DAN LUNGU

     

"Fiecare "vede" si retine ceea ce a invatat sa vada, ceea ce trecutul lui ii permite sa vada"

DAN LUNGU
(N. 15.09.1969, Botosani; absolvent al sectiei Sociologie-Politologie a Facultatii de Filosofie, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi (1995). In prezent, lector doctor la Catedra de Sociologie din cadrul aceleiasi Universitati, unde preda cursuri de Sociologia artei si literaturii, Metode calitative in sociologie si Politici culturale. Volume publicate: Muchii (versuri), Ed. Junimea, Iasi, 1996; Cheta la flegma (proza scurta, volum distins cu Premiul pentru debut in proza al U.S.R., filiala Dobrogea), Ed. OuTopos, Iasi, 1999; Cartografii in tranzitie. Eseuri de sociologia artei si literaturii, Ed. Liternet, Bucuresti, 2003 (e-book); Constructia identitatii intr-o societate totalitara. O cercetare sociologica asupra scriitorilor, Ed. Junimea, Iasi, 2003; Povestirile vietii. Teorie si documente, Ed. Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 2003; Proza cu amanuntul (proza scurta), Ed. Cronica, Iasi, 2003; Nunta la parter (teatru), Ed. Versus, Iasi.
Este selectat in antologiile: 4 piese de teatru intr-un act (cu "Lectie. Sau ceva de genul acesta"; piesa este jucata sub titlul Cu cutitul la os in 2002 la Green Hours, Teatrul Luni, in regia lui Bogdan Tudor), antologia laureatilor celei de-a III-a editii a piesei intr-un act "Mihail Sorbul", Botosani, 1995; Junimea, azi (cu piesa de teatru "Vinovatul sa faca un pas inainte"), Ed. Junimea, Iasi, 1996; CLUB 8: poetry, Ed. T, Iasi, 2001 (trad. de A. J. Sorkin si Radu Andriescu); Ozone friendly. Iasi. Reconfigurari literare. O antologie (coord. O. Nimigean), Editura T, Iasi, 2002; Antologie de proza scurta (vol. I), Ed. Liternet, Bucuresti, 2002 (e-book); EroTica, Ed. Observator, Constanta, 2002; Hat jemand etwas gefragt? Lyrikanthologie CLUB 8 - jassy, rumanien (coord. nimigean/astner), Ed. Versus, Iasi, 2003.
Publica poezie, proza, eseu si teatru in majoritatea revistelor importante din Romania: "Amphion", "ArtPanorama", "Contrapunct", "Calende", "Cronica", "Convorbiri literare", "Dacia literara", "Hyperion", "Luceafarul", "Observator Cultural", "Romania Literara", "Timpul", "Vatra"; in strainatate publica in "Virages" (Canada) si "Wienzeille" (Austria). Publica in revistele electronice "Ecrits…vains", "Griselda", "Norii", "Respiro", "Tiuk").

