdeauna am crezut ca femeile-s proaste,
in afara de profesoarele mele, care stiau carte, nu gluma! Daca nu i-a
spus ea mamei, de ce i-as fi spus eu?". Acel "ceva" al
personajului principal dupa care "viata s-a socotit cu alta masura"
n-a fost prima iubire, ci zarurile, primul joc de zaruri. Personajul lui
Dan Lungu joaca pina pierde totul, pina n-are altceva de jucat decit ...
cheta la flegma. Prozele lui Dan Lungu culeg situatii la limita. Prozele
lui Dan Lungu sint scene. "Nunta la parter" este o piesa-piesa,
cu personaje (Soldatul I (alias Personajul I), Soldatul II (alias Personajul
II), Soldatul III (alias Personajul III), Soldatul IV (alias Personajul
IV), Soldatul V (alias Personajul V), Soldatul VI (alias Personajul VI),
Soldatul VII, Soldatul VIII, Soldatul IX, Sergentul, O voce severa, Vocea
femeii de serviciu, Difuzorul), noua tablouri si cortina care, traditional,
cade la sfirsit. Piesa incepe cu un monolog "ca-n viata", isteric
si disperat, o voce severa care tine "lectii" spectatorilor,
pe post de personaje, un fel de gradinita de copii, dar si dormitor de
cazarma, cum se va vedea mai ales din celelalte tablouri. Un monolog tipic,
despre "cit de tare imi iubesc eu patria" ceea ce se transforma
inevitabil in "iar voi - nu" ("Si sa stiti, ba, ca eu imi
iubesc patria. Aici nu se pun intrebari. Aici doar raspunzi daca esti
intrebat. Cum se spune? Spatiul carpato-danubiano-pontic. O iubesc, ba,
ca are petrol, carbune, sare si gaze naturale. Ca muntii nostri aur poarta,
d-aia. Sa stiti si voi! Ca avem toate formele de relief, c-avem codri
verzi de brazi si riuri de matase de Octavian Goga. Si-acum le tin minte,
ba nenorocitilor. Ca unde sapa sapa locul sare din pamint norocul. Asta
a cui e? Habar n-aveti. Ca avem toate anotimpurile, ca avem si munte,
si mare. D-aia secaturilor! Ca-i minunata din cap pina-n picioare. Ca
Miorita. Ca Stefan cel Mare. (pauza) Dar pe voi in cur va doare de tarisoara
asta"). O piesa social-politica, care ilustreaza o versiune interesanta
a ceea ce numim Revolutia din '89, daca stim ce s-a intimplat in 89, altfel,
piesa poate fi citita si independent de evenimentele istorice (dar asta
ar fi o interpretare prea literara, Dan Lungu fiind departe de a face
arta pentru arta, piesa e dedicata "Ilincai, ca sa stie", Ilinca
fiind fiica scriitorului). "Nunta la parter" este o piesa impartita
in doua: cind personajele sint soldati si cind aceleasi personaje, atunci
soldati, sint intr-un azil de batrini sau in casa de nebuni. Dan Lungu
construieste exact cit trebuie, cit sa atinga granita intre limpezime
si mister si, ca si in prozele sale, incepe si-si incheie textul foarte
sugestiv. Doua parti, doua perioade, doua "nunti". Una in cazarma,
in comunism, si una in auspiciu, in perioada post-comunista. Soldatii
din comunism sint nebunii din "perioada de tranzitie". Iar nuntile
sint de fiecare data pentru altcineva, distractie pentru "vocea severa",
pentru sergent in perioada dinainte de 89, sa zic asa ("Sergentul:
Asa... asa... imi place ca va distrati!... Ce-s meclele astea de (sughite)...
inmormintare? V-a murit piticul?... Hai, rideti! Azi facem nunta! Daaa...
azi facem nunta... Nunta mare!... Maritam fata... insuram flacaul... (toarna
in pahare)... asteptam mostenitorii... (catre Soldatul VII) Tu! / Soldatul
VII: Ordonati! / Sergentul: Tu esti mireasa! / Soldatul VII: Am inteles,
sa traiti! / Sergentul: (catre Soldatul VIII) Tu! / Soldatul VIII: Ordonati!
