PAVEL PADURARU

- Mihai Vakulovski: Pavel, in volumul tau de debut, "La brat cu opozitia" (poezie), aveai referiri la tatal tau, la trecut. Ce-ti amintesti din copilarie si ce rol are pentru literatura pe care o faci copilaria si familia ta?

- Copilaria mea, despre care evit sa vorbesc ca sa nu-mi destrabalez orgoliul, de care, vrem sau ba, suntem atasati (dar fiindca-s cusut dintr-o ata putreda care dezminte miracolul autoaprecierii, nu-mi place sa expun filmele trecutului meu, care m-ar putea imprima ca pe o persoana importanta), a fost rosie, ca si faimosul drapel al URSS. Am crescut intr-o relatie directa cu comunismul sovietic si, daca m-am impotrivit toata viata lui, nu e meritul meu, ci al tatalui meu, al familiei mele de dusmani ai poporului. Doar ca eu eram un dusman mucos care nu intelegea nici o iota din ce se petrecea in jurul lui, iar tata a fost o victima a regimului. Sa fiu mai explicit. Tatal meu, preotul Gherasim Paduraru, s-a nascut in 1922 si eu am fost ultimul copil al lui, nascut la batrinete, dupa ani grei de puscarie, ospicii si lagare de concentrare, dupa doua infarcte, dupa ce se lasase de narcomanie (la comanda securitatii sovietice, fiind bolnav de inima, in loc de medicamente i se administra morfina si opium). Trebuia sa mai am o sora, cu doi ani mai mica, dar eu am omorit-o. Mama sofa masina. Era insarcinata. Eu tipam ca un bleg ca vreau sa-mi ofere si mie volanul. Si m-a luat in brate, dar eu, cascat, am lovit-o brusc si fara sa-mi dau seama in burta. Astfel soru-mea a murit. Pacat de ea. Deci, copilaria mea a fost o inchisoare. Caci gardul casei noastre era foarte inalt si fara spatii intre birne, adica lumea de dincolo de el ne era straina. La poarta noastra era zi si noapte o masina si niste tipi care se plimbau in jurul ei, aruncind priviri ciudate spre casa noastra. Tata nu iesea din casa, pentru ca vizavi de ea era o scoala si pionierii de acolo aveau datoria de a arunca in el cu pietre. Daca ieseam, un ins mergea dupa noi si scria ceva intr-un carnet. Eu ma adaptasem si el si ma amuza, dar daca il vedeam pe tata plingind, ma enerva vesnica noastra iscoada. Tata se uita la el si-i zimbea, dar ala o facea pe seriosul. Cind eram acasa, pionierii aruncau zilnic cu pietre peste gardul nostru si ne spargeau geamurile. N-am mers la gradinita. Cind aveam sase ani, el a murit - inca un atac de cord. Care era vina lui fata de poporul sovietic? Doar aceea ca predicile lui din biserica nu erau de cinci minute, dar de peste o ora. El nu vorbea prostii in fata crestinilor, asa cum faceau clericii atasati regimului, unii dintre care acum au devenit mari patrioti, iar miine se pot metamorfoza din nou, ci le spunea clar: "Oameni buni, Lenin asta nu e de la Dumnezeu, el este Satana - omul faradelegii!" Si oamenii veneau tot mai multi la Biserica "Sfintul Dumitru" din Chisinau, incit nu mai incapeau nici in curte. Veneau din sate, de vineri sau simbata, si dormeau jos, la podea, doar ca sa-si rezerve un loc pentru slujba de duminica. Evident ca n-am fost octombrel, nici pionier, din care cauza au vrut sa ma excluda din scoala. Dar m-au lasat, pentru ca pina in clasa a patra am invatat bine. Prima nota de doi am primit-o in clasa a doua, fiindca am refuzat sa invat pe de rost poezia lui Grigore Vieru "In april, in april s-a nascut Ilici". Pe scurt, asta-i tata. Viata lui e descrisa cu lux de amanunte in romanul sau autobiografic Taina portilor zavorite, care sper ca peste vreo cinci ani va vedea lumina tiparului. Nu pot sa-ti spun de ce nu l-am editat pina acum - e un secret al familiei. Dupa aia, vor aparea si celelalte carti ale tatei. Regret mult ca cretinii de la securitate, cind l-au arestat ultima data, i-au luat in timpul perchezitiei inca un roman care se numea Viata unui proletar intre cele doua lumi - capitalista si socialista. Ceea ce a fost are un mai mare rol pentru omul eu, decit pentru scriitorul eu. Am cunoscut fila cu fila fenomenul curviei patriotice a celor care se declara azi cu atita patos drept aparatori ai constiintei nationale. Marea lor majoritate a lins cu nesat curul giganticului comunism sovietic, stropit de singele celor putini care au vrut sa ramina oameni. Il pup pe Ionesco pentru Rinocerii, caci eu sunt fratele lui Ionesco, caci am vazut si eu fenomenul si m-am inspaimintat. Directorul scolii mele, care si azi e directorul scolii mele, dar atunci era sef de studii, m-a plesnit si m-a certat pentru ca imi indemnam colegii sa fuga de la adunarile pionieresti si sa mearga cu mine la bar. Eu le cumparam vodca sau inghetata sau ce mai vroiau, doar ca sa pun piedici. Si apoi a devenit domnul director patriot de-l lua naiba. Nu m-as mira deloc daca as afla ca azi a imbratisat din nou umbra comunismului ce a aparut pe speteaza tarii noastre. Curve, multe curve ies azi in piata cu tricolorul - iata, de acest lucru te asigur. Si aia care citesc acolo poezii nu-s poeti, da-s niste ratati. Oamenii acestia au astazi tupeul sa ma considere pe mine comunist, doar fiindca nu le impartasesc ideile mizantrope. De fapt, familia si copilaria mea n-au nici un rol pentru ceea ce scriu actualmente. La inceput se pastra o nuanta chiar agresiva anticomunista in versurile mele copilaresti si extrem de banale. Posibil sa-mi mai zaca in inconstient o saminta a trecutului, caci e absurd sa ma fi desfacut brusc in doua. Pentru ca fiinta umana e prea slaba ca sa reziste unor asemenea schimbari radicale. Supraomul lui Nietzsche, la fel ca si sinucigasii lui Cioran, au fost personajele unor vise ale neputintei, la fel de romantice ca cele ale unei gagici urite care-si cauta printul pina pica in dinti. Totusi, simt ca o parte din mine a ramas la cimitirul Doina, in ziua de 16 ianuarie 1983, cind m-am despartit de tatal meu.