Mihai Vakulovski: Dan, esti unul dintre tinerii foarte activi, infiintezi cenacluri, cluburi, grupuri, participi la diferite festivaluri, scrii in diverse reviste, faci si literatura, si sociologie s.a.m.d. De la ce ti se trage? Asa erai si-n copilarie sau taman din contra?
Dan Lungu: Nu stiu daca sunt chiar asa activ precum spui… De fapt, o parte din lucrurile astea le fac atunci cind ma enervez. Nervii ma motiveaza. Ma sufoca o stare de lucruri, ma scoate din sarite o atitudine, imi sare mustarul la un tip de comportament si atunci motoarele mi se incing, fac grupuri si scriu la reviste, intru in polemici, cum spui tu. In general, sunt un tip calm. Linistit spre lenes. Iti trebuie mult ca sa ma scoti din papuci. Dar daca mi se intimpla, simt nevoia sa fac ceva. Si nu ceva ca un foc de paie - sa trag o injuratura, sa dau o palma sau chestii de astea - ci ceva temeinic, asezat. Asa s-a nascut si Club 8. In plus, cred ca am o anumita perseverenta, care ma ajuta sa duc la capat lucrurile incepute. Uneori, pe parcurs - ni se intimpla tuturor - motivatia pentru o actiune sau alta ne scade; in acest moment vine perseverenta si-i ia locul. Duc lucrurile la capat fiindca le-am inceput, chiar daca nu mai am aceeasi motivatie puternica. Nu spun ca trasatura asta e neaparat buna, uneori e paguboasa rau de tot…
Cu literatura si cu sociologia e altceva. Cu "literatura" ma ocup de cind eram mic. Prima poezie pe care am scris-o - si asta inainte de a merge la scoala - este "Iarna pe ulita" a lui Cosbuc. Am copiat-o litera cu litera din manualul de citire al surorii mele. Am desenat-o, mai bine zis, ca de citit nu stiam sa citesc. Cum am invatat sa scriu, am si "compus" (jargonul invatatorilor!) primele poezioare. Nu cred ca e chestie de talent sau de inspiratie (sau nu numai), ci (si) de obisnuinta. Parintii mei erau destul de severi, nu puteam iesi in strada decit cu program. Asa ca stateam mult timp in curte, in casa. Sora mea, mai mare fiind, isi facea temele. Folosea creioane frumos colorate, caiete, stilou, un intreg instrumentar fascinant - mai ales pentru cineva care trebuia sa se joace mai mult singur. Cred ca atunci cind am "pictat" poezia lui Cosbuc, am facut-o de plictiseala, am gasit o "joaca" noua. In plus, imi legitimam accesul la acel instrumentar fabulos - creioane, ascutitori, carioca, caiete - si faceam o activitate bine valorizata de ceilalti, o activitate peste virsta mea, de scolar. De unde stiam eu ca e valorizata social? Destul de simplu… Cind sora mea isi facea temele, trebuia pastrata linistea: sssst, isi face temele! Daca toata lumea trebuia sa-si tina gura pentru chestia asta si sa mearga in virful picioarelor, nu e clar ca e o treaba importanta?
Cind am invatat sa buchisesc, am gasit alta "joaca" de unul singur: cititul. O joaca fascinanta, infinita, in care esti si nu esti de unul singur. Personajele iti tin companie. Iti gasesti prieteni carora le poti urmari nastrusniciile cu sufletul la gura, care trec dintr-un volum in altul (cita nerabdare sa schimb cartea la biblioteca municipala!) si, lucru foarte important, cu care parintii iti dau voie sa te joci, caci nu trebuie sa iesi din curte pentru a te intilni cu ei. Formidabil, puteam sa ma joc si sa fiu copil cuminte in acelasi tip! Asa am dat in patima lecturii. Devoram teancuri de carti, nu ieseam din casa cu zilele. Ai mei se cam ingrijorasera. Ma indemnau sa mai ies din cind in cind in strada, sa ma mai joc cu copiii, iar eu ii fugaream din camera ca ma deranjeaza. Cumva, scrisul si cititul au fost pentru mine jocuri de copil singuratic, care trebuia sa pastreze linistea. Apoi, odata intrat in joc, restul e obisnuinta. Exagerind, fireste. Despre cum patima lecturii si magia jocului literaturii favorizeaza constructia unei cariere literare, am o intreaga teorie, cu care insa nu vreau sa te plictisesc.
Cit despre sociologie… sociologia e tot un fel de literatura: literatura de specialitate. Diferenta dintre ele nu e atit de mare, asa cum pare la prima vedere.

