|
"La urma
urmei, cind un om renunta la o suma de bani ca sa citeasca niste lucruri
scrise de tine, simti o oarecare responsabilitate",
Interviu cu RADU PAVEL GHEO
Mihail Vakulovski: Radu, prima oara am vorbit "fata-n fata"
cind ai cistigat premiul pentru cea mai buna traducere, distinctie oferita
atunci de "Sfera politicii". Evident ca te cunosteam din presa,
mai ales din revista "Timpul", scriai proza (si SF, nu doar
proza-proza) si eseuri, culturale si sociale. Acea perioada mi se pare
importanta si pentru ca urma sa emigrezi in SUA. Cum te-ai hotarit sa
faci acest pas? Care era starea ta dinainte de plecare? Cum te-ai simtit
in America si … de ce te-ai intors? Cum te simti in Romania dupa
revenire (sau te-ai intors la Timisoara?)? Pentru tine inainte si dupa
e aceeasi Romanie, acelasi Radu Pavel Gheo?
Radu Pavel Gheo: Hai sa precizez intii ca premiul de care pomeneai
era pentru cea mai buna traducere a unei carti de studii politice. Adica
n-am fost cel mai bun traducator din engleza, nici macar pe anul 2000,
ci doar pe un domeniu. Acum, intrebarea... De fapt, astea-s mai multe
intrebari in una. Cred ca mi-ar trebui citeva pagini ca sa explic asa
cum mi se pare ca trebuie (asezat, ardeleneste, banateneste...) ce si
cum stau lucrurile cu plecarea in America si intoarcerea in Romania.
Speram ca am reusit sa o spun in volumul acela, "Adio, adio, patria
mea, cu i din i, cu a din a". Se pare ca nu - lumea e prea legata
de imaginea Americii ca paradis (din care, ca si din iad, nu se cuvine
sa te mai intorci). De fapt, America pe care o comentam de aici, de
la mii de kilometri de ea, fara sa o stim altfel decit din filme, e
imaginea idealizata a lumii, asa cum o vrea fiecare, iar sintagma "tara
tuturor posibilitatilor" exact asta si sugereaza. E greu sa le
bagi in cap oamenilor ideea ca SUA e o tara ca oricare alta, populata
de oameni obisnuiti, sau ca un sistem politico-juridic mai bun nu ii
face si pe oameni mai buni, mai harnici sau mai cinstiti. (Aici e meritul
americanilor ca au stiut sa-si creeze o astfel de imagine si, cind te
uiti la imaginea Romaniei - chiar in ochii romanilor -, nu poti sa nu-i
admiri). In fine, America e o tara mai buna decit multe altele, poate
chiar cea mai buna (n-am fost in toata lumea, deci nu generalizez).
Ca nu s-a potrivit cu mine si cu Alina, sotia mea... asta e altceva.
Cel mai bine a sintetizat problema Stefan Agopian intr-un comentariu
la Fairia - o lume indepartata, unde zicea ca "divortul" meu
de America isi are originea in nepotrivirea de caracter. Daca m-as fi
nascut si as fi crescut acolo, probabil as fi fost un cetatean american
foarte bun. Asa... "sint roman si-mi place munca, cum ii place
mierlei sunca" sau "ciunga" - era un cintec de genul
asta... Cum m-am hotarit sa fac pasul spre America? Pai, nu m-am hotarit
eu. Daca nu erau niste colegi de-ai Alinei care sa ne indemne sa trimitem
si noi un plic cu datele personale si o poza la Loteria Vizelor, nici
n-o faceam. Mie mi s-a parut un fel de joc si nu m-am gindit nici o
clipa la vreo consecinta a gestului meu. Nesabuinta... Apoi, cind am
cistigat, trebuia sa fiu timpit sa nu plec sa vad America! Cine nu vrea
sa plece sa vada tara tuturor posibilitatilor? Dar nu ma gindeam - nici
eu, nici Alina - sa ne stabilim definitiv acolo, ci sa vedem cum e.
