Razvan EXARHU

Mihai Vakulovski: - Domnule Razvan Exarhu, bai domnule, cum ti-a venit ideea acestei expozitii care se numeste, atit de frumos, "Kitsch ce-i mai frumos?", caci, in primul rind (si inaintea expozitiei), merita apreciata aceasta idee, atit de (iar) frumoasa.
Razvan Exarhu: - Ideea nu e extrem de originala, pentru ca ea se poate vedea la tot pasul, ideea iti poate veni oricind, daca ai un pic de bun-simt sau de, cum sa-i spunem, inspiratie, pentru ca multe obiecte de aici sint pina la urma niste acte artistice, oricit ar fi ele de blamabile, exista un act artistic in spatele oricarui obiect din expozitie. Oamenii au inceput sa vada ca frumosul trebuie infrumusetat, ca nu e suficient, ca trebuie mai mult, si atunci am ajuns la concluzia ca intrucit viata devine un prilej de aglomerare a obiectelor si nu un proces de purificare interioara, lucrurile ar trebui adunate cit se poate de multe laolalta ca sa concepem cu ele un portret al romanului contemporan. Cam aici cred ca se opresc intentiile mele pina una-alta.
M.V.: - Ai amenajat expozitia in forma de apartament: hol, sufragerie, dormitor, bucatarie... un ascultator al emisiunii tale zicea ca, asa cum este acum, Atelier 35 ii trezeste nostalgie. Ce-ai simtit tu cind ti-a venit primul obiect si cum ai adunat exponatele?
R. E.: - Am inceput sa adun intimplator exponatele. Initial colega mea, Ada Rosetti, avea nevoie nu stiu in ce scop de un peste de asta de televizor, un peste de sticla, si m-a rugat pe mine, pentru ca aveam un contact mai verificat cu publicul, sa rog pe cineva sa-mi trimita un peste, macar ca imprumut daca nu de tot, si dupa aia m-am gindit ca de ce sa nu iasa si o expozitie din toata povestea asta, ca merita. Pe urma m-am gindit ca e prea mult sa zugravesti starea nationala de kitsch. Nu ai spatiu, nu ai timp si nu ai toate obiectele la un loc, nu e niciodata indeajuns, pe cuvint. Nu e o idee cu capat toata povestea asta. La inceput am avut intentia sa organizez chiar un muzeu al terorii si al ororii, astfel incit, odata intrat in el, sa ti se faca pielea de gaina, sa simti cum apartamentul urla cu toate culorile astea spre tine, cum te striveste si te obliga sa iei forma lui, sa te adaptezi lipsei de spatiu, lipsei de viata in primul rind, pentru ca un apartament astfel amenajat ingroapa viata, ucide bucuria de a trai, zic eu.
M.V.: - Ziceai ca omul ia forma apartamentului in care traieste. Nu ti se pare ca, invers, apartamentul seamana cu cel care traieste in el, asemeni ciinelui care se zice ca seamana cu stapinul sau?
R. E.: - Nu, nu, nu. Relatia este din pacate contrara, pentru ca apartamentul este o forma in care omul trebuie sa se adapteze, in care el incepe sa traiasca, apartamentul este un spatiu deja ostracizant, deja corupator. Este mic, este inghesuit, are tavanul jos, are o perspectiva catre alte apartamente, da, daca ne gindim la un cartier, totul este foarte restrins, nu e spatiu, iar cei care intra acolo nicidecum nu vor sa-l largeasca, ci vor sa-l cumpere, nu vor sa profite de putinul spatiu care ramine pentru trait, ci vor sa-l acopere, sa-l ingroape, ca sa devina al lor, si pentru ca nu poate sa fie numai al lor ceea ce tine de mentalitatea romaneasca in privinta frumosului, atunci el capata forma personalitatii cetateanului roman, asa cum este el astazi.
M.V.: - E mai degraba viziunea copilului, pentru ca omul matur isi alege apartamentul si-l amenajeaza asa cum vrea el, nu crezi?