- Ce importanta are realitatea, biograficul pentru prozele tale?
- E o intrebare foarte complicata. Mai ales daca urmarim articulatiile fine dintre realitatea exterioara, experienta individuala si text… La limita, nu cred ca exista literatura care sa nu fie autobiografica in sensul cel mai larg. Sa ma explic. Nu trebuie sa povestesti amanunte din viata ta pentru a fi autobiografic. Fiecare dintre noi ne formam intr-o realitate exterioara noua, pe care o experimentam si de unde invatam tot ceea ce stim. O realitate pe care o interiorizam, care ne constituie si ne transforma lumea noastra interioara, subiectiva. Biografia, adica faptele experimentate personal pe traiectoria vietii, ne formeaza modul de a gindi, de a simti, de a evalua, de a percepe, de a judeca pe celalalt, etc. Un acelasi peisaj vazut de doua persoane diferite va fi redat ulterior diferit, o intimplare la care participa mai multe persoane, va fi relatata ulterior in variante diferite. Cu cit bagajul biografic al celor care privesc peisajul sau asista la o intimplare va fi mai diferit, cu atit versiunile ulterioare vor fi mai distantate una de alta. Pentru ca fiecare "vede" si retine ceea ce a invatat sa vada, ceea ce trecutul lui ii permite sa vada. Insa aceasta realitate exterioara incorporata in lumea interioara nu trebuie vazuta in mod restrictiv, ca intimplari strict fizice si ca o experienta omogena. Noi invatam in multe feluri si multe lucruri. Invatam din intimplari pe propria piele, dar si din cele patite si povestite de altii; din interactiune cu ceilalti, dar si citind din carti (biografia intelectuala, a ideilor cu care intram in contact, e la fel de importanta ca si intimplarile cotidiene); invatam din prezent, dar si rememorind. Suntem niste fiinte extrem de complicate. Nici trecutul nostru nu este mereu acelasi, pentru ca ni-l putem reprezenta diferit in functie de ultimul eveniment trait, mai ales daca acesta ne marcheaza puternic. Din perspectiva ultimelor intimplari, unele lucruri pe care nu le povesteam din viata noastra, considerindu-le neimportante, pot capata relevanta. Paradoxal, nici (auto)biografia noastra nu este mereu aceeasi. Si este normal sa fie asa, pentru ca nu suntem niste mecanisme actionate exclusiv de trecutul incorporat. El ne dirijeaza, e drept, dar privit prin lupa prezentului nu ramine mereu acelasi, suntem ghidati de un trecut mereu modificat de perspectiva prezentului. Aceasta revansa a prezentului asupra trecutului tradeaza de fapt existenta libertatii noastre individuale.
Inevitabil, realitatea exterioara este importanta pentru prozele mele - fie ca ne referim la realitatea imediata, fie la cea incorporata ca experienta personala. Eu observ in realitatea inconjuratoare ceea ce imi permite biografia mea sa vad, iar biografia mea se schimba in functie de ceea ce traiesc acum. Intre anumite limite, fireste. Nu inseamna ca dupa ce raspund la acest interviu sunt cu totul alt om si am un cu totul alt trecut.

- Ai debutat cu un volum de poezie, "Muchii", la editura "Junimea" (Iasi), apoi ai publicat un volum de proza scurta, "Cheta la flegma", la editura "Outopos" (Iasi), carti care nu stiu sa fi ajuns in librariile din alte orase. Cum trebuie promovata literatura in aceste conditii, cind editurile au asemenea difuzare si de multe ori nici nu le intereseaza ce se intimpla cu cartile, urmarind cu totul alte interese?
- Eu cred ca este o situatie temporara. In timp, lucrurile se vor schimba si difuzarea se va face profesionist, iar editurile neprofesioniste vor muri. Incet-incet, piata isi va impune regulile ei dure. Outopos a si disparut. Nu vezi, editurile bune, ca Polirom, Humanitas sau Compania, au o difuzare excelenta.
O solutie alternativa o constituie cartile publicate pe internet. Mai ales pentru cartile academice, care au un public restrins, dar care stie a utiliza calculatorul si, de obicei, are acces la internet la locul de munca. Anul trecut am avut o experienta interesanta. Am publicat la editura electronica Liternet un volum: "Cartografii in tranzitie. Eseuri de sociologia artei si literaturii". Surpriza a fost maxima. In doua luni a fost descarcata/salvata pe propriul calculator de o mie de persoane. Asta nu inseamna ca a fost si citita, asa cum nici cartile vindute nu stim daca sunt citite sau nu. Dar a ajuns la o mie de persoane…

- Cum ai inceput sa scrii literatura si care a fost reactia apropiatilor tai la vestea asta?
- In linii mari, ti-am spus cum m-am apucat de scris. Venind pe nesimtite, cei apropiati nu au avut o reactie spontana… Cred ca atitudinea alor mei, la un moment dat, cind eram adolescent, era ceva de genul "mai bine scrie, decit sa umble teleleu Tanase prin oras sau sa faca alte porcarii". Nu i-a impresionat niciodata chestia asta. Atita timp cit din asta nu se poate trai, pentru ei, care au muncit din greu sa-si cistige piinea, nu-i decit un moft. O preocupare buna pentru timpul liber.