/ Sergentul: Tu esti mirele! / Soldatul VIII: Am inteles, sa traiti! /
Sergentul: (catre ceilalti) Ce cascati gura, ma rog? Impodobiti mireasa!...
Veseliti-va! Sa va invat eu cum e la nunta?... Miine-poimiine ma rugati
sa va fac si copii... Ha, ha, ha, ha... Sa cinte muzica!... Unde-i acordeonul?
(catre Soldatul IX) Zi-i, cioara!") si pentru conducerea casei de
nebuni ("Vocea severa: Ordin! Nimeni nu paraseste pavilionul! (zgomotul
unei chei rasucite in usa). Indiferent ce se intimpla, nimeni nu paraseste
pavilionul! / Personajul V: Iar ne-au incuiat! Iar ne-au incuiat! / Personajul
VII: Da, ne-au incuiat. Cred ca iar e nunta la parter... / Personajul
III: Fac bani pe spinarea noastra! / Personajul VII: Sa nu le speriem
nuntasii... Cind te distrezi mai bine, hop un ins in pijamale... Iti mai
tihneste? Sigur ca nu!... Puteau macar sa ne avertizeze... Ce porcarie!").
In acest context revolutia din 89 e (ca) o nunta la nebuni ("(rumoarea
creste. Se aud tot mai clar strigatele multimii: Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!
Victorie! Victorie!)"). Iar incheierea/concluzia e si mai deprimanta:
si nebunii il cred nebun pe unul care vrea sa fie liber ("Personajul
I, prabusit in fata usii, plinge de neputinta, de oboseala.) Deschideti...
Deschideti... Deschideti... (ceilalti se apropie tiptil de el, il incercuiesc
si il privesc cu un amestec de teama si curiozitate, asa cum e privit,
de exemplu, un extraterestru sau um se aduna copiii in jurul unui gindac;
unuldintre ei chiar vrea sa-l atinga cu degetul, dar nu indrazneste).
Deschideti... Deschideti... Deschideti...").
In incheiere, marturisesc ca l-am citit pe prozatorul Dan Lungu cu multa
placere, fiind in asteptarea romanului care trebuie sa apara, iar dramaturgul
Dan Lungu mi se pare, alaturi de Dumitru Crudu, cel mai in forma dramaturg
tinar.
|
Alexandru
VAKULOVSKI
Liftul stricat si trei perechi
de ciorapi la 10 000 pentru un cititor obosit
Proza cu amanuntul este un fel de remix al Chetei la flegma. Lucrul acesta
il aflam chiar din Cuvant inainte. Cheta la flegma aparuse la editura
OuToupos care avea o singura colectie: noua literatura. Acolo au fost
publicate mai multe volume ale celor din club 8. Dan Lungu reediteaza
volumul tocmai din cauza ca Cheta la flegma nu a fost difuzata ca lumea.
Totusi, la mine ajunsese, chiar daca o luasem de la cineva caruia i-o
daduse chiar Dan Lungu. Mi-a placut atunci. Chiar si am scris despre ea.
Coperta de atunci imi placuse mai mult. Era blocul in care locuieste autorul
si pe coperta a IV-a era poza lui. Parea mai reprezentativa. Plus fascinatia
mea pentru lucruri in descompunere, darapanate, pentru ceea ce pare grandios
si derizoriu in acelasi timp. Coperta de la Proza cu amanuntul e si ea
OK, dar de data aceasta unghiul e altul. E o privire din interior spre
exterior. Un geam mizerabil pe pervazul caruia vedem o cheie frantuzeasca,
diferite cutii, sarme uitate. Deasupra lucrurilor (nu e neantul) e o cutie
botita de Nescafe. Imaginea e buna, dar culoarea maro imi aminteste de
cartile din vremea optzecistilor si parca e prea sumbra, are ceva concentrationar.