In paranteza fie spus, cei care crapa sa ma convinga ca nu trebuia sa
ne intoarcem, ca acolo era mai bine (in general fara sa stie cum e acolo)
ma induioseaza. Tare multa nesiguranta trebuie sa fi acumulat daca simt
nevoia sa-si transfere frustrarile asupra altora! Iar cind le spun ca
sint mai multumit acum, in Timisoara, decit in America, nu fac decit
sa-i infurii. Toti trebuie sa ne simtim bine in America? Asa, colectivist?
Asta in conditiile in care americanii carora le-am spus ca plecam fiindca
nu ne place la ei, au raspuns cu seninatate: "Inteleg. E normal.
Iti place mai mult tara ta..." Acum eu cu Alina traim in Timisoara,
ne simtim mult mai bine decit acolo si sintem multumiti ca am izbindit.
Fiindca visul nostru nu era America. Visul nostru era Timisoara.
MV: Cum ai inceput sa scrii? Cum erau primele
tale texte?
RPG: Primul meu text, chiar primul, daca despre asta vorbim, era o poezie
intitulata Primavara. Am scris-o prin clasa a doua. Au urmat, in aceeasi
zi, Vara, Toamna si Iarna. Iti inchipui cum erau...
MV: Cind si cu ce ai debutat?
RPG: Pai, eu zic c-am debutat de mai multe ori. Debutul in proza a fost
cu o povestioara SF/fantastica, "Un alt raspuns", publicata
in Jurnalul S.F. prin martie 1993. Apoi, in volum, am aparut cu o povestire
in Antologia SF Nemira '94, iar din textul ala, "Dans de lebada
mecanica", zice Alina ca ar fi putut fura aia din Matrix un vraf
de idei (cele trei personaje, printre care tipa bruneta, tunsa scurt,
ghicitoarea, insul cu destin eroic...). Mi-ar placea sa fie asa sau
cel putin sa nu devin paranoic. In domeniul criticii si eseisticii am
publicat un text despre Breban, "Arhitectura si destin", intr-un
Orizont timisorean, in mai 1995. In jurnalistica am inceput treaba un
pic mai tirziu, prin 1999, cind am inceput sa scriu editoriale si articole
de opinie in Monitorul iesean. Primul interviu i l-am luat pe fuga lui
Cristian Tudor Popescu, tot in Iasi, tot in 1999, prin ianuarie, si
faceam pe mine de frica. Noroc ca CTP-ul ma stia ca SF-ist si, de altfel,
e un ins foarte, foarte urban. Ar mai fi debutul in spatiul traducerilor,
cu primul text publicat la Polirom - o lucrare din zona istoriei religiilor:
Yuri Stoyanov - Traditia ascunsa a Europei. Asta a fost tot in 1999.
E drept, mai inainte am tradus si romanul lui Carl Sagan, Contact, l-am
predat editurii care avea copyright-ul si careia i-am uitat numele,
dar apoi nu stiu ce s-a ales de carte. De aparut n-a aparut - si nici
n-am primit toti banii. In fine, debutul cel mai important pentru mine,
cel in volum personal, a fost in 1997 la Editura Athena, cu un volum
de proze fantastice si SF, Valea Cerului Senin. Ar mai fi si alte debuturi,
ca fiecare om are zeci, sute de debuturi de un fel sau altul, dar deocamdata
astea cred ca ajung.
MV: Povesteste despre debutul tau in volum, despre
"Valea Cerului Senin". Cum te-ai simtit cind ai vazut pentru
prima oara obiectul carte pe care scria numele tau?
RPG: Prea multe nu-s de povestit. Am avut sansa (si la debut, si ulterior)
sa fiu sprijinit de citiva oameni care au avut incredere in mine - vorbesc
serios si nu fac doar un gest de complezenta. Practic, pentru cartea
de debut n-a trebuit decit sa am textele scrise si sa-mi inscriu volumul
(oferta de volum) la un concurs. Premiul era oferit de revista Orizont
si de Editura Athena si consta in publicarea volumului si o suma destul
de consistenta. E drept, inainte de asta publicasem pe ici, pe colo,
destule texte, dar nu speram sa fiu ales tocmai eu. Asa ca oamenilor
care au avut incredere in mine la inceput - Cornel Ungureanu si Mircea
Mihaies, fiindca de ei e vorba - le ramin si acum dator. E nevoie sa
repet ca nu e un act de complezenta, de politete obligatorie? Cred ca
da. Dar, pe cuvintul meu, n-am uitat niciodata cine m-a girat sau a
avut incredere in mine inainte de a ajunge cit de cit cunoscut. Asa
stau lucrurile si cu directorul Editurii Polirom, Silviu Lupescu - n-avea
de unde sa stie ca Adio, adio, patria mea... o sa aiba succesul pe care
l-a avut. Ma bucur ca a iesit asa, fiindca n-am dezamagit. De asta ma
temeam cel mai tare. Si ma tem si acum. Cum m-am simtit cind mi-am vazut
numele pe-o carte? Nu stiu exact. Tin minte ca am ridicat pachetul de
la posta, ca l-am deschis acasa, cu sufletul la gura, fiindca stiam
ce contine (cele douazeci de exemplare de autor), ca am scos cu mare
grija un volum din pachet si... gata. De-aici lucrurile se incetoseaza.