R. E.: - Nu, omul matur nu isi alege apartamentul si nu si-l aranjeaza cum vrea el, ci imita gusturile altora, pentru ca lucrurile astea nu s-au intimplat intr-un singur loc. Ele sint un fenomen de masa, o stare nationala. De aceea nimeni nu-si poate permite - daca se gindeste cit de cit la prestatia lui sociala - sa evite anumite jaloane ale amenajarii interioare. Or, un hol fara "Tigru", o sufragerie fara "Rapire" nu inseamna nimic in ziua de astazi, atunci cind vrei sa ai un apartament frumos. O servanta e o servanta, niste bibelouri trebuie sa fie acolo: cu cit mai multe cu atit mai bine. E vorba de a ponta, de a ponta niste date ale frumosului asa cum este el inteles la nivelul poporului roman...etc. (ride). Asa...
M.V.: - De ce in Atelier 35?
R. E.: - A fost o intimplare, in primul rind, pentru ca as fi vrut altceva, as fi vrut sa am chiar un apartament. Initial asa am intentionat, sa inchiriez un apartament vreme de o luna sau mai mult si sa-l fac vizitabil. Acolo cu siguranta s-ar fi simtit mult mai bine ideea pe care am avut-o aici, aceea mai putin sacra in fata oribilului, dar e complicat. E complicat cu publicul... As fi vrut ca expozitia sa fie chiar intr-un cartier undeva la marginea orasului si, din lipsa de alte spatii, am ajuns aici, pentru ca este un loc consacrat pentru experiment, pentru lucruri mai putin "normalizate". Si toata lumea a fost de acord ca e foarte buna alegerea si cei de la Atelier 35 m-au ajutat foarte mult si m-au inteles.
M.V.: - Despre partea teoretica pe care ai pus accent, la un moment dat chiar ai invitat un, hai sa-i zicem, specialist. Fireste ca ai fost intrebat cum deosebesti kitsch-ul de arta si, nu in ultimul rind, de ne-kitsch, de obiectele simple.
R. E.: - In proiectul meu, pe care l-am atasat cererii de a mi se oferi acest spatiu, m-am gindit ca ceea ce vedem noi aici si ceea ce vedem in casele oamenilor - asta e kitsch-ul ultimilor cincizeci de ani din Romania, de comunism in mare parte.
M.V.: - In afara de ultimul deceniu.
R. E.: - Da, kitsch-ul in ultima vreme incepe sa se refugieze in apartamentele pe care le locuiesc pensionarii si pe care le vineaza mostenitorii. Dar "ele ramine" si nu stiu cine arunca lucrurile astea, sint putini care le arunca, cel mult le inlocuiesc cu obiecte mai lucioase, mai noi. Am pornit de la ideea ca ceea ce este frumos in opinia poporului nedus la biserica inseamna mult, inseamna agresiv, inseamna foarte colorat, tipator, inseamna inghesuit, inseamna dragut, dulcel, cum sint pisicutele si toate obiectele care se asaza in servanta si peste tot unde exista un spatiu liber. Ceea ce in mod normal se admite a fi frumos devine prea putin, nu e gustat, nu sare in ochi, nu poate fi aranjat oricum, e nevoie de o alta dispozitie a obiectelor, a mobilei, e nevoie de putina gindire si de putin gust. Atunci astea sint niste obiecte readunate, gata facute, sint ca o casa din aia care se imbina cu niste suruburi si sta la dispozitia ta sa-i montezi robinetele. Asa e si cu apartamentul asta, e foarte simplu: ai obiectele de hol pe care le-am inventariat aici, ai obiectele de sufragerie, ai tot ce-ti trebuie ca sa-ti amenajezi o casa repede de tot. Totul e sa nu-ti lipseasca banii si rapiditatea in miscari. Asta e esential deocamdata.
M. V.: - La "Rondul de Noapte" din 8 iunie, emisiunea de dupa deschiderea expozitiei, ai raspuns la intrebarea de mai sus (prin ce se deosebeste kitsch-ul de ne-kitsch): prin sinceritate, spunind ca un fabricant face niste pestisori ca pe niste suruburi.
