|
||
|
|
||
 |
Mihai IGNAT
|
 |
|
Bibliografie Mihai Ignat(www.mihaignat.ro): Tablou de familie, Leka-Brincus, Bucuresti, 1995 (alaturi de Sorin Ghergut, Svetlana Carstean, Razvan Radulescu, Cezar Paul-Badescu, T. O. Bobe); Klein, Timpul, Iasi, 1995; Eu, Paralela 45, Pitesti, 1999; Klein spuse, underground, 2001; Poeme in doi, Vinea, Bucuresti, 2003; Klein poeme, Aula, Brasov, 2004
- Mihai Vakulovski: Mihai, ce-ti amintesti din copilaria ta, ti s-au intimplat cazuri iesite din comun (ca-n adolescenta, conform penultimului tau volum, "Klein spuse", nu prea)? - Mihai Ignat: Din cite imi aduc aminte, copilaria mea a fost de-a dreptul banala. Eu insumi eram un kinder banal, cu exceptia faptului (pe care, de altfel, nu-l retin ca atare, insa mi-l mai aminteste citeodata mama) ca, la virsta prescolara, in prima copilarie, imi era o frica teribila de vint. Dar daca tot ai mentionat declaratiile lui Klein, din care ar reiesi, spui tu, ca in adolescenta nu prea mi s-ar fi intimplat cine stie ce, ma simt obligat sa precizez ca, totusi, ceva s-a petrecut atunci (si acest lucru il marturisisem deja in "Klein" si poate de aceea nu l-am mai pomenit in "Klein spuse"): impreuna cu doi foarte buni prieteni am inventat, in joaca, un curent literar - cu program-manifest, cu texte de poezie si proza, cu intilniri de lectura si comentarii (care se reduceau la entuziaste elogieri reciproce de genul "fain", "misto" si "esti bun, tot respectul"), cu tot tacimul, ce mai. Aveam 17 ani si totul a durat aproximativ un an, dupa care, treptat, jocul nostru, numit "diferentialismul" (pornind de la termenul "diferenta", evident, caci visam sa ne diferentiem de tot ce se scrisese pina atunci), s-a stins. Majoritatea textelor noastre le mai am - din punct de vedere literar sint/erau un dezastru, dar sfirsitul adolescentei mele e intreg acolo, cu toate micile mele/noastre entuziasme, teribilisme si dezastre sentimentale. - Cine sint acesti prieteni ai tai care au participat la acel "diferentialism"? Daca n-au ramas in aceasta lume ingusta a literatilor cine au ajuns, ce fac acum? - Nu stiu daca mai are importanta cine sint si nu stiu daca le-ar face placere sa le divulg numele prin reviste, dat fiind ca s-au lasat de "diferentialisme" si ca nu au, ca mine, vanitatea de a fi persoane publice. Unul dintre ei se numeste Bogdan, dar i se spunea Bobby, celalalt Valentin Andrei - dar pretindea sa i se spuna Bebe. Bobby semna, "ca autor", BT, iar Bebe - VAM. Dupa povestea din ultimul an de liceu, chiar in vara de dupa, am trimis fiecare cite un poem revistei "Luceafarul" (daca imi aduc bine aminte), raspunsul, tirziu, de la posta redactiei, fiind un previzibil si simplu nu. In timpul armatei am continuat, fiecare dintre noi, sa scriem - ei din ce in ce mai putin, eu din ce in ce mai mult. In '88, la aproape doi ani de la absolvirea liceului, adica prin aprilie, am citit, intii Bebe, apoi eu, la cenaclul pe care-l conducea Alexandru Musina la Rectoratul Universitatii din Brasov. Bobby a refuzat sa citeasca, pentru ca, desi mai venea cu noi la respectivul cenaclu, el se lasase deja de scris. Poeziile lui Bebe au fost comentate cu condescendenta, el primind incurajari pentru a continua din partea lui Musina si a lui Gheorghe Craciun; in saptamina urmatoare, dupa lectura mea cu succes "de public", dar nu si "de critica" (Musina m-a trimis urgent la raftul cu poezie americana), prietenul meu mi-a spus ca se lasa de scris, dar ca ma sfatuieste ca eu sa n-o fac, pentru ca are incredere in "steaua" mea literara. Si intr-adevar, s-a lasat, definitiv, iar eu i-am urmat sfatul. Oi fi facut bine sau nu? La intrebarea asta nu eu trebuie sa raspund. El/ei or fi facut bine ca s-au lasat? Raspunsul nu poate fi dat; insa, oricum, mie imi pare rau ca n-au continuat. Cu ce se ocupa cei doi acum? Bobby, cu care nu mai tin legatura de peste un deceniu, a devenit, dupa cite