- Iti amintesti cum ai inceput sa scrii, cum ai inceput sa scrii poezie? Cum erau primele tale texte?

- Parintii m-au invatat sa scriu. Cu grafie chirilica. Desi cunosteau ambii grafia latina, timpul i-a impus sa ma pregateasca pentru scoala sovietica. Poezie? Nu ma gindeam ca voi scrie vreodata poezie, pentru ca doream sa fiu medic stomatolog. Dar dupa ce l-am inmormintat pe tata si am venit acasa, am intrat in odaia lui si pustiul ei m-a cotropit. Simteam lipsa noastra a tuturor si inutilitatea gesturilor noastre, identice. Nu ma mai simteam nici pe mine. Sase ani. Pe masa lui ramasesera citeva foi curate. Si eu i-am luat tocul si o foaie si am scris o poezie cu doua strofe. Proasta poezie, dar foarte buna, pentru ca ea pastra esenta momentului. Dupa aia am inceput sa scriu diverse mediocritati: mai intii despre natura, apoi despre fete, apoi despre tricoloare...

- Cum ai debutat? Cum te-ai format ca poet?

- Umblam ca un neghiob pe la redactii si le propuneam "epopeile" mele. Evident ca primeam het-trikuri zilnice. Eram sigur ca toti sunt prosti, iar eu - cel mai destept. Ce-i drept, altii ma publicau. Aveam si poezii bune pentru acea virsta. Abia in 1998 mi-a aparut prima carte, pe care o consider un esec partial. M-am format ca poet necitind poezii. Daca citesti, plagiezi inconstient ideile faine si atunci devii o vomanta repetare. Ma irita sa-i citesc pe autori care sunt azi populari si foarte putini sunt cei pe care-i citesc cu placere: Trakl, Baudelaire, Esenin, Cioclea, Bastovoi, dubluVakulovski (pacat ca ala mai mare nu mai scrie), Leo Hristov... Si Crudu scria bine, dar prea s-a dramaturgizat. Cotidianul, cu insistentele lui gretoase si machiavelice, m-a format ca poet. Sau cine vrei tu. Nu-mi pasa. Sa fie si Leonid Ilici Brejnev, daca crezi ca e mai bine, sau Iuri Gagarin, sau Mihai Cimpoi. Adevarul e ca eu nu-s poet. Poet e un cuvint muieresc, pe care-l detest si ma face sa asud, auzindu-l cu referire la mine. Eu sunt Pasa.