- Cum a aparut Club 8, manifestul caruia l-ati publicat in decedata "Vineri", dar si in "OZONE FRIENDLY", antologia voastra, la care ai scris si prefata, de ce Club 8 si care e situatia actuala a clubului, ce mai face Club 8?
- Multumesc de intrebare, Club 8 face bine. In acest moment, chiar foarte bine. Dupa o perioada de relativa lincezeala, suntem din nou in plina efervescenta. Suntem plini de proiecte.
Cum a inceput Club 8… A inceput in primavara lui 1997, intr-un apartament din Tatarasi, in Romania, Europa, pe planeta numita Pamint. In bl. K1, sc. A - ca sa fiu mai precis. In privinta numarului apartamentului, istoria literara va trebui sa faca investigatii serioase si probabil ca se va imparti in doua tabere, subiectivistii si obiectivistii. In acte, apartamentul purta numarul 2, desi era la etajul patru (fara lift), fiind numerotate pe palier; insa, pentru a simplifica lucrurile si a nu crea incurcaturi, oamenii de pe scara isi numerotasera apartamentele de la 1 la 9. Asadar, pentru stat apartamentul avea numarul 2, iar pentru comunitatea de locatari avea numarul 9. Ghiciti, va rog, numarul corect!
Initial, toata povestea asta a purtat numele de Cenaclul din Tatarasi. Titulatura spune mai multe lucruri. In primul rind, ca la inceput a fost conceput ca un cenaclu si nu ca un club. Un cenaclu, totusi, special: era tinut intr-o locuinta privata, unde nu prea puteai veni fara invitatie (era si destul de greu de nimerit…); locul unde se desfasura cenaclul nu era intr-un loc "incarcat de istorie", "plin de traditie", la Pogor sau pe Copou, ci intr-un cartier periferic. De la inceput el a fost conceput ca ex-centric. De ce un cenaclu nou? Pentru ca am considerat ca cele existente erau compromise rau de tot: mult fariseism, laude desantate pentru texte de doi bani, prietesuguri dubioase, veleitarism cu pretentii, mentalitate de baroni locali ai literaturii etc. Au venit multi tineri atunci in Tatarasi. Deviza era: "intra cine poate, ramine cine vrea." Era plina casa, se statea pe jos. Nu mai stiu cind a avut loc prima sedinta, probabil prin martie. Am citit si un fel de manifest incropit de mine, altul decit manifestul monguz, care a fost mai tirziu. Dar zilele trecute am gasit un caiet, in care scrie: "15 mai 1997 - sedinta a IV-a. Au participat: Dan Lungu, Dana Lungu, Mihaela (cred ca Gafitescu), Cerasela Stosescu, Ionel Raducea, Adrian, Florentin Sorescu, Sorin Durdun, Dragos Popescu, Liviu Mataoanu, Bogdan, Mihai Ursachi. Au citit: Liviu Mataoanu, Mihai Ursachi." A fost o sedinta cu invitati de la Pitesti, de la cenaclul SIND. Tin minte ca Mihai Ursachi a fost extrem de punctual, dimineata la zece punct a sunat la usa, n-a vrut sa-l aducem cu taxiul, cum ne oferisem, a spus ca stie foarte bine cartierul, ca a locuit in el. A citit un poem lung despre Iulius Cezar, pe care nu-l terminase de mult timp si il citea pentru prima data cuiva. A vrut sa ne faca o surpriza. Sorescu l-a cam ras la comentariu, cred ca din teribilism, ca poemul era foarte bun. Ursachi l-a laudat enorm pe Mataoanu, a spus ca face cam acelasi lucru cu Mircea Ivanescu, numai ca la un nivel mult mai bun. Pitestenii au mai venit dupa aceea o data, dupa ce s-a adoptat denumirea de Club 8, ocazie cu care l-au intilnit, de asta data, tot in Tatarasi, pe Emil Brumaru.
Denumirea de Cenaclul din Tatarasi a durat doar citeva luni, pina in octombrie, cred. In octombrie a avut loc o intilnire esentiala, cea cu Ovidiu Nimigean. Dupa aceasta intilnire, am schimbat, incetul cu incetul, si titulatura, si echipa, si obiectivele… Incepe practic o alta perioada. Ovidiu era un tip destul de retras, nu iesea la mondenitati literare, asa ca, desi eram de opt ani in Iasi, nu-l cunoscusem. Stiam ce scrie si imi placea artagul lui. Ca sociolog, imi calculasem cam care erau oamenii cu care se poate face alternativa in Iasi, pentru ca eu nu aveam destula legitimitate pentru asa ceva. In definitiv, nu aveam decit un volum de versuri publicat si eram un prozator promitator, cunoscut mai mult de tinerii din cenacluri. Il ochisem pe Ovidiu. Era un ins trasnit, un critic temut si un poet incomod - ma gindeam ca s-ar putea sa-i placa ideea. Si am avut dreptate. Si am gasit si prilejul sa-l cunosc. Viorel Ilisoi, care lucra la "Timpul" si locuia intr-un sat de pe linga Iasi, la socri, raminea adesea peste noapte la mine. Incepuse o ancheta la revista, pe care o clocisem amindoi, intitulata "Viata literara pe Bahlui". Daca nu ma insel, primul interviu a fost cu Dorin Spineanu, care injura in stinga si in dreapta, un interviu care a pus gaz pe foc. La un moment dat, ii spun lui Viorel: fa un interviu cu Nimigean. A fost de acord si am pornit in cautarea lui. L-am gasit cu greu, la Corabia Nebunilor sau la Closetele, cum se numeste caminul de garsoniere al universitatii, G4. Interviul a iesit super. Dupa mai multe sticle de Cotnari, Viorel si-a amintit ca stie sa cinte la vioara, iar Ovidiu ca are o vioara pe undeva. Cred ca este si o fotografie din acea seara, in care eu vorbesc cu Ovidiu si Viorel chinuieste vioara. La scurt timp dupa aceasta intilnire, am facut un plan de bataie. Tot la Ovidiu in garsoniera. Am hotarit ca e club si nu cenaclu; i-am dat numele de Club 8. Urmatorul vizat in constituirea grupului a fost Radu Andriescu, la care am mers trei oameni: Ovidiu, Viorel si cu mine. Viorel se cam codea, ca avusese cu ceva timp in urma, la Botosani, o gilceava cu Andriescu. Dar lucrurile au decurs bine, Radu nu tinea supararea. I-a placut ideea. Planurile au luat amploare. Am inceput sedintele publice la Teatrul "Luceafarul", caci la mine acasa nu se mai putea: in septembrie se nascuse Ilinca, iar apartamentul meu era cu doua camere semi-decomandate. Lucrurile au decurs foarte repede, ne-am inteles fara tirguieli, ceea ce inseamna ca gindeam cam la fel si ideea, de fapt, plutea in aer, astepta doar sa fie pusa in aplicare. S-au adunat ca prin farmec si Otilia Vieru, Costica Acosmei, Ada Tanase, Horatiu Decuble si toti ceilalti. Ancheta lui Viorel din "Timpul" a gazduit in numerele 11 si 12 doua mese rotunde realizate la Club 8. Iti dai seama ce repede s-au derulat intimplarile. Dincolo de sedintele publice, frecvente in aceasta perioada, ne intilneam destul de des si acasa la Radu, unde stateam mai ales pe terasa. Au fost intilniri superbe. In acea perioada Radu a scris "Eu si citiva prieteni", care a aparut la Brumar in conditii excelente. In fine, in 1998 a fost polemica din Monitorul Arte, care a facut mare vilva in tirg si care ne-a unit si mai mult. Nu mai detaliez perioada care a urmat. Ea e mai cunoscuta si deja m-am intins cam mult cu povestea.