aflu, om de afaceri; acum citiva ani cineva imi spunea ca ar fi nu stiu ce director de departament la o firma straina cu reprezentanta la Bucuresti, loc de unde s-ar deplasa in toata lumea in interes de serviciu. Poate ca la momentul asta nici nu mai e in tara. Bebe, cu care ma mai vad din cind in cind, a terminat Dreptul si a devenit jurist; lucreaza si el in Bucuresti, intr-un birou, ingropat in hirtoage. Oricum, trebuie spus ca prietenia noastra n-a inceput ca o prietenie literara si nici nu a sfirsit o data cu "diferentialismul". Si mai trebuie spus ca Bobby era mai talentat, iar Bebe mult mai indraznet in idei decit mine. - Acele incercari (pe care le mai ai) "diferentialiste" au fost primele tale texte literare pe care le-ai luat in serios? Iti amintesti cum ai inceput sa scrii si, mai ales, cum ai inceput sa scrii poezie si de ce ai ales sa te exprimi in asemenea mod? - De fapt textele "diferentialiste" (poezie si proza scurta) aproape ca au fost primele mele texte. Ceea ce scrisesem pina atunci se putea aduna pe citeva pagini. In ce priveste poezia, pina la nasterea "dif"-ului ea fusese reprezentata de o poezioara scrisa pe la 14 ani si semanind, cum mi-am dat seama mai tirziu, cu poemul eminescian "Singuratate", si de o penibila poezea in patru versuri, compusa in clasa a zecea ca rezultat al unei provocari: auzisem, intimplator, la radio, de lansarea unui concurs adresat adolescentilor, care consta in compunerea unei epigrame in care sa intre, obligatoriu, 3 cuvinte: frunza, cer, nisip; nu stiu ce mi-a venit sa trimit si eu un textulet - cu care, surprinzator, am cistigat, ex aequo cu habar n-am cine, si am fost rasplatit, o sa rizi, cu o dedicatie muzicala. Atit imi amintesc sa fi scris in materie de poezie pina la 17 ani. Motivul principal al acestei "secete" a fost faptul ca eu doream (si inca doresc) sa scriu proza. De aceea imi si place sa spun ca eu, ca poet, sint un prozator ratat. Asta ca sa intorc pe dos cliseul conform caruia prozatorii ar fi niste poeti ratati. Dar pina la "dif" nu scrisesem nici proza cu adevarat, ci doar inceputul unei povestiri S. F. (frecventam, pe la 15 - 16 ani, un cenaclu S. F.), o povestire de razboi (ceva cu lupte aeriene) si, tot pe la 15 ani, un text in care descriam ceea ce vazusem, intr-o dupa-amiaza de vara, de la fereastra apartamentului nostru. Acest din urma text a fost, de fapt, singurul cu o oarecare doza de autenticitate, desi - sau tocmai de aceea - nu se dorise decit un exercitiu de "digitatie", o incercare, fara intentie de literaturizare, de a pune pe hirtie ceea ce avusesem in fata ochilor (nu lumi viitoare, nici razboaie pe care, din fericire, nu le traisem). Asa ca atunci cind Bebe, intr-o zi de octombrie a lui '95, intr-o ora de matematica, ne-a trimis, mie si lui Bobby, un biletel pe care scria "Ce-ar fi sa inventam un curent literar?", eu inca nu incepusem sa scriu cu adevarat, desi imi doream asta de ceva vreme (poate or mai fi fost alte citeva texte razlete, insa nu le retin). Citeam relativ mult (intrasem, de altfel, in clasa de filologie a liceului "Unirea") si imi placea sa-mi imaginez carti, construiam mental proiecte mai mult sau mai putin vagi - si asa fac si acum, poate de aceea inca n-am reusit sa scriu nici un roman. E si o doza de lene in aminarea asta (pentru ca e vorba doar de o aminare), dar mai este ceva: daca in mintea mea romanul capata cap, coada si cuprins, daca "vad" principalele personaje si sint si multumit de ceea ce "vad", atunci nu mai simt nevoia sa-l pun pe hirtie. E ca si cum "opera" ar fi deja finita si nu ar mai fi cazul sa o "transcriu". Arata bine acolo, in mintea mea, deci… Apropo de asta, imi amintesc perfect de o replica a unui personaj dintr-un roman de aventuri al lui Leonida Neamtu (autor pe care il gustam ca adolescent), o replica foarte potrivita cazului meu: "Stii care e marele necaz cu o carte? Fiecare