- Pasa, cum e sa fii poet in R. Moldova? Stiu ca esti de multi ani ziarist (chiar daca esti foarte tinar), ai avut destule texte incendiare, reportaje curajoase si foarte interesante. De ce ai ales aceasta profesie? Care e legatura ziaristicii tale cu literatura ta?

- De n-as fi fost calic, nu era sa-mi aleg aceasta profesie. Eram sa fiu ori fotbalist, ori actor, ori bandit. Insa iubitul meu handicap m-a aruncat ca pe-un mar stricat in lada cu gunoi a ziaristicii. Pentru ca aceasta se bate cap in cap cu literatura. Jurnalismul e o simpla profesie, pentru care e necesar doar sa-ti cunosti limba. Iata de ce ziaristii-scriitori au esuat. Marea lor parte au facut un cocktail murdar din astea doua si fac o literatura buna de pastrat la buda. E insuportabil de plictisitor sa citesti cartile acestora!!! Si respectiva lectura e o pierdere de timp. Devenind ziaristi, ei se neaga ca scriitori si literatura lor se rezuma la aceleasi reportaje si stiri trecute prin noroiul unor metafore livresti in care poti sa te caci. Incerc sa lucrez la ziare cu putini cititori, pentru a-mi izgoni din fata spulberata fantoma a ziaristului, pentru a nu ma manifesta ca ziarist. Lumea ma considera un ratat, ma trateaza ca pe un ratat, dar acest fapt ma bucura. Daca as putea exista din literatura, chiar astazi as lasa naibii ziarele si revistele socio-economico-politice. Deci, sunt ziarist ca sa pot supravietui, dar ma stradui sa nu fiu. De mentionat si conditia esentiala a jurnalistului autohton. Ca sa lucrezi in mass-media esti nevoit sa devii mai mult sau mai putin un las, un mincinos, sa scrii comentarii frumoase, abordind niste probleme care se contrazic din start, dar care fac spectacolul unor forte politice in detrimentul altor forte politice. Fu! Noi nu avem presa independenta. Cea mai mare bataie de joc a unei redactii fata de cititorii ziarului e misterioasa notita din prima pagina: "Publicatie independenta". Da, fiind jurnalist, sunt un las, sunt un mincinos. Mi-e rusine de mine si de numele meu, in special cind trebuie sa scriu ceea ce se contrazice cu gindirea mea, ceea ce e strain conceptiilor mele, ceea ce se bate cap in cap cu insasi realitatea noastra si cu ratiunea de a exista a fiintei umane. Cum e sa fii poet in RM? Ca sa fii, trebuie: 1) Sa nu fii si jurnalist sau, daca esti, sa fii constient ca ziaristica e o patologie care poate molipsi cronic literatura pe care o faci. 2) Sa nu scrii epigrame, pentru ca la noi si epigramistii se considera scriitori. 3) Sa nu ai apartenenta politica, nici sa admiri vreun partid, pentru ca politica e si mai distrugatoare decit ziaristica. 4) Sa nu scrii tone de rahat si sa-ti editezi zeci de carti, daca cititorul te-a scuipat din prima. 5) Sa fii echidistant fata de toate evenimentele sociale si politice, sa-ti dezvolti spiritul de spectator. 6) Sa ai pile la institutiile care organizeaza concursuri de editare a cartilor, caci fara alea nu te va edita nimeni. Astfel poti sa fii poet nu doar in RM, ci si in Gabon. Daca intri intr-o librarie din Chisinau, vei gasi atita literatura stearpa, incit vei bori peste domnisoara librara, te vei apuca de par si vei sari ca un psihopat in sus. Stii cine o scrie? Membrii Uniunii Scriitorilor din Moldova (recent, a aparut aici o alta uniune bizara, aliata comunistilor, care a incorporat cei mai "nescriitori" tipi din presupusa elita intelectuala), care se lingusesc in fata agentilor economici - infantili si necititi - si ii scurg de banii necesari. In RM nu exista cititori de carte! In RM nu exista cititori de carte! In RM nu exista cititori de carte! Avem si poeti care nu au scris de citiva ani sau care inca nici nu au invatat grafia latina. E foarte nasol sa fii poet in RM, printre atitia "genii" care se declara slujitori ai esteticului. Esteticul pentru un scriitor e o noua masca a curviei. Scriitorulestet=scriitorulprostituata. Literatura buna e certata cu bunele maniere ce presupun diverse formalitati si limiteaza gindirea si cu spectacolele pe care le fac acesti simandicosi incostumati pe la saloanele de carte, deoarece ea trebuie sa reflecte ca intr-o oglinda trairile subconstiente ale autorului. Regulamentele in literatura sunt niste principii de tortura a libertatii scriitorului, care-i limiteaza opera la o jalnica conformare cu inesteticul. Vad bieti scriitori in tara noastra, ca si in Romania de fapt, care se chinuiesc sa screama niste texte pretins metafizice, dar care sunt foarte ieftine si nu rezista lecturii. Frumosul nu e identic cu esteticul. Frumosul poate fi nahui blea, pizda ma-tii sau dute-n pula, prostule. Du-te si-ti cauta laurii in oala in care ti se screm nepoteii. Insa nici trivialitatile nu sunt absolut necesare, asa cum inteleg unii degradati autori de astazi. Un huisos sau o pula n-au sa te faca creator de arta, daca esti un ingrat. Cuvintul potrivit la locul potrivit! Daca esti prost, prost ai sa ramii de-ai scrie o oda ce ti se rasfira-n brate sau un cacat. Dar, de fapt, daca lingi bine curul, ajungi fara probleme poet in Republica Moldova. Daca nu, te pomenesti ca nu mai stii ce sa faci ca sa fii auzit. Si urli, cum urlu si eu, insa fara nici un rost. A fi poet in RM mai inseamna sa nu fii citit. Pe cartile noastre ni le citim doar noi. Cunosc un caz foarte amuzant cu un poet, numele caruia nu vreau sa-l spun, care lucra la un ziar in care se publica si literatura. Deci, veneau la el tineri autori de pe la sate si el, in schimbul unui borcan cu vin sau al unei gaini sau giste, le propunea sa le scrie textele. Intr-o zi, redactorul ziarului i-a prezentat versurile unui alt maestru despre care stia toata tara, fara sa-i specifice ale cui sunt. Si asta le-a redactat ca pe o compunere cu nota unu, crezind ca sunt ale unui incepator. Cind sa le puna in pagina, aflind cine e scriitorul, i s-au inmuiat picioarele si s-a intors iute in biroul sau, unde a readus transpirat textele la starea initiala. Asta e felul de a intelege literatura in RM.