Volumul a aparut la editura Cronica, in colectia Prozatorii orasului Iasi.
Cheta la flegma avea 16 proze, Proza cu amanuntul - 20. Constructia a
ramas neschimbata. Prozele scurte fac legatura intre ele si la sfarsit
ai impresia ca ai terminat de citit un roman. La inceput avem punctul
de vedere al unui copil, apoi ajungem la cel al batranilor, chiar si a
celor senilizati. Nu stiu daca Proza cu amanuntul e un titlu mai potrivit.
Cheta la flegma era un titlu bun, doar ca probabil Dan Lungu a fost atentionat
de cititorii mai pudici. Oricum, Proza cu amanuntul e deja alta carte,
e un remix la o piesa cunoscuta. Cand treci prin piete vezi vanzatori
ambulanti care vand diferite produse la pachet, de exemplu trei perechi
de ciorapi la pretul unei perechi. Titlul acestui volum ne aminteste de
inversul acestui tip de vanzare, dar care pana la urma se dovedeste a
fi cam acelasi lucru, fiindca cumparand o carte de proza scurta la sfarsit
ai impresia ca ai citit un roman. Din acest punct de vedere titlul este
bun, doar ca volumul nu se reduce la metatext, e cu mult mai mult decat
titlul.
Fata de prima editie, Proza cu amanuntul are trei proze noi, plus (bonus,
ca tot vorbeam de piata) o postfata cu acelasi titlu ca in Cheta la flegma,
dar cu alt text.
Prima proza noua, Viata la tara. Viata la oras. Paralela - se incadreaza
in textele scrise din punctul de vedere al copiilor. Are constructia unei
compuneri scolaresti, parca ar fi parodierea Amintirilor… lui Ion
Creanga: "La tara e frumos, fiindca in primul rand poti sa faci mai
multe obraznicii decat la oras: poti sa furi cirese, sa dibuiesti pupeze
sau sa iei raie de la capre. La noi in sat nu prea sunt cirese, iar la
cei cativa ciresi care sunt e greu de ajuns, fiindca sunt in fundul curtii,
langa caine. Dar furam mere, pere si capsuni de pe deal, unde sunt, slava
Domnului. Asta, noi copiii."
Urmeaza un fragment unde sunt parodiate atat Amintirile… lui Creanga,
dar si efectele educatiei socialist-nationaliste: "Cei mari fura
porumb, fasole, cartofi, baloare de paie sau lemne, dupa cele patru anotimpuri:
primavara, vara, toamna si iarna. Sfecla cara numai cei cu carute, care
cresc un porc sau doi. Cine nu fura vara, bate din buze iarna. Fiindca
nu avem pupeze, noi fumam in fundul gradinii sau pe toloaca cu baietii
mai mari. Daca ne prinde nenea Ghita, ne ia tigarile si le fumeaza el".
Efectele ideologiei socialist-nationaliste se vad mai ales in avem-urile
din texte: "Avem pomi fructiferi si vii. In vii sunt vulpi pe care
daca le prinzi le poti pune pielea in bat si dupa aia la gat, cum fac
doamnele de la oras, care nici nu mai asteapta restul la patrunjel. […]
avem holde manoase si ape limpezi si frumos curgatoare. Mie imi place
foarte mult satul nostru cu cele 118 case prin care, cam pe la doua, doua
si jumatate, trece autobuzul. Apoi mai avem Politie, Dispensar, Biserica,
Camin Cultural, Bar si Punct Veterinar. […] Avem ciobani care pasc
vaca, si tanci care pasc gastele pe sant."