Mi-e si greu sa retraiesc senzatia de acum sapte ani, momentul in care
am pipait coperta aia lucioasa pe care vedeam, citeam, reciteam numele
meu. Dar in clipa aia eram oricum prea emotionat ca sa-mi constientizez
emotiile. O patesc de multe ori, asa ca dupa aceea ma vad nevoit sa-mi
reinventez cumva amintirile, pe baza unor senzatii fragmentare.
MV: Celelalte carti ale tale te-au bucurat la
fel de mult ca volumul de debut? Care e relatia ta cu volumele tale,
cu cartile tale?
RPG: Iti dai seama ca, daca tot am pomenit de Adio, adio..., pentru
mine a fost ca un fel de re-debut. Asadar, m-am simtit la fel. Romanii
e destepti e pentru mine un pic altceva, deci tot un fel de debut. Fairia
- o lume indepartata, cartea lansata la Bookarest, e altceva - un basm...
Fiecare carte mi se pare egala cu celelalte. De aceea, dupa ce volumul
a aparut, il recitesc o data (nu chiar cu atentie) si dupa aia il uit.
Il pun deoparte. Stiu ca e acolo, dar nu revin la el. Nici nu-l mai
rasfoiesc - decit daca mi-o sugereaza cineva sau vreau sa verific vreun
pasaj. Poate ca mi-e frica sa nu vad acolo vreo prostie gigantica si
sa-mi distrug respectul fata de mine.
MV: Cum citesti cronicile la cartile tale?
RPG: Cu frica. Cu bucurie. In nici un caz cu detasare. Dar nu-i vorba
doar de cronici, ci si de opiniile cititorilor in general - le apreciez
la fel de mult. La urma urmei, cind un om renunta la o suma de bani
ca sa citeasca niste lucruri scrise de tine, simti o oarecare responsabilitate.
Trebuie sa-i oferi ceva in schimb. Si-atunci cum sa nu conteze si parerea
lui?
MV: O "?" care vine din declaratiile
tale recente. Ce inseamna pentru tine "critici specialisti"?
De ce pentru tine un tip care scrie doar critica e mai specialist decit
unul care nu e atit de limitat/netalentat?
RPG: Daca am spus asa ceva, am spus o prostie imensa. Criticul specialist
e pentru mine criticul literar, cel care publica recenzii si cronici
literare in reviste. Criticul nespecialist e cititorul normal, cel pe
care noi am vrea sa-l numaram cu sutele de mii, dar ne bucuram si la
o mie.
MV: Pina acum cel mai mare succes la publicul
larg ("marele public") l-au avut cartile tale eseistice, ca
sa zic asa, socio-culturale. In cazul cartilor "Adio, adio, patria
mea, cu i din i, cu a din a" si "Romanii e destepti"
chiar putem vorbi de un mare succes, lucru pentru care ma bucur sincer.
Cind ai ajuns la acest stil? Pentru a scrie astfel te-a ajutat existentialul,
biograficul?
RPG: Uite, succesul pe care l-a avut Adio, adio, patria mea... m-a bucurat
exact din motivul sugerat de intrebarea anterioara: a "prins",
a avut succes atit la critica specializata, cit si la publicul larg.