- In prima ta carte puteam banui un viitor poet, care, e la fel de adevarat, s-ar fi putut pierde (pe drum, cum s-a mai intimplat de atitea ori). Insa cel de-al doilea volum al tau, cu excelentul titlu "Imi pare ca-s Paduraru", mi se pare foarte bine legat si foarte bine scris. Daca citesti ambele volume se vede o ascendenta clara. Ce ti s-a intimplat intre aceste doua carti ale tale, "La brat cu opozitia" si "Imi pare ca-s Paduraru"?

- Fenomenul pierderii pe drum e tipic multor debutanti, in special celor care fac literatura din carte. Adica citesc multe carti de poezie si incep sa scrie si ei. Nu sunt de acord ca lecturile formeaza un poet - ele doar il sustin. Daca vrei sa scrii o poezie buna, trebuie sa nu citesti versuri cel putin o luna. De nu esti in stare sa scrii astfel, mai bine lasa-te de scris, deoarece devii un plagiator inconstient. Intr-adevar, crezusem ca ma pierd pe drum. M-am si pierdut. Scriam fara sa public - din 1998 pina in 2003, fara sa particip la concursuri si-mi consideram scrierile abiotice, inutile, pina nu m-am convins ca exista sute de poeti mediocri, care fac poezie seaca, cadaverica si lumea ii aplauda, si le apar carti, si ramin in topuri. Or, avem poeti care scriu niste aberatii inspaimintatoare, din care nu poti sa intelegi nimic, in care nici autorii lor habar nu au ce-au vrut sa scrie. O avalansa de cuvinte neologice care pur si simplu te timpesc. Nu suntem noi prosti, ca nu-i intelegem, ci ei sunt niste debili, propunindu-ne texte neintelese nici de mintilor lor pseudoprogresiste. "La brat cu opozitia" fusese un experiment. Incurcat in poezia ce-o faceam in copilarie si cea de mai apoi, am decis sa le amestec intr-un volum. Primele parti ale poemului Diana la patrat sau manifest contra poeziei nihiliste le-am scris la paisprezece ani, parodiind Luceafacul. Urmatoarele - la saisprezece si ultimele - la douazeci, poemul reflectind in parte diferite moduri de a gindi si de a concepe realitatea. Pentru ca n-am fost inteles, imi declar cartea un esec. De fapt, doar trei scriitori mi-au descifrat intentia: Stefan Bastovoi, Nicolae Popa si Alexandru Vaculovschi. In ultima parte a poemului am practicat ultradadaismul, scuipind cuvinte anapoda, citindu-le de la coada spre cap, prostindu-ma. Urmaream sa vad care din partile poemului va avea priza la scriitori. Sa stii ca cei mai multi au vorbit frumos anume despre ultima parte - cea mai certata cu sensul. Vreau sa zic ca si cel mai profan om de pe planeta ar putea scrie astfel de "poezie" - sa deschida o carte si sa scrie din ea diferite cuvinte, de exemplu cite un cuvint de peste zece pagini. Atunci am inteles ca multi asa-numiti maestri din Romania si RM (pentru ca mi-am facut doua lansari - la Chisinau si la Iasi) saluta nu absurdul, caci asta e frumos, nu paradoxul si contradictia, din care suntem ziditi ca unitati umane, ci gunoistea literara. Imi amintesc de lansarea volumului la Chisinau. Vicepresedintele USM mi-a spus ca o pot lansa intr-o joi, cu o poeta de care