- Care e atmosfera culturala ieseana vazuta din interior, ca dinafara situatia e deosebit de incordata, iar tinerii par foarte bine plasati?
- Da, e relativ incordata. Dupa polemica din Monitorul Arte, a urmat cea din Observatorul Cultural, care, desi nu a fost initiata de Club, a fost sustinuta puternic de membrii lui. Dar si reverberatiile acesteia se sting… Nu ne mai incrucisam spadele. Am hotarit ca trebuie sa construim. Clubul, impreuna cu revista "Timpul", reprezinta in momentul de fata in Iasi o zona de mare interes pentru cei foarte tineri. Daca sunt bine plasati… Intr-un fel, da. Nu neaparat institutional, cu toate ca unii dintre ei stau bine si in privinta asta. Sunt bine plasati pentru ca au stiut sa-si construiasca oportunitati. Au unde publica, se pot intilni si discuta, se pot face cunoscuti. In plus, exista acest val al prozatorilor la Iasi, de o forta teribila. In sfirsit, a sosit si momentul prozei la Iasi. Pina acum, poetii erau marca locului. Faptul ca se scrie multa proza si buna e un avantaj pentru toti. Nu e meritul nimanui in mod special, dar e o mare sansa.
Clubul construieste si el. Antologii (in romaneste, in engleza, in germana); relatii cu Austria, Germania, Franta; o colectie ("Club 8", la Editura Versus), un site (http//: club8.home.ro) si multe altele. Vor urma surprize!