Spre deosebire de eroii lui Creanga, personajul nostru are cunostinte
vaste despre oras: "Cel mai mult imi place sa merg la oras la plimbare
in excursie, cu clasa sau la nasul meu Vasile si la verisorii mei Claudiu
si Manuela. Eu am vazut cu clasa la oras Palatul Culturii, Casa Pogor,
bordeiul lui Creanga unde venea Eminescu si-l invata poezii, telefonul,
trenul si teatrul. E frumos in excursii ca n-ai grija marfii. Cand merg
cu mama, intotdeauna ne oprim la piata Nicolina. Aici vindem roadele bogate
ale pamantului". E interesanta si deviatia copilului, care ii numeste
pe basarabeni bazarabeni. E o chestie pur romaneasca, daca ardelenii si
muntenii ii vorbesc de rau pe moldoveni, moldovenii i-au gasit si ei pe
basarabeni. E ceva anormal, deviat, dar oricum nu e cazul sa ma opresc
la asta in textul de fata.
Compunerea se incheie facand o legatura directa cu inceputul, un lucru
care ti se repeta la scoala intr-o nebunie: o compunere trebuie sa aiba
un inceput, mijloc si sfarsit, e de dorit ca inceputul sa aiba legatura
cu ceea ce ai spus in introducere, sa fie, cu alte cuvinte, o concluzie.
Acest text vine bine la locul lui, pentru ca scoala aproape lipsea din
Cheta la flegma, si astfel face bine constructiei cartii, inainte de a
ajunge direct la Fragmente din jurnalul kaki, ce tine de perioada armatei.
Urmatoarea povestire care lipseste in Cheta la flegma e Cinci, cinci si
jumatate. E scrisa la persoana I-a (in Cheta la flegma doar textul Cheta
la flegma era la persoana I-a), din perspectiva unui adolescent, ajutor
de notar, de fapt ajutorul lui taica-sau care e secretar la primarie.
E o proza iarasi binevenita, pentru ca are sub vizor alienarea amoroasa
dintr-un nou unghi. Ajutorul notarului a renuntat sa mearga la liceu in
oras pentru a ramane in sat langa o fata. Totul se termina cu sfarsitul
lumii pentru el. Desi facuse certificat de casatorie, fara sa-i spuna
fetei, si in general fara sa comunice vreodata cu ea, el e foarte scarbit
si dezamagit cand fata obtine certificat de divort: "Din momentul
in care intre cinci, cinci si jumatate, stiti cum vin autobuzele in satele
noastre, a coborat acel om si mi-a spus ca s-a dat sentinta, pentru mine
lumea a incetat sa mai existe. Nu vreau sa intru in amanuntele divortului,
va dati seama ca nici nu ma intereseaza."
A treia proza noua - Marea impacare sau Micile aventuri ale domnului Silvian
si ale blandei (dar indaratnicei) Tantilili e pe la sfarsitul cartii,
deci e despre pensionari. Domnul Silvian e un fost director de scoala,
acum pensionar. Tantilili e o vecina pensionara, cu care locuieste impreuna,
pentru a-si alunga singuratatea. Doamnei Tantilili ii place sa gateasca,
iar lui Silvian sa manance. El iesise din apartament la plimbare fiindca
se suparase ca Tantilili vrea sa-si cumpere un TV color. De fapt nu televizorul
il deranja, ci faptul ca nu scapa nici un episod din serialele braziliene.
Proza e impartita in trei episoade si ca banalitate se aseamana cu telenovelele.
Silvian nu observa ca viata lui e mai banala ca telenovelele, e un fel
de telenovela cu pensionari. Plus publicitate. Naratiunea la persoana
a III-a e cea mai potrivita pentru astfel de scriitura. Pensionarii acestia
din prozele lui Dan Lungu sunt crescuti si "decedati" odata
cu comunismul. Tot ce are Tantilili mai bun dupa revolutie sunt telenovelele.
Descrierea la rece a banalitatilor cotidiene ale unor oameni care si-au
ratat fara sa-si dea seama viata e naucitoare. Realitatea e pentru ei
total opacizata, nu exista nici o sansa de schimbare.