auzisem pentru prima data. Ma gindeam ca e o tinara, care se straduieste ca si mine sa inteleaga cu ce se maninca noua literatura. Era, mai Mihai, o femeie in virsta, cu vreo patru sau cinci carti aparute pina atunci, dar toate de rahat. Si s-a sculat baba si a inceput sa ma invete cum sa scriu, ca-mi venea s-o scuip in ochi, s-o iau in brate si s-o scot din Uniune si sa-i zic: "Na, baba, bani, na ce mai vrei, numai du-te dracului de aici sa nu te mai vad, sa nu mai intri aici, ca nu-i locul tau!". Peste putin timp m-am convins ca majoritatea membrilor Uniunii sunt mediocri ca si dinsa. Sa ajungi la o asemenea virsta fara sa faci macar un text bun si sa mai ai curajul de a te numi scriitor?! Iata ce nu pot pricepe sub nici o forma... Si mi-am zis sa ma descurc singur, fara sprijinul nimanui. Scriam si citeam orice, numai nu poezie. Ulterior am inteles ca asist la procesul de crestere al unei generatii noi de scriitori, in stare sa se impuna si sa devasteze "cosmosurile eminesciene" si "miracolul dragostei" - temelii pe care au crescut ceilalti, avind la baza, in perioada sovietica, propagarea comunismului si apoi a idealurilor nationale. Prin faptele si scrierile lor acestia si-au sters insistent numele chiar si din filele rebutate ale literaturii de mina a doua... "Imi pare ca-s Paduraru" e o scurta culegere a textelor pe care le-am scris dupa volumul de debut pe care le-am scris fara a ma conforma unor dogme literare care, mai repet o data, reprezinta o limitare a libertatii artei.

- Ce scriitori iti plac mai mult? Ai un maestru in ale scrisului?

- Maestrul e un invatator, o persoana care te initiaza intr-un domeniu. Scriitorul nu are nevoie de initiere. Eu am un prieten foarte bun, insa nu gindesc exact ca el si nici el nu gindeste ca mine. Un scriitor care se aseamana cu altul nu mai merita sa fie citit, transformindu-se intr-un cancer de care trebuie sa ne lipsim. Prietenul meu a murit. Dar era un geniu, desi nu cred in genii, la fel cum nici el nu credea. Astazi, desi e cunoscut in toata lumea, in RM nu se vinde nici o cartea de-a lui. Doar la biblioteci. Infantilii ii evita pe intelepti pentru a nu-si dezvalui starea putrezinda. Ionesco e bunul meu prieten, fie-i tarina usoara si mintea Academiei de la Stocholm treaza... Daca vrei, maestrul meu e tatal meu, pentru ca el m-a invatat literele si m-a trimis in viata inarmat cu amintirea lui. Multi scriitori imi plac. Daca azi imi place Visniec, Dostoevski, Steinhardt, Ionesco sau Georg Trakl, miine se poate sa-mi placa altii. Avind scriitori preferati pe care-i consideri superiori tie, niciodata nu-i vei putea depasi si cartile lor te vor ispiti vesnic sa le furi macar fracturi de idei sau principii. Nu e bine sa ne tinem mortis de un scriitor sau altul, nici sa-i idolatrizam, precum fac nulitatile literare. Totodata, daca ne place intr-o egala masura Nietzsche si Vasile Alecsandri sau Shopenhauer si Ion Creanga nu inseamna in nici un caz ca ne contrazicem sau ca suntem niste degradati...