cuvint, fiecare, trebuie scris! Te apuca pandaliile." Deci lenea a determinat "cariera" mea de poet. Si, probabil, faptul ca am ajuns de citeva ori la cenaclul acela condus de Musina in primavara lui '88, dar si la ultima intilnire a unui soi de curs de poezie tinut de acelasi Musina la Biblioteca Judeteana din Brasov, in aceeasi perioada. In plus, am observat ca poti sa exprimi foarte multe lucruri in si prin poezie si ca suna bine ceea ce vine de la mine, spre deosebire de sunetul cam fals a ceea ce incercam sa atribui, in proza, personajelor mele. Cu alte cuvinte, m-am dedat, pina la urma, poeziei, atit pentru ca ea imi cerea un mai mic efort intelectiv, cit si pentru ca implica o emisie mai directa, lipsita de "masca", de vreo instanta refractanta. Intotdeauna am scris poezie usor, dintr-o suflare, cu mare placere - bineinteles, urma "cenzura", insa ea se reducea, de regula, la taieturi, eventual la alaturarea unor fragmente disparate, cind simteam ca e cazul. - Ce-ti amintesti din perioada studentiei? Cum te-ai inteles cu colegii? Ce jocuri va placeau mai mult? Fotbal? Baschet? Biza? Oina?… Despre cenaclul la care ai participat activ la universitatea din Bucuresti? Cum v-ati ales sa publicati culegerea colectiva "Tablou de familie"? - Din perioada studentiei imi amintesc multe, dar nu stiu ce-ar fi demn de interes pentru altii. Cu colegii m-am inteles foarte bine, zic eu; dintre putinii colegi de promotie care au devenit scriitori, cel mai bine cu T. O. Bobe. Spun scriitori, dar de fapt la capitolul asta nu mai intra decit Catalin Cioaba, actualul traducator al lui Heidegger (pe Doina Ioanid n-o pun la socoteala aici: cu ea m-am inteles atit de bine incit am cerut-o in casatorie…). Jocul preferat? Mima. De fapt, jocul exclusiv. Imi placea la nebunie, desi nu aveam talentul colegului meu de camera, Mircea, a carui prestatie te topea de ris si dovedea, dupa parerea mea, talent actoricesc. A, a mai fost jocul de scrabble. Dar asta nu stiu daca se pune. E prea intelectual, nu? Cit despre cenaclu, presupun ca te referi la "Litere". Adevarul este ca eu, unul, n-am participat deloc activ la sedintele cu pricina. Am citit de doua ori si am asistat la alte citeva sedinte, fara sa scot vreun cuvint. La fel s-a intimplat si in cenaclul care l-a precedat, "Central", unde am citit o data (la insistentele lui T. O. si ale lui Cezar) si am mai trecut de vreo alte doua ori. "Central" era un cenaclul fara mentor, unde se coagulase un grup format din Razvan Radulescu, T. O. Bobe, Svetlana Carstean, Cezar Paul-Badescu, Sorin Ghergut si poate si altii, al caror nume imi scapa. Aparea, din cind in cind, si Cristian Popescu. Cenaclul "Central" nu era unul foarte populat, probabil pentru ca lipsea un nume sonor care sa-l gireze, insa avea meritul unei inovatii - acela de a se fi transformat, dupa un timp, din lipsa de cititori, intr-un cenaclu tematic: se alegea o tema, cit mai neconventionala, de genul "santaj sentimental", "final de text", "dunga de la pantaloni", iar cine dorea venea cu "lucrarea" saptamina urmatoare. Eu, destul de reticent fiind - dar si lenes - n-am fost tentat de aceste exercitii, insa cred ca erau extrem de utile, atit pentru autori cit si pentru auditoriu (am fost la sedinta cu tema "santaj sentimental" si pot spune ca nu m-a dezamagit). Aparitia in LA&I a citorva texte insotite de o prezentare entuziasta a lui Dan C. Mihailescu a reprezentat momentul de virf al "Centralului". Apoi, fiindca intre timp aparuse cenaclul "Litere", cu atractia numelui lui Cartarescu, "Centralul" a migrat catre noul "pol". Aici, bineinteles, tot grupul de care vorbeam a devenit repede "central", ca sa zic asa, s-a facut imediat remarcat si prin lecturi si prin interventiile critice (il retin in mod special pe Razvan Radulescu, ale carui critici, desi uneori extrem de subiective, aveau pregnanta, erau spumoase si incisive). Ca de obicei, eu