Ultimul text din volum, Postfata sau despre distanta iluzorie dintre fictiune
si realitate, pastreaza acelasi titlu ca in Cheta la flegma, dar textul
e altul. E o descriere a unei calatorii in Transnistria, ceea ce demonstreaza
inca o data ca distanta nu e chiar asa mare. Naratorului ii este prezentata
Transnistria de un sofer de autobuz, apoi de o profesoara de acolo. Realitatea
e alienata si povestita chiar ca pe trancaneala unui sofer, mai mult in
dodii, ca sa treaca timpul, decat serios. Caci doar unui ciuccia ii poti
spune ca "e ceva mai bine decat in Moldova" sau ca "a mai
ramas o mica parte a trupelor" din armata a 14-a, sau ca "in
Transnistria, fata de Moldova, colhozurile au fost pastrate". Ba
au ramas si in Moldova, doar ca se numesc si societati cu raspundere limitata
sau altfel, altfel descifrat: societatea railor si lenosilor… In
rest, cam pe-acolo e. Desi e descrisa chiar sec, ziaristic, realitatea
de-acolo pare halucinanta, ca si zerourile adaugate pe bancnotele mai
mici, pentru ca a crescut inflatia si nu-s bani pentru a crea bancnote
noi…
Volumul e mai mult decat promitator, el ne arata un prozator veritabil.
Cu o lume a sa - care nu difera de realitate. Doar perspectiva este in
miscare, reuseste sa treaca peste opacitate.
Nunta la parter de Dan Lungu este o piesa in 9 tablouri aparuta la editura
Versus, in 2003, deci simultan cu volumul de proza. Spre deosebire de
proza, piesa se apropie si mai mult de absurd. Ea ne arata o lume alienata,
care nu e capabila de-a se smulge din sabloane. Sunt niste personaje sablon
turnate intr-o lume sablon. Nu exista nici un semn al schimbarii. Ba chiar
unica metamorfoza posibila ar fi alienarea totala. Decorul sugereaza simultan
mai multe sabloane, care se regasesc in unul singur, de fapt: "Decorul
e destul de sumar si lipsit de specificitate, incat sa sugereze simultan
un internat pentru elevi, un dormitor pentru soldati, un salon de spital,
un azil pentru batrani etc."
Si personajele sunt intr-o aparenta metamorfoza:
"Soldatul I (alias Personajul I)
Soldatul doi (alias Personajul II)" etc.
Primul tablou se desfasoara intr-o incapere intunecoasa, doar zgomotele
sugereaza o gradinita de copii. Fetele luminate sunt insa de diferite
varste. O Voce Severa e pe post de educator, dar dupa zgomotul loviturilor
si ceea ce spune seamana mai mult cu educator intr-un lagar de concentrare.
Urmatoarele tablouri ii au ca personaje pe niste soldati, intr-o cazarma.
In fiecare zi ei repeta aceleasi lucruri: unul isi calca pantalonii, isi
da cu crema papucii, altul coase a mia oara la petlitele sergentului,
altul canta, altul imita masina politiei. Unica schimbare apare cand sergentul
hotaraste sa se imbete cu soldatii si-i casatoreste pe doi intre ei. E
o absurditate patologica. In ultima scena apar aceleasi personaje, dar
acum la un azil pentru batrani. E revolutia, dar nimeni nu aude nimic.
Sunt niste oameni carora le-a trecut trenul, nimic nu li se mai poate
intampla. Ei nu aud nici difuzorul, care de altfel spunea numai prostii,
in timp ce ei stateau in cazarma. Nimic nu se aude, nimic nu se vede,
nimic nu se intampla. Viu e doar un decor care prin vitalitatea lui se
mumifiaza. Atat. Si niste oameni pe post de lucruri nefolositoare intr-o
incapere rece.
Peste toate astea cade cortina.
Prefata volumului apartine Alinei Nelega, o specialista in domeniu, dar
si autoarea unui roman incitant.
Dan Lungu e autor de poezie, de proza, de teatru, de critica literara.
Pe toate le face bine. Ii doresc lui ceea ce imi doresc si mie: o iesire
la nivelul realitatii existentiale din absurd si din banalitatea opaca.
Pe restul se pare ca i le-a dat Dumnezeu cu generozitate.
|