- Ce-ti place si ce nu-ti place in/la literatura actuala?

- Odata cu progresul tehnic mondial din ultimii ani, in care eu nu vad nici un act de eroism sau de dezvoltare a intelepciunii umane si care, examinat mai atent, nu e decit o decadere a mintii omenesti, se asteapta si un progres cultural. Insa literatura, ca si celelalte arte, nu e un obiect material care se poate slefui si repara sau inlocui cu altul mai nou si mai sofisticat. Literatura sofisticata e o negare a literaturii. Ma uit cu mila la scriitorii care nu lasa DEX-ul si dictionarul de neologisme din mina, imprimind din ele in textele lor cele mai inexplicabile cuvinte si formind cele mai bizare combinatii de vers si utilizind jocuri textuale cu implicatii intertextualiste aberante. Tratata ca o evolutie tehnica, literatura se transfigureaza in biblioteci de recopiere haotica a dictionarelor. Mai e si desfasurarea impotenta a temelor spirituale si metafizice. Fiindca putini sunt siguri de existenta Creatorului si multi sunt cei care vor sa abordeze aceasta problema fara a o studia sau citind doar o carte-doua in domeniul respectiv, se scot de sub tipare carti cu o logica masturbata si cersita de la propria neputinta mintala a autorilor lor. Traind intr-o societate alogica, in care descoperirile stiintifice sunt bazate pe haos sau pe banalitate, scrierea unor reflectii si epitete rationale respinge cititorul din primele pagini. Filosofarea unor dogme existentiale nu e destinata oricarui artist, dar constatam ca, din pacate, toata lumea scriitoriceasca suge din tita acesteia fara sa-i simta gustul. Idolatrizarea unor talente - straine sau autohtone - ne subordoneaza lor. Devenim catelusii cu parul cret care se gudura in fata stapinului lor pentru a fi apreciati, luati in seama. Or, literatura noua nu e un progres cultural, ci relatarea unui nou mod de existenta si de percepere a realitatilor imediate. Ca si lipsa semnelor de punctuatie. Pe de o parte - bucuria nastrusnica a agramatilor, pe de alta - eliberarea literaturii de teascul regulamentelor care o sufocau anterior. Asta imi place, pentru ca e o adaptare a literaturii la conditiile sociale existente. Anarhia si libertatea deplina nu au virgule, puncte si alte porcarii. Acestea sint mreje intinse de lingvisti pentru a intimida scriitorii. Dupa mine, poti sa pui virgula si in capul textului, si intre cuvinte, si in cur, si sub talpa - oriunde vrei. Utilizarea expresiilor vulgare in textele literare de asemenea nu e o conditie primordiala, dupa cum am spus si mai sus. Trivialitatea e un mod de exprimare, deloc obligatoriu pentru autorii fara carte. Dupa aparitia fantasticului roman Pizdet de Alexandru Vakulovski am aflat ca un tinar chisinauean vrea sa scrie un roman Huinea. Altul mi-a spus ca ar fi bine ca Vakulovski sa scrie o carte Nahuia. Ca sa intelegi idiotenia acestor tipi trebuie sa mentionez ca ambii se considera scriitori. Consider ca Alexandru Vakulovski i-ar pune la pamint pe toti birfitorii si cretinii care-l critica daca ar scrie un roman fara nici un cuvint trivial. Dup'aia talentul lui va fi evident chiar si pentru orbii care isi pierd zilele cu amintirea "floricelelor colorate" si al "gingasului sarut" care li s-au lipit de creier inca inainte de a-si pierde vederea.

- Cum iti par revistele literare din R. Moldova si Romania?