n-am batut prea des calea spre aceste intilniri. Chiar prima mea lectura acolo am facut-o la insistentele unui coleg, Gelu Diaconu, care, desi nu scria, il admira pe Cartarescu si aproape ca era mai curios decit mine sa-i afle parerea despre poezia mea. Reticenta mea tinea si de faptul ca la "Central" fusesem desfiintat, asa incit nu vedeam de ce as mai face inca un dus rece, administrat de cam aceiasi oameni, adica de "centralisti". Pina la urma, atras, recunosc, de prezenta lui Cartarescu, a carui parere, evident, ma interesa foarte tare, am acceptat riscul unui nou frecus (ceea ce dovedea ca am tendinte masochiste, nu?). Totul a decurs conform previziunilor, cu exceptia putinelor voci care mi-au luat apararea, voci lipsite, din pacate pentru mine, de aura critica a lui Razvan & Co. Si cu exceptia, notabila si salvatoare, a lui Mircea Cartarescu. Nu vreau sa insist, ci doar sa fac o precizare: daca atunci Cartarescu a spus ca textele mele sint deja "gata", ca poezia mea e "matura" si nu are nevoie de retusuri, asta se datora si lui T. O. Bobe, impreuna cu care o disecasem intr-o serie de intilniri la beraria "Carul cu bere" si ale carui observatii mi-au prins foarte bine. Scenariul (burduseala de rigoare, colacul de salvare al lui Cartarescu) s-a repetat si peste doi ani, adica la a doua (si ultima) mea lectura. Atunci cind a aparut posibilitatea financiara a realizarii unui proiect cultural al facultatii, Mircea Cartarescu a hotarit sa aleaga sase dintre relativ numerosii cititori de la "Litere" pentru un volum colectiv. In mod ironic, alaturi de textele fostilor "centrali" si critici ai mei, au intrat si poemele mele. Asa s-a nascut Tablou de familie. In ce priveste relatia mea cu coautorii, prin imprejurarea intrarii in aceeasi "rama de tablou", am devenit prieteni (desi nici pina atunci nu fuseseram propriu-zis "inamici", atita doar ca nu pastraseram legaturi extra-cenacliere), inclusiv cu mentorul cenaclului, devenit, la rugamintea noastra, si prefatatorul volumului. Probabil ca aceasta prietenie a reprezentat cel mai important efect al acestei aparitii editoriale. Cred ca nu e putin lucru, nu? - Nu te-am intrebat deloc intimplator de jocuri, am sa-ti spun de ce, dar mai intii vreau sa ne povestesti ce este aceasta "mima" si cum se joaca? - Mima este un joc relativ simplu ca "regulament",
dar care iti cere mobilitate lexicala (pe romaneste: vocabular), actoriceasca
si imaginativa. Plus intuitie. Plus umor. E, in acelasi timp, joc individual
si joc de echipa. Se formeaza doua echipe. Numarul de membri ar trebui
sa fie nici prea mare, nici prea mic. De altfel, e un joc potrivit la
chefuri mai "modeste", atunci cind apare lincezeala, dar trebuie
sa spun ca de cele mai multe ori pentru noi mima era chiar scopul intilnirii.
Fiecare dintre jucatori performeaza, pe rind, o pantomima prin care incearca
sa le sugereze coechipierilor cuvintul indicat (numai lui, bineinteles)
de echipa adversa. Se stabilesc un interval de timp pentru interpretare
(in jur de cinci minute) si punctajul care trebuie atins (cinci puncte,
sa zicem). Daca echipa ta nu ghiceste cuvintul dat tie spre mimare in
timpul stabilit, pierde un punct in favoarea adversarilor. Daca il ghiceste,
stafeta e predata taberei opuse. Jocul se termina cind una din echipe
aduna cele cinci puncte stabilite. Echipa care pierde primeste o pedeapsa,
evident cit mai traznita cu putinta. Prin urmare, cistiga aceia care "dau"
cuvinte cit mai dificil de mimat, respectiv de ghicit, si care au in echipa
interpreti cit mai talentati. Totodata avantajul e al acelora care stiu
sa puna intrebari cit mai apropiate de ceea ce (se banuieste ca) se mimeaza,
caci ghicirea se face, evident, punindu-se intrebari - e limpede, cred,
ca interpretul nu are voie sa deschida gura (in acelasi timp, nu are voie
nici sa sugereze componenta literala a cuvintului, ci doar pe aceea semantica).