R. E.: - Da, cam asa ceva. De fapt am pornit de la o alta observatie, care tine de confuzia asta... ce se vede aici este o mixtura intre sat si oras. Multe dintre aceste obiecte sint provenite din import. Au venit din Siria, din tarile arabe, din Orient. Sint niste adoptii dubioase, neconforme cu spiritul romanesc, care s-a pierdut evident sub presiunea comunismului, or atunci ceea ce era util - era frumos pentru ca era util si avea o capacitate estetica prin faptul ca era gindit sa fie si folosit, dar sa aiba si o forma acceptabila. La sat, obiectele pe care astazi le vedem in muzee, si care ni se par frumoase, erau nascute din dorinta de a putea fi folosite. Erau niste obiecte foarte utile. Noi acum le expunem in muzee, taranii nu le mai folosesc pentru ca le-au inlocuit cu ceea ce luceste si vine de la oras si, in debandada asta stilistica, a invins carpeta, au invins presiunile urbei, iar taranul a devenit un fel de mijlocas, un fel de du-te - vino intre sat si oras, intre gusturile mitocanilor de la oras si lipsa de discernamint a sateanului parasit de traditie.
M. V.: - Am intrebat de sinceritate fiindca chiar mi se pare interesant.
R. E.: - O carpeta nu poate fi sincera, un tablou naiv este sincer, un tablou taranesc n-are ce cauta intr-o expozitie de kitsch, el probabil ca este nascut din dorinta simpla a omului de a face ceva, e ca si cum ai sculpta un caus de baut apa, e cam acelasi lucru, dar in momentul in care apare seria, industria, obiectul isi pierde sinceritatea, este destinat consumului, devine o marfa ca oricare alta. Frumosul nu este o marfa. Initial el poate fi o marfa, dar la licitatii, intr-o societate civilizata, acolo unde valorile sint apreciate. Aici valorile nu sint pur si simplu cumparate. Sint folosite ca niste conserve.
M.V.: - Intr-un fel, obiectele "sincere" au menirea sa umple un gol. Spunea si Blaga ca negrul din covoarele taranilor moldoveni e pentru a umple golul.
R. E.: - Da, e adevarat, dar acolo exista o armonie, exista o proportie. Ce vedem noi aici nu exclama in nici un fel vreo dorinta de armonie, ci pur si simplu o spaima ingrozitoare de vid.
M. V.: - Cind cineva ti-a propus un ceas al unui neamt care a venit in Romania si care a facut cunostinta cu viata "la romani" chiar incepind cu Gara de Nord, unde a fost batut si furat, si ceasul a ramas unicul lucru asupra lui, ai spus ca kitsch-ul trebuie sa fie vesel, kitsch-ul are umor. Crezi ca fabricantul de pestisori e un tip foarte istet si tot foarte isteti si smecheri erau si autorii de cintece patriotarde?
R. E.: - Nu, nu. Acela era un ceas obisnuit, un ceas electronic ca oricare altul. Nu tot ce este consumabil este kitsch. Exista obiecte care nu intra in nici o categorie, sint pur si simplu utile. Daca tie iti place sau nu-ti place un obiect sau altul nu inseamna ca ele trebuie sau nu sa fie incadrate intr-o categorie estetica, nicidecum. Categoriile sint foarte laxe in aceasta privinta, pe cind fabricantii de pestisori, despre care am auzit tot felul de povesti, au in spatele lor o traditie, exista un punct de plecare, pe care multi il ignora. Ca si pentru multe obiecte de aici, pentru toate exista un reper stilistic, un reper artistic, foarte adinc pierdut, pentru ca nu s-a apucat nimeni sa picteze din intimplare acesti pauni, ei vin probabil de undeva, ei vin dintr-un act foarte artistic si greu de incadrat in kitsch, ei tin de o traditie respirata si macinata adinc de lipsa de gust a oamenilor. Si atunci totul se deformeaza, intentia dispare si obiectul isi pierde sensul, este un obiect absurd.