- In R. Moldova nu exista decit trei reviste literare: "Contrafort", "Basarabia" si "Lolocur". Ultima e prima revista literara web de dincoace de Prut. Din cauza crizei financiare din R. Moldova, primele doua nu au periodicitate. "Contrafort" apare mai des, fiind finantat in parte de Institutul Cultural Roman, iar aparitia "Basarabiei" nu e sustinuta nici macar de Uniunea Scriitorilor din Moldova, care nu desfasoara nici o activitate literara. Aparitia revistei se datoreaza doar elanului si curajului scriitorului Nicolae Popa, redactorul-sef al "Basarabiei". Dintre revistele literare ce apar peste riul ce ne desparte as mentiona, fara sa ma lingusesc, Vatra, Romania Literara si Tiuk care se mentine in fruntea topurilor revistelor literare on-line. Publicatiile la care m-am referit imi par bune, cu unele exceptii. In primul rind, politica trebuie expulzata cu orice pret din cultura. Apoi, e ridicol faptul cind un cronicar inalta osanale sau scuipa galben intr-un volum si imediat ceilalti colegi ai lui de la celelalte reviste ii copie opinia. Ionesco a avut dreptate, scriind ca critica literara e un joc, ca despre aceeasi carte putem scrie si de bine, si de rau. Nici un critic nu poate ghici intentia autorului textului despre care vorbeste. Or, critica e vorba in vint pentru a suplini paginile gazetelor. Ea e necesara in masura in care dispune de cititori care ar fi in stare sa ia alta pozitie decit cea a criticului si apoi sa le combata pe ambele. Dar nu cronicile de carte trebuie sa ocupe cel mai mult loc intr-o revista literara, ci articolele despre starea literaturii, despre latura psihologica a creatorului de arta, despre noile rigori ce ni se impun de catre cotidian. Doar fiind constienti ca nu mai avem cititori, am putea scrie ceva mai bun, majorind numarul lor macar de la trei la cinci, macar de la o mie la doua sau trei mii.
Contrafortul, de exemplu, care e cea mai citita revista literara din Moldova, din pacate e straina cititorului basarabean din cauza ca ea polemizeaza despre niste carti care nici nu se vind in librariile noastre. Vatra si Tiuk-ul sunt accesibile unui numar mai mare de cititori si reflecta mai sigur viata literara.

- Ai facut o revista de cultura on-line, " Lolocur". Fireste ca la auzul denumirii revistei tale cititorii se intreaba - firesc sau nu - ce inseamna "Lolocur". Ce vrei sa faci cu/din aceasta revista?

- Lolocur inseamna totul, pentru ca Lolocur nu inseamna nimic. Insasi aparitia revistei a fost intimplatoare. Stateam la bar cu doi baieti si ma plictiseam. L-am intrebat pe unul daca nu stie cum se face un site. Stia. M-am dus in redactie si am facut. Prima combinatie de litere ce mi-a taiat mintea a fost lolocur. Si nu e revista mea, ci "revista scriitorilor din Moldova care inca scriu", fiindca in spatiul nostru geoliterar majoritatea condeierilor nu scriu sau fac niste texte scirboase. Redactez revista impreuna cu Alexandru Buruiana si Ruslan Carta. Pina azi am scos trei numere - vezi www.geocities.com/lolocur - si avem deja cititori si colaboratori nu doar in tara, ci si peste hotarele ei (Australia, Canada, Franta, Liban, SUA), printre cititorii Lolocur-ului numarindu-se si scriitori celebri, vorbitori de limba romana, din strainatate. In acest context, as vrea sa fac o remarca pentru reprezentantii mediocritatii intelectuale de la Chisinau, care sustin ca revista a fost fondata de poetul Eugen Cioclea ori de Nicolae Popa sau ca e o comanda politica. Comenzile politice ii scurma in cur pe cei care altadata au colaborat cu kaghebeul sovietic si au executat astfel de comenzi. Iar in spatele nostru sta dezamagirea noastra fata de scriitorimea autohtona, in special, si fata de viata literara din tara, in general. E adevarat si faptul ca nu putem avea o literatura buna cu minti nebune, degradate, bahlite. In jurul Lolocur-ului s-au adunat un grup de scriitori, fie si tineri, care-si dau seama de impasul in care ceilalti pasesc cu zimbete satisfacute pe fata si cu pretentii de maestri. Borasc peste cuvintul "maestri", referindu-ma la bucata de tara in care traiesc. Artistiii poporului sunt parazitii poporului, cei care ne sugruma si ni se impun cu volumasele lor basinoase cu coperti colorate. Vino la Chisinau, stai aici un an si vei vedea cite basini ies din librarii, intoxicindu-ne. Si astia se numesc promovatori ai esteticului si-i privesc pa sub sprinceana pe unii scriitori tineri de citeva ori mai cititi, mai destepti si mai talentati decit ei. Lolocur nu-si propune o revolutie, pentru ca revolutia e un naiv moment al excitarii populare, care se stinge si se rezuma doar la o caraghioasa modificare a tiraniilor. Revista noastra, care nu se bucura de nici o sustinere financiara, e o oglinda a lumii scriitoricesti din tara. As vrea sa am o sursa de venit din ea, ca sa nu mai scriu reportaje sociale pentru alte gazete, insa oamenii cu bani se eschiveaza sa sprijine macar partial expunerea realitatii imbracate in hainele adevarului. Ei se tem, Mihai, le este frica sa nu-si piarda miraculoasa atitudine a societatii fata de ei, desi sunt incapabili sa vada ca aia e doar un jalnic act de linguseala al cersetorilor naibii. Scopul in sine al aparitiei revistei Lolocur e promovarea scriitorilor care fac texte bune si distantarea acestora de maestrii de trista faima care ne-au ingropat literatura in perioada sovietica si in anii imediat urmatori si de cei care au inteles gresit noua literatura, instalind niste dogme antiliterare. Lolo nu e Dada, pentru ca Lolo urmareste un scop bine determinat - SCOPUL LOLO. Gindeste lolo, traieste lolo, fii lolo. Iar cur nu inseamna "cur" - doua buci si orificiul anal (cei care inteleg asa au o ratiune limitata pina la dobitocie) - ci CUR. Mori cur, mori ca si un cur. Aceste cuvinte nu se separa, e doar un cuvint - Lolocur, asa cum nu se separa viata de moarte, ultima rezumind o concesinta fireasca a existentei si facind parte din ea. Mai mult, revista Lolocur a anuntat un concurs de literatura si pictura pentru romanii de pretutindeni, lucrarile carora vor aparea pe site-ul revistei. Premiile vor fi decernate anual, pe data de 16 octombrie, la Chisinau. Doritorii de a participa la concurs isi pot trimite lucrarile pe e-mailul: lolocur_revista@yahoo.com.