Nu stiu daca asta e visul fiecarui scriitor, dar al meu e: ceea ce ai
scris sa fie laudat la diferite paliere de lectura, la nivele diferite,
de categorii diferite. Atunci simt si eu ca am scris o carte... nu buna,
ci - indraznesc sa zic - marcanta, care a insemnat ceva pentru cei care
au citit-o. Chiar daca unii au reactionat violent impotriva celor spuse
de mine. Daca ma tem de ceva cind scriu, ma tem doar sa nu-l las pe
cititor indiferent. Eu pentru cititori scriu. Si ma gindesc la ei (sau
la cititorul ideal) cind scriu. Cred ca asta m-a influentat in scris
mai mult decit biograficul. Altfel, biograficul e o sursa buna de povesti.
MV: Ce rol are existentialul in proza fantastica,
in SF? In cazul dat e vorba mai degraba de un biobibliografic sau…
RPG: Nu fac diferentierea dintre proza SF (sau fantastica, politista,
comica s.a.m.d.) si proza "normala". Cred ca fiecare naratiune
trebuie sa aiba ceva de transmis, fie chiar, la extrem, si lipsa mesajului.
Iar scriitorul isi alege modalitatea in care poate s-o spuna cel mai
bine. Etichetele de gen se pun dupa aceea. E un efect al unei iluziei
fericite, conform careia a imparti pe categorii inseamna a evalua calitativ.
Dar nu e asa. Daca autorul prefera o anumita cheie narativa, acea cheie
nu impune de la sine calitatea cartii. Asadar, SF-ul, proza fantastica,
"realista", onirica sau oricum ar fi e doar buna sau proasta.
Alte diferentieri nu vreau si nici nu pot sa fac.
MV: Volumul tau recent, "Fairia - o lume
indepartata", e o alta carte a ta din zona prozei fantastice. O
carte care se citeste cu multa placere, poate fiindca se simte cheful
cu care este scrisa. Cum se leaga placerea ta de a scrie cu scrisul,
care pentru tine este o munca?
RPG: Placerea o simti intermitent in timpul muncii, cind constientizezi
din cind in cind ca textul iti curge, dar - de data asta - cel mai ades
placerea vine dupa. E satisfactia pe care o simti cind te ridici de
la masa si ai in fata citeva pagini scrise si stii ca lucrurile au luat-o
in directia buna, ca lumea pe care o imaginezi e coerenta, credibila
si, daca se poate, atragatoare. Despre momentele de blocaj prefer sa
nu vorbesc.
MV: Spui ca "Fairia - o lume indepartata"
este cea mai buna carte a ta. Daca ai fi impresarul sau editorul tau,
cum ai caracteriza-o?
RPG: Ce s-ar intimpla daca am nimeri pe neasteptate intr-o lume in care
basmele copilariei sint de fapt singura realitate cunoscuta? Cum am
trai acolo, printr-un amestec de Feti-Frumosi, vrajitoare, centauri,
satiri, paznici de comori, cavaleri cam ca-n Evul Mediu si alte decoruri
si personaje imaginare? Asta traiesc personajele din Fairia, astronauti
cazuti intr-o lume care, desi pare reala, stringe tot ce a produs imaginatia
oamenilor de-a lungul mileniilor. Asa ca oamenii nostri balanseaza mereu
la granita intre o asemenea lume incredibila, ca de vis feeric, si una
pe care ar lua-o drept realitate daca asta n-ar insemna moartea lor.
E un basm, o poveste uneori ironica, alteori duioasa, pornita pe un
pretext SF si continuata cu o calatorie in niste lumi cunoscute si in
acelasi timp ciudate. Sper sa prinda, mai ales ca abia acum se simte
o reorientare a cititorului spre fictiune. Memoriile, eseistica, jurnalele
ramin insa (si inca) partea predominanta a lecturilor publicului.
MV: Traduci carti interesante, cum sint Yuri
Stoyanov, "Traditia ascunsa a Europei", Leo Strauss, "Cetatea
si omul", Max Weinreich, ""Universitatile" lui Hitler",
David Lodge, "Muzeul Britanic s-a darimat!". Cum te simti
ca traducator, placerea traducerii poate fi comparata cu placerea scriiturii-scrierii
unei carti? Traductiunile fac sau nu fac o literatura?