M. V.: - Insist pe ideea ta ca kitsch-ul este vesel, are umor.
R. E.: - Ce vezi aici ar trebui sa fie vesel, felul in care noi trebuie sa privim toate obiectele astea nu poate sa tina decit de o perceptie ironica pina una-alta, fiindca n-are rost sa lunecam in patetism, n-are rost sa ne amarim, gindindu-ne ca tara e toata asa - e un adevar trist si lumea este construita asa si kitsch-ul se reimprospateaza de la an la an, de la epoca la epoca. Lucrurile sint acoperite de nostalgie, de licitatii, de colectii. Exista in lume si colectionari de kitsch, care platesc preturi grele pentru toate obiectele astea. E greu sa faci o expozitie in care sa intre toate obiectele urite, "kitsch-oase", sau cum s-or mai fi numind ele, absurde, dar ce este aici este contemporan, reprezinta portretul viu al romanului de astazi, si asa cum arata expozitia mea, asa arata si cetatenii; din pacate, asa gindesc si ei, la fel de inghesuit si tipator, strident si fara armonie, fara relaxare. De aceea trebuie introdus umorul in ecuatie, ca sa nu ne imbolnavim de nervi.
M. V.: - Despre rolul benefic al kitsch-ului, caci nu-i asa, totul este relativ...
R. E.: - Da, totul este relativ. Exista aici niste obiecte greu asimilabile kitsch-ului. Sint lucruri discutabile. Sint destul de naive, nu sint kitsch, sau nu pot fi judecate atit de aspru precum o carpeta, dar, daca sintem sinceri si trecem peste nostalgia fireasca si peste admiratia pe care i-o pastram de-a lungul timpului unui obiect care ni se pare acum simpatic, putem gindi ca, in functie de treptele de evolutie ale civilizatiei, ele s-au adaptat, si kitsch-ul la fel, si a inceput sa fie altfel, pur si simplu. Nu e nimic grav in asta.
M. V.: - Razvan, cum ai ajuns la radio si ce emisiuni ai avut / facut pina la Rondul de Noapte, unde ai devenit celebru (nu fi modest).
R. E.: - Am devenit celebru mai inainte, pe cind faceam Rondul de dimineata, la o emisiune matinala. Mi-am descoperit mijloacele, mi-am descoperit elocinta, am mai facut si o emisiune de jazz care se numea "Curcubeul de la miezul noptii", pe care o realizam impreuna cu scriitorul Bedros Horasangian, intr-o vreme, am avut si o scurta descindere la TV, colaborind la o emisiune cu Octavian Paler, si cam asta am facut eu in viata, pina acum.
M. V.: - Ai mai facut "Noutati"-le la care mai izbucneai in ris de la stirile pe care le mai inventai. Si o emisiune informativa poate fi vesela, nu-i asa?
R. E.: - Da, bineinteles ca informatia poate deveni o parabola la urma urmei si de fapt asta cred ca e si rostul celui care vorbeste la radio. Este un om care ar trebui sa vada mai mult decit simpla miscare a informatiei. Totul inseamna mai mult decit de obicei. E ca si atunci cind scrii o carte: ea nu poate fi citita la un singur nivel. Si atunci rolul tau este sa legi mai multe informatii intre ele si sa vezi ce se intimpla atunci cind incep sa functioneze intr-un sistem. Concluzia poate fi surprinzatoare, poate fi cu totul alta, poate fi o gluma. Poti sa creezi parabola, asta mi se pare mie ca trebuie facut la radio, trebuie sa-i impingi pe oameni sa vada mai mult decit divertisment, decit cine stie ce vesti, vesti, pur si simplu vesti.
M. V.: - Poate povestesti cazul cu mistretul "cu colti de argint".
R. E.: - A, mistretul a fost o inventie cu care eu m-am simtit foarte bine. A fost prima mea incercare de manipulare, cred, a opiniei publice, si a fost un experiment extrem de reusit. Am creat un personaj, pur si simplu, "a fost" un mistret despre care povesteam in fiecare dimineata la radio, pe care-l urmaream, pe care oamenii au inceput sa-l vada dupa ce am povestit eu la radio, pe care oamenii vroiau sa-l omoare, pe care oamenii il adorau, pe care oamenii il vedeau drept un animal sfint, e ca atunci cind cineva vede o cruce intr-un cartof si multi se reped sa sarute cartoful. E o alta forma de manipulare, care da seama despre starea de nebunie, de disponibilitate la dementa si credulitate, despre speranta oamenilor si tot ce poate crea forta radioului. E foarte puternic radioul.