- Si o intrebare despre scriitorii tineri: de cine te simti mai apropiat? Ce scriitori tineri iti plac? Cine dintre ei, despre care se vorbeste, nu-ti place deloc?

- Observ cresterea unei generatii de scriitori tineri care promite mult si care pare-se ca s-au vindecat de molima curentelor literare si a regulamentelor obligatorii. La Edinet, R. Moldova, exista un talent fara precedent, Ruslan Carta, care la virsta de 17 ani face niste texte trasnet. El e deja maturizat ca scriitor si e net superior generatiei in virsta. Din generatia de altervativa mai fac parte, incepind cu Emilian Galaicu-Paun, Ghenadie Postolachi, Marius Ianus, Dan Lungu, Dumitru Crudu si mai tinerii Stefan Bastovoi, cu ceea ce a scris pina la calugarie, fratii Vakulovski, fratii Hristov, Mihnea Blidariu, Alexandru Buruiana, Oleg Carp s.a., e regretabil inca faptul ca acestia nu sunt incurajati de revistele literare, editurile si uniunile de creatie. Colectia underground a revistei Tiuk, in care a aparut si a doua mea carte, e o solutie binevenita de publicare a textelor acestor autori. Ma simt mai apropiat de frate-tau, de Alexandru Buruiana si de regretatul Leo Hristov care a fost omorit in anul 2000 si pe care nici n-am reusit sa-l cunosc. De ce-as vorbi despre cei care nu-mi plac? Nu-mi plac pentru ca scriu rahaturi, plagiaza, se considera scriitori post-modernisti, fiind de facto niste mizgalitori de hirtie - hirtia curata e mai utila, scriu si isi modifica textele dupa cum le recomanda s-o faca alti scriitori, fie si buni, si astfel se neaga pe ei. Acestia nu sunt capabili sa perceapa esenta literaturii - literatura trebuie sa fie citibila, nu respingatoare, nici irezistibila in fata lectorilor, nici bogata, nici saraca in idei furate si exprimate cu alte cuvinte si cacate cu alte metafore. Autorii de texte inexpugnabile sunt foarte multi. Ei sunt baieti si fete, sanatosi si bolnavi, cititi si necititi, grasi si slabi, morti si vii, de statura inalta si joasa, cu sau fara ochi, miini si alte membre. Si ei au nume diferite - frumoase sau urite, cum vrei tu.

(februarie 2003, Brasov - Chisinau)