RPG: Placerea traducerii? Da, exista, dar nu as compara-o cu placerea
scrisului, a creatiei propriu-zise. Desi sint constient ca si traducatorii
creeaza cumva - sau, mai degraba, modeleaza ceva gata creat. Pragmatic,
diferenta ar fi ca traducerea este platita imediat, pe cind o carte
proprie... depinde daca se vinde, daca tirajul aduce ceva din punctul
asta de vedere (si, in materie de bani, la noi e greu sa-i aduca autorului
mare lucru), daca placi publicului. In ceea ce priveste partea cu traducerile
care fac sau nu o literatura, eu zic ca nu o fac, dar o determina. Si
o influenteaza. Traducerile pot insa modela o cultura.
MV: Zici ca n-ai renunta la scris pentru nimic
in lume. Ti s-a intimplat sa trebuiasca sa renunti la ceva pentru altceva
fara ca asta sa-ti faca placere?
RPG: Aici chiar ca m-ai incuiat. Sa zic ca intotdeauna renunti la ceva
sau optezi pentru altceva? Nu stiu.
MV: Ai scriitori preferati? Influente?
RPG: Rusii, ex-sovieticii... astia sint scriitorii mei preferati. Adica
in capul listei. Dar n-are rost sa insir acum sute de scriitori. De
la fiecare autor mai renumit sau mai putin renumit pe care l-am citit
mi-a placut ceva, m-a atras ceva. Numai ca, fiindca n-am avut pe nimeni
sa-mi dirijeze lecturile, am citit de mic o amestecatura de carti -
si bune, si proaste. Selectia am facut-o mai tirziu, dar ce stiu eu
ce influente ascunse s-au impus in mintea mea... O sa pomenesc totusi,
cum fac de obicei, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, care
mi-e carte de capatii, model, obiect de admiratie.
MV: Cum ti se par revistele culturale romanesti?
Editurile?
RPG: Bune, slabe. Cum e si normal. Un semn bun ar fi ca edituri mari
incep sa se intereseze de evolutia literaturii... si aici trag un pic
spuza pe turta mea, a noastra, dar nu pot sa nu zic ca lansarea celor
sapte tineri autori de catre Editura Polirom a fost un semn de normalitate
atit de zgomotos, incit sper sa se trezeasca mai multa lume. Nu ca n-ar
mai fi edituri, chiar din cele importante, care nu promoveaza literatura
tinara. Sa pomenesc numai de Paralela 45, desi am vazut recent ca mai
indraznesc si altii. Proiectul Editurii Polirom a fost in primul rind
un semnal ca, dom'le, exista scriitori tineri buni, bunicei, chiar foarte
buni, ca ar fi vremea sa-i bagam in seama, sa ne rupem de ideea ca nu
se mai scrie, maica, asa ca pe vremea lui Ceausescu... Revistele literare
sint in mare parte OK, adica mediocre spre bune si din cind in cind
cu pagini superbe... ca peste tot. Rolul revistelor e de altfel mai
degraba de mentinere a unui standard decit de depasire a lui.
La partile pozitive as pomeni proliferarea revistelor literare sau de
cultura in format electronic, un semn de normalitate si o sansa pentru
scriitorii de orice virsta, fiindca aici limita de spatiu sau de distributie
e practic anulata. Cit de buna e revista, asta depinde de cei care o
fac. La partile negative as mentiona etern romanescul partizanat, vizibil
in majoritatea coplesitoare a revistelor de la noi. Localismul, spiritul
de gasca.
MV: Ce ti se pare normal si ce ti se pare anormal
in viata literara actuala?
RPG: Normal e ca lucrurile incep sa intre pe fagasul din care au fost
scoase o data cu impunerea modului de evaluare si promovare pre-decembrist,
stimulat de comunisti, dar pe care, printr-o forma perversa de adaptare,
l-au preluat intr-o forma sau alta mai toti cei implicati in viata literara.