M. V.: - Cum iti alegi temele, mai ales ca emisiunea se difuzeaza in fiecare zi, de luni pina vineri, de la 23.00 la 1.00?
R. E.: - Mi-e greu sa-ti spun. De obicei le aleg cu vreo cinci minute inainte de a incepe emisiunea si... mi-e greu sa spun care e "procesul de creatie", ma surprind si pe mine uneori, subiectele nu sint pregatite in nici un fel, ma duc la radio pur si simplu, eventual imi aleg muzica, dar nu mai mult decit atit, iar cind am invitati, de obicei e o reuniune foarte spontana, discutia devine si ea foarte spontana, nu premeditez mai nimic.
M. V.: - Despre sloganurile inregistrate. Cum le alegi, de unde le culegi, fiindca sint foarte diverse si de cele mai multe ori sint in tema, lovesc tinta.
R. E.: - Alea sint niste replici din filmele romanesti pe care, initial, le-au folosit niste prieteni de-ai mei pentru semnale de post pentru PRO FM. Erau niste semnale de post cu replici in care se vorbea de PRO FM. Eu am descoperit ca replicile alea ma ajuta sa exprim niste lucruri pe care nu le pot spune pe post fara sa fiu amendat si le-am decupat de acolo si le-am tot adunat. Am o lista foarte lunga de asemenea "sloganuri" in calculator si ma plimb prin ele (fac mai multe lucruri odata atunci cind vorbesc cu oamenii la microfon) si le descopar si eu cu mare placere fiindca intotdeauna functioneaza altfel in alt context si sint la fel de savuroase mereu.
M. V.: - De exemplu istoria intrebarii lui "Alo, da".
R. E.: - Da, "Alo, da" a fost facut tot de prietenii astia ai mei care, intr-o seara, pentru a se amuza, au luat o carte de telefon, au format un numar si au imprimat vocea unei batrinele, care a spus "Alo, da". Dupa aia au sunat inca o data, i-au pus inregistrarea vocii ei la telefon si ea s-a auzit inca o data, nu s-a recunoscut, scena asta s-a repetat de vreo citeva ori pina cind s-a enervat si a spus "Ce tot dracu' zici alo, alo aiurea asa". Si au montat toate replicile astea, evident, distrindu-se copios. Intre timp a iesit un jingle, pe care multi il apreciaza si-l copiaza de fapt.
M. V.: - S-au creat citeva categorii de public, cel putin trei: o parte care suna in permanenta, o parte care suna din cind in cind si o parte, cea mai mare, cred, care te asculta. Ce poti sa spui despre publicul tau, ti s-au intimplat cazuri mai ciudate legate de el?
R. E.: - Despre publicul meu nu stiu foarte multe, din pacate. Nu stii care sint cei care te asculta. Uneori ai surprize. Am si oameni in virsta printre cei ce ma urmaresc, mi se pare foarte straniu, sint foarte multi tineri sau diversi ascultatori ocazionali, exista mai putina reactie insa decit mi-as dori sa fie si asta pentru ca oamenii nu sint inca foarte pregatiti sau dornici sa comunice mai mult, se inhiba foarte tare. Radioul este inca o teroare, desi mi se pare ciudat si greu de inteles acest lucru.
M. V.: - Cred ca, din contra, cei care nu suna se distreaza cel mai bine.
R. E.: - Cu siguranta, cu siguranta, dar uneori ai nevoie de un stimul. Nu poti sa vorbesti singur la nesfirsit si trebuie sa mai schimbi o vorba cu cineva si e foarte important ca acel cineva sa poata spune cuvintele de care ai nevoie ca ideea sa mearga mai departe si ca lucrurile sa ramina in teritoriul inteligentei.