Jocul are hazul si spectaculozitatea lui (care, repet, cresc daca acela
care mimeaza e un "adevarat" actor), si te ajuta, zic eu, sa-ti
antrenezi imaginatia "corporala". De obicei se hotaraste, inainte
de inceperea jocului, ce fel de indicatii meta-mimetice sint permise;
de pilda, se convine asupra unui semn prin care se sugereaza echipei intoarcerea
la cuvintul ghicit anterior, in cazul in care interpretul isi da seama
ca presupunerile au intrat pe o pista gresita; oricum, e vorba de doar
citeva astfel de semne, pentru ca prea multe ar face jocul prea usor. - Te-am rugat sa povestesti despre mima fiindca mi se pare ca acest jos, gustat foarte tare de cei (scriitorii) de seama ta (care nu prea le au cu jocurile pe bune, sportive), cei mai tineri decit "optzecistii" si mai in virsta decit cei care s-au desprins clar de "optzecisti", s-au cam scuturat de ei, acest joc, mima, va caracterizeaza. Chiar aveam de gind sa scriu un eseu in care sa "demonstrez" acest lucru. - Asa, la prima vedere, fara prea multe informatii, ideea mi se pare discutabila. Ce sa inteleg, ca mima exclude posibilitatea ca unii dintre scriitori sa fi avut placerea de a juca fotbal sau baschet? Poate ca intr-un cerc diferit de cel al scriitorilor, un anume autor "se deda", cu aceeasi placere, voleiului. Mima e un joc de societate, potrivit in anumite imprejurari, iar jocurile pomenite de tine sint jocuri sportive, de cu totul alta factura. Pe de alta parte, e nevoie de dovezi statistice, pentru a vedea dominanta, nu de marturiile a doi-trei autori mai putin atrasi de sporturi. In plus, chiar daca informatiile tale ar confirma ipoteza, nu vad ce relevanta ar avea aceasta preferinta. Chiar sint curios sa-ti vad demonstratia… - Cum era Cristian Popescu? Ce zicea-facea la cenaclu, cum se comporta etc? - Cu riscul de a te dezamagi si de a-i dezamagi si pe cititori, trebuie sa recunosc ca nu prea am ce spune despre Cristian Popescu. Asa cum am precizat, l-am vazut o singura data, la cenaclul "Central", prin toamna lui '92, cred. Din pacate nu-mi amintesc decit faptul ca se amuza copios la lecturile pieselor intr-un act pe tema "santaj sentimental". In orice caz, nu a vorbit prea mult - si oricum, nu-mi amintesc ce-a zis - iar la sfirsitul sedintei s-a alaturat "nucleului" de care vorbeam (viitorul "tablou de familie"), cu care eu inca nu aveam legaturi (exceptindu-l, cum ziceam, pe T. O.). Sincer, desi auzisem cite ceva despre Cristian Popescu si ii citisem si poeziile, care poezii imi si placusera, nu eram fascinat de el, nu aveam o imagine din asta "mitizanta" asupra lui. Imagine care, de ce sa nu recunoastem, creste acum, incet-incet, si pentru ca - sau poate in primul rind pentru ca - a murit tinar, la 35 de ani. - Daca Cristian Popescu nu ti se parea chiar demn de luat in seama care erau modelele tale, cine iti placea foarte tare? Trebuia sa fie neaparat mort? - Draga Mihai, imi rastalmacesti raspunsul. Am
spus ca nu eram fascinat, repet, fascinat de Cristian Popescu, asa, ca
persoana, desi, subliniez, poezia lui imi placuse si mi se paruse (impresia
se pastreaza si astazi) ca isi avea propria "personalitate"
(ca dovada, intre altele, si faptul ca are epigoni). Prin urmare, n-am
spus ca nu parea demn de luat in seama, ci ca nu m-am dus iute-iute la
el sa-i "fac curte". In general, eu nu fac curte scriitorilor
sau criticilor, si poate si de aceea, de regula, nu ajung "in carti".