Ma tem uneori ca, dincolo de scrierile valoroase aparute atunci, exista
o matrice a cenzurii care deformeaza aproape tot ce s-a scris. Iar legatura
trecutului cu prezentul o fac exact personajele prinse intre lumi, carora
le vine greu sa se adapteze la ceea ce inseamna intr-adevar libertate
a scrisului si sint contrariati sau frustrati de felul in care evolueaza
lucrurile. Imi amintesc de obiectiile legate de "scrierile sexoase
ale tinerilor". Lasind la o parte faptul ca "scrierile sexoase"
nu-s nici prea multe, nici chiar atit de sexoase (dar ce stiu eu cum
gindesc cei care nu puteau scrie "pizda", ci doar "sex"?),
trebuie sa ne asumam libertatea scrisului asa cum e ea: cu exagerari,
cu teribilisme, cu mode si mai ales fara dirijism. Un alt lucru normal
si laudabil mi se pare transferul de autoritate dinspre critica literara
inspre edituri. Ma gindesc la faptul ca inainte de 1989 criticii puteau
impune sau cel putin promova - in masura in care se putea - un autor
pe care il girau. Nu vreau sa fiu gresit inteles: era foarte bine asa.
Atunci. Acum nu mai e. Cartea intra pe o piata culturala, una extrem
de restrinsa, unde se bate cu alte mijloace de educatie si entertainment,
inexistente sau subdezvoltate inainte de 1989, asa ca pentru promovarea
ei avem nevoie de un bun management literar. Critica literara preia
locul care i se cuvine in mod normal, de evaluare post factum, de ierarhizare
a unei piete literare pe care o dezvolta editurile. Anormala mi se pare
incapatinarea cu care destui scriitori si critici - tineri si batrini
- se cramponeaza pe ideea luptei intre generatii. Lupta intre cine?
Lupta pentru ce? Parca n-ar fi auzit nimeni de continuitate (fie ea
si prin fronda, ca nu te revolti decit impotriva a ceea ce stii). Am
fost recent la o lansare de carte in Timisoara si, netam-nesam, discutia
a virat de la autorul lansat (un valoros optzecist) exact spre cei sapte
tineri lansati de Polirom. De ce or fi deschis subiectul, ca n-avea
treaba cu ce se intimpla acolo? S-a marcat opozitia intre superficialitatea
"sexosilor" de la Polirom si devotamentul fata de cultura
veritabila al celor prezenti (in paranteza fie spus, cel putin patru
din cele sapte carti nu sint si nici nu vor sa fie "sexoase"),
s-a comentat ironic ideea ca un scriitor tinar ar putea fi talentat
si in general s-a deversat un val de frustrare pe care n-o inteleg.
Adica gata, in 1989 s-a golit galeata cu scriitori romani? Oricine vine
dupa nu poate scrie decit mai prost? Au spart pietele literare scriitorii
predecembristi, asa incit lumea nu mai are timp sa citeasca altceva?
Iar, daca e vorba de valoarea scriitorilor tineri, vad ca apar destule
cronici elogioase la cartile unor autori publicati dupa 1989, de la
autorii lansati de Nemira prin '90 si ceva (Aldulescu, Daniel Banulescu...)
pina la cei aparuti in ultimii doi-trei ani sau cei care stau sa apara.
Si iar ma simt nevoit sa precizez ceva, ca sa nu fiu gresit inteles:
nu simt ca trebuie sa ma opun scriitorilor dinaintea mea (sau, ca sa
nu cad in aceeasi capcana, celor care vor aparea de acum inainte). Traseul
meu de scriitor, bun-prost, cum o fi, e unul individual, iar el include
atit lecturi din cei care au fost, cit si din cei care sint. Iar ideea
de falanga literara imi displace. E drept, sint membru fondator al Clubului
8 de la Iasi, dar acolo e vorba de un grup de prieteni cu interese comune
care se sustin reciproc, participa la proiecte comune si, in rest, isi
vad de treaba lor. Asa ca eu zic sa mai terminam o data cu frustrarile
astea de scriitor pe o piata culturala mica! E loc pentru toata lumea.
MV: Ce-ti place si ce nu-ti place in literatura
care se scrie acum? Cum ti se par tinerii scriitori? Cine dintre scriitorii
tineri ti-e mai apropiat tie ca si cititor, cine dintre cei care sint
deja cunoscuti nu-ti plac deloc?