M. V.: - Uneori emisiunea, adica tu, devii de-a dreptul moralizator si asta e cu atit mai curios, pentru ca de obicei esti calm si natural, de fapt tocmai tu ai introdus un nou stil in/la radio - esti ca-n viata, adica la emisiunile tale nu se striga cind nu stiu ce (nu) se intimpla etc., nu se plinge s.a.m.d., doar se ride. Si rizi mult.
R. E.: - Eu nu vreau sa fiu moralizator. Oricum, problema mea e ca vorbesc de foarte multa vreme si genul meu de discurs s-a mai modificat in ultimii ani si ma tot intreb cum trebuie facut ca oamenii sa se simta mai bine.
M. V.: - Si fiindca lucrezi la radio, cum crezi, de ce in ultima vreme s-a indesit atit de mult kitsch-ul in muzica?
R. E.: - Nu stiu daca e kitsch, e mai mult decit atit, e o stare, o dispozitie rationala. Daca putem merge pina acolo incit sa afirmam asta, e foarte grav. Eu nu as fi de aceasta parere. E o industrie care sta sa se nasca si atunci oamenii inca mai cauta solutii, incearca sa cistige un ban, si atunci se creeaza relatii comerciale, mai putin artistice.
M. V.: - Spuneai ca romanul seamana cu apartamentul pe care si-l aranjeaza. Eu, ca basarabean, am fost mirat doar de peticutele pe care scria "Soimii Patriei" sau cam asa ceva. In rest kitsch-ul ne uneste. Nu crezi ca kitsch-ul e universal, comun si acelasi pentru toti?
R. E.: - Da, kitsch-ul este universal, dar nu atit incit sa nu poata fi recunoscut pe plan local, adica nu atit incit sa nu aiba personalitate. Ce vedem noi aici, nu stiu daca se vede in alte tari. Poate in Basarabia. Nu stiu daca se gasesc lucruri din astea. Sint ?
M. V.: - Da, e exact aceeasi poveste. Poate mai colorata.
R. E.: - Probabil. Da, kitsch-ul este peste tot si exista un kitsch de tip american, exista multe forme de... cum sa-i spunem? - de torturare a frumosului. Trebuie putina curatenie. Asta-i tot. Nu e nevoie de mai mult, dar oamenii sint goi pe dinauntru si atunci trebuie sa fie plin in jurul lor, pe dinafara.
M. V.: - Inainte de facultate, te-ai gindit ca vei lucra la radio?
R. E.: - Nu, nici o clipa, nu. Eram un mare lenes. Am vrut sa fiu actor, initial. Nu, n-am avut nici cea mai mica intentie, am ajuns la radio dintr-o pura intimplare.
M. V.: - Cum?
R. E.: - M-a dus cineva sa dau o proba de voce. Eram student si vroiam sa nu-i mai terorizez pe-ai mei si sa nu le mai cer bani. Si m-am gindit sa-i ajut intr-un fel si sa-mi cistig existenta. Si asa am ajuns eu la radio. Bine, mi-a luat mult timp, e foarte greu sa lucrezi la radio, trebuie sa inveti sa vorbesti.
M. V.: - Domnule Razvan Exarhu, ce fel de copil ati fost? Ce v-a mai ramas in memorie din acea perioada despre orasul in care v-au trecut anii adolescentei?
R. E.: - Am fost un copil tare dragut. Si nelinistit in acelasi timp, si, pe de alta parte, am avut o copilarie foarte jucata, foarte jucausa. Tatal meu a fost papusar, am trait la teatrul de papusi, m-am maturizat foarte greu, am condus o gasca de pusti. M-am jucat foarte mult - asta cred ca este atuul meu, pentru ca devin foarte greu adult, extrem de greu, sau, in orice caz, nu un adult trist, asa cum sint majoritatea adultilor, incrincenati. Incrincenati si rigizi.

(Galeria Eforie - Atelier 35, Bucuresti, prin 2000)