Deduc din malitiozitatea ta ("nu ti se parea chiar demn de luat in
seama") ca raspunsul meu anterior ti-a sugerat ca la respectiva intilnire
cenacliera m-am dovedit increzut, refuzind sa-l abordez pe Cristian Popescu
sau sa intru in cercul admiratorilor/prietenilor sai. Daca e asa, atunci
sa stii ca… nu-i asa. Pentru ca era vorba, pe de o parte, de timiditate,
iar pe de alta parte de presupunerea ca as fi fost un intrus intr-un cerc
de prieteni deja format (nucleul "Centralului"); daca mai pui
la socoteala si ca in urma cu citeva luni fusesem "bubuit" de
acestia si inca nu invatasem sa incasez, cred ca e de inteles de ce nu
ardeam de nerabdare sa ma duc la cei care ma desfiintasera. Apoi, eu vorbeam
despre o situatie concreta, despre o singura "intilnire" cu
Cristian Popescu, iar tu generalizezi, sugerind ca eu, vezi doamne, l-as
fi respins de plano si in mod constant. Poate ca daca as fi frecventat
cu adevarat cenaclul, m-as fi apropiat de grup, inclusiv de Cristian Popescu.
- Cine nu stie ce-am publicat o sa creada, dupa intrebarea ta, ca, de la a doua pina la ultima (a cincea), toate cartile mele cuprind poezii deja aparute. Ceea ce nu e adevarat, deoarece doar Klein si Eu au inclus astfel de texte. Klein, ca si Tablou de familie, este un volum de debut. Amindoua au aparut in acelasi an, la interval de citeva luni, astfel incit din perspectiva duratei lungi sint ca si simultane. Pentru ca nu aveam foarte multe texte, in Klein, volum individual, am inclus textele deja aparute in Tablou de familie, care, cum deja am amintit, e o carte de grup. In ceea ce priveste Eu, l-am conceput, desi fusese precedat de doua carti, ca pe un re-debut, fiindca, orgolios, am considerat ca volumul Klein nu a fost cu adevarat luat in seama. Cu un tiraj "confidential", practic inexistent pe piata literara, ajungind aproape exclusiv in miinile criticilor, prietenilor si cunoscutilor, cu citeva cronici si recenzii pierdute in revistele literare, placheta mea a ramas ca si necunoscuta. Deci, in Eu am reluat integral placheta de debut si i-am adaugat o sectiune cu poemele noi. Am judecat asa: cei care - putini, probabil - au dorit sa aiba Klein-ul si n-au avut de unde sa si-l procure, il puteau gasi; cei care nu auzisera de aceasta carte, aveau sa faca atunci cunostinta cu ea. Aceia care ar fi fost interesati - cine stie? - de "productiile" post-Klein, le gaseau tot aici. Intr-un cuvint, Eu devenea, o "opera omnia" la momentul acela, mai ales ca aveam convingerea ca nu mai am ce spune in poezie. Momentele de "gratie" a scrisului pareau sa fi disparut, focalizarea asupra altor proiecte, de proza, dar si "academice" incepea sa ma acapareze s.a. m. d. Dupa cum mi-am dat seama mai tirziu, lipsa momentelor "privilegiate" se datora epuizarii unei "virste poetice", sentimentului ca acest/acel Mihai Ignat nu mai exista asa cum apare el in Eu - si faptul ca erau acolo, intr-un volum din 1999, poeme scrise inca din 1989 nu putea decit sa imi intareasca aceasta impresie. Insa, ca sa revin la intrebarea ta, cartile de dupa Eu, adica Klein spuse si Poeme in doi (ca si alte doua, aflate in manuscris), nu mai cuprind "reluari". - Cum ai debutat in volum ("Klein") si ce a insemnat asta pentru tine? Ti s-au intimplat lucruri memorabile datorita primului tau volum? - In vara lui '95, imediat dupa absolvire si dupa
intoarcerea la Brasov, a aparut Tablou de familie. Prin septembrie, rasfoind
revistele literare, am dat de un anunt referitor la concursul national
de poezie "Aurel Dumitrascu" de la Piatra Neamt. Nu stiam nimic
despre concursul asta, era, de altfel, abia la a doua editie, dar fiindca
Mircea Cartarescu ma tot indemnase sa-mi adun textele in volum si sa le
trimit pe la edituri si jurii, m-am conformat. Spre marea mea surpriza,
caci nu-mi facusem iluzii, in noiembrie am primit un telefon prin care
eram anuntat ca fusesem desemnat cistigator. Juriul, format din 13 scriitori,
fusese prezidat de Liviu Ioan Stoiciu, iar la faza finala a selectiei
concurentul principal imi fusese, am aflat mai tirziu, Nicolae Coande.