RPG: Uite, am zis ce nu-mi place. Si ca imi plac scriitorii tineri,
fiindca scriu mai pe gustul meu. Diferenta masiva, falia majora care
rupe lumea literara in doua, cred ca apare la granita dintre autorii
publicati inainte de 1989 sau educati editorial sa publice atunci, in
conditiile cenzurii, si cei care n-au apucat sa-si autocenzureze textele
cu gindul la cenzura de partid. E o diferenta care se simte, fiindca
nu tine de talent, ci de modelul comportamental scriitoricesc. Dar nu
vreau sa generalizez: Ioan Grosan, de exemplu, sau Stefan Agopian sau....
cred ca, daca mai stau pe ginduri, mai gasesc si alte exemple... ei,
oamenii astia scriu (cit mai scriu) ca si cum n-ar fi trait in comunism.
Ca si cum n-ar fi fost cenzurati sau in pericol sa fie cenzurati. Asa
si trebuie. Dar banuiesc ca e foarte greu, fiindca, pe de alta parte,
am vazut ce greu se adapteaza autori in voga pe atunci, ca Augustin
Buzura. Ei, imi plac tinerii fiindca sint liberi, au o prospetime si
o vioiciune mai potrivita cu epoca si - probabil - cu mine, asa ca n-as
vrea sa fac discriminari. Imi plac multi si-i citesc cu placere pe multi.
Nume nu vreau sa mai dau. Daca uit pe cineva, supar. Chiar daca insir
tot ce-mi amintesc, tot uit pe cineva, care se supara. Dar sint si prozatori,
si poeti buni, si critici competenti. Daca ne apucam sa facem o lista,
gasim, poate, cit de-o generatie. Iar daca grupul frustratilor ar deschide
ochii, ar vedea ca e vorba de o "generatie" mai degraba biologica
decit de decada: e vorba de insi intre 45-50 si cu care - pe cuvint!
- poate comunica, ba mai mult, ca are si ce citi de la ei. Sau poate
ca exista vreo regula de care n-am auzit inca, una care spune ca nu
trebuie sa-i citesti pe cei mai tineri ca tine, ca nu au ce sa-ti spuna.
Iarta-ma ca tot insist cu povestea asta cu tinerii si batrinii, dar
nu eu am inceput. Personal, as prefera sa uitam de ea - scriitorul e
scriitor, nu e scriitor tinar sau batrin. Cind citesc o carte, virsta
celui ce a scris-o e ultimul lucru la care ma gindesc.
MV: Daca ai ajunge presedinte al vreunei uniuni
scriitoricesti sau director/redactor sef al vreunei reviste culturale
importante ce-ai face pentru scriitorii tineri?
RPG: Hai sa-mi fac campanie de pe-acum: as face TOTUL! Traduceri in
strainatate, burse, finantari, promovare... Asta chiar daca as avea
optzeci de ani (si sper sa ajung sa-i am!). Nu exagerez. Vrem, nu vrem,
sintem o cultura mica si cvasi-necunoscuta. Ca sa atragem atentia asupra
noastra, singura noastra sansa e sa impresionam cu ceva care sa ii faca
sa vibreze. Logic, cu ceva contemporan, reprezentativ pentru o lume
sincronizata cu cei de dincolo. Apoi, tinerii care ar avea succes, cei
care ar reusi sa se impuna si sa aiba un cuvint de spus la aceeasi ipotetica
uniune sau revista de scriitori, ar urma sa faca acelasi gest fata de
cei care vor veni pe urma lor. Mi se pare ca suna mai aproape de normalitate.
Oare mai e nevoie sa spun ca nu cu traduceri din scriitori de secol
XIX putem impresiona lumea literara europeana? Abia dupa ce le-am atras
atentia cu ceva proaspat si de calitate, mai aproape de mentalitatea
epocii, putem sa ii atragem spre intreaga literatura romana. Pe plan
intern, as mai zice cite ceva despre atit de necesarele burse sau finantari
pentru proiecte de anvergura de ordin lexicografic sau pentru realizarea
de editii critice din operele clasicilor romani, dar ar fi prea multe
de spus si de criticat... Si deja am ajuns la 25.000 de semne. Nu vreau
sa transform interviul intr-o carte gen Opiniile lui Radu Pavel Gheo,
care le stie pe toate, despre toate pe care le stie el... Am facut destul
pe atoatestiutorul. Multumesc pentru ocazia de ma da in stamba, pe care
mi-ai oferit-o aici. Mi-a facut mare placere.
(iunie 2004, Brasov - Timisoara)
|