In decembrie, acelasi an, Klein avea deja I.S.B.N. si coperte - si asta,
in sine, a insemnat foarte mult pentru mine, chiar daca nu si pentru altii
(cu exceptia lui Liviu Ioan Stoiciu, Radu Cosasu, Liviu Antonesei sau
Mircea Cartarescu). - Mihai, ne-am intins deja prea mult, asa ca am sa te intreb si despre celelalte doua carti ale tale, "Klein spuse" si "Poeme in doi"… Cum a ajuns "Klein spuse", cea mai reusita carte a ta, dupa parerea mea, evident, fara coperte, "descarnata", cum ai zis tu. Despre "Poeme in doi" inca nu stiu nimic, asa ca poate ne povestesti tu cite ceva despre aceasta carte abia aparuta. Sa te intreb de planuri de viitor? - Spre marea mea surpriza, la vreo doi ani de la
scrierea textelor noi din Eu, cind deja eram aproape sigur ca ajung, in
sfirsit, prozator, in toamna lui 2000 am pus pe hirtie, dintr-o suflare,
in mai putin de doua saptamini, textul lui Klein spuse. Aceste zile au
fost, bineinteles, urmate de o perioada ceva mai lunga de retusuri - dar
nu pentru ca au fost multe (in general taieturi), cit pentru ca, asa cum
imi place mie sa zic, am lasat textele "la rece", o bucata de
timp, ca sa le pot reciti cu capul limpede, distantat de momentul "fierbinte"
al scrierii; totodata le-am dat citorva apropiati in a caror parere am
mare incredere (in primul Doinei Ioanid, sotia mea) pentru o privire "din
afara". Cum a ajuns Klein spuse "descarnata" e o poveste
intreaga. Pe scurt, s-a intimplat asa: editura careia m-am adresat, Crater,
si-a batut joc de coperta excelenta facuta de unul dintre prietenii mei,
Marius Rus (autor si al site-ului meu, de altfel), asa cum, aceeasi editura,
si-a batut joc, implicit, de sponsorizarea acordata de revista virtuala
Norii prin bunavointa unui prieten de peste ocean, Stefan Balan, si a
scos o coperta oribila. Nu vreau sa intru in amanunte. Cert este ca, disperat,
ramas in impas (editorul imi cerea, tot mie, alti bani ca sa scoata o
noua coperta!), am luat cartile, carora, cu exceptia a 20 de exemplare,
inca nu le fusesera lipite copertele, si le-am adus acasa. Hotarirea am
luat-o la furie, dupa care, la rece, mi-am dat seama ca n-am ce sa fac
cu 480 de exemplare de carti fara coperte (nici vorba de bani scosi din
propriul buzunar, ca doar era un buzunar de asistent universitar!), dar
ca nici nu imi vine sa le arunc la gunoi. Si atunci mi-a venit ideea de
a confectiona manseta pe care sa scriu un text "promotional"
cit mai incitant si de a lansa cartea "in samizdat". Si asa
am devenit, la a patra carte, autor underground (ca o curiozitate, nu
ca o lauda: cu exceptia Tabloului de familie, pentru care numele/prefata
lui Cartarescu a servit, sint convins, drept trambulina mediatica - si
nu pot decit sa ii multumesc pentru acest serviciu -, doar "descarnata"
Klein spuse a fost nominalizata, alaturi de carti "normale",
la premiul ASPRO). Asa ca, intr-un fel, ar trebui sa ii multumesc neseriosului
editor pentru faptul ca a contribuit la micul meu succes si la involuntarul
meu experiment (la nivelul artefactului, nu la nivelul textului). Apropo
de asta, unii mi-au sugerat sa nu divulg geneza accidentala a acestei
editari, ci sa las impresia ca totul a fost premeditat. Stiu ca ar fi
sunat mai frumos asa, dar nu acesta ar fi fost adevarul. Oricum, despre
Klein spuse ar mai fi multe de povestit.
|
||
|
E-mail: revista_tiuk@yahoo.com |