- Ce scriitori romani ti se par importanti, cine iti pare competitiv in cadrul literaturii universale?
- Sunt multi scriitori romani importanti, mi-ar fi greu sa-i enumar. Chestiunea cu literatura universala e spinoasa. Ce-i aia literatura universala? Am putea vorbi, mai practic, de autori care ar putea avea succes in Occident… Dar si asta e greu de spus. E mai usor sa vedem care sunt cei care deja au avut succes si sa tragem de aici niscaiva concluzii extrapolabile, desi nici acesta nu e rationamentul cel mai corect. Herta Muller sau Eginald Schlatner au avut succes in Germania. Vor avea ei si in Franta? Dar in Marea Britanie? Greu de spus… Aici merge facind si vazind, cu tatonari succesive. Scriitori necunoscuti la noi sau putin valorizati pot avea un succes imens in afara, intr-o tara sau alta, caci si intre ele exista diferente de mentalitate. Dar pentru a vedea daca au succes, trebuie promovati. Cu esantioane de text, in rindul editorilor din afara, cu costuri minime. Si asta nu trebuie s-o faca neaparat statul, ci si agentiile literare private. Numai ca scriitorii trebuie sa fie dispusi sa umble substantial la text, eventual sa scrie dupa comenzi si multe alte lucruri cu care autorul roman nu e prea obisnuit.

- Despre scriitorii tineri, cum ti se pare literatura scrisa de tineri, pe cine ai mentiona?
- Literatura tinara e foarte diversa. Multe stiluri, multe directii. Se cloceste ceva, simt asta. Dincolo de toate tinguielile, multe dintre ele indreptatite, perioada postdecembrista e favorabila innoirii, e fecunda. Acum nu e atit de greu sa scrii ce vrei si nici sa publici, ci sa-ti pastrezi motivatia de a scrie. Peste cincisprezece, douazeci de ani, odata cu dezvoltarea managementului cultural autohton si cu "alinierea" mentalitatilor, literatura romana va patrunde puternic in Europa. Iar tinerii de acum vor profita din plin de asta. E o sansa pe care scriitorii din comunism n-au avut-o. Ei au avut sansa dizidentei, dar citi au folosit-o?
Sunt multi scriitori tineri (foarte) buni. Nu-s convins ca-i pot aminti pe toti, spun doar citeva nume, care imi vin in minte acum: Constantin Acosmei, Petre Barbu, Ioana Baietica, Daniel Banulescu, Stefan Bastovoi, Dumitru Crudu, Adina Dabija, Gabriel H. Decuble, Gabriela Gavril, Radu Pavel Gheo, Mihai Ignat, Florin Lazarescu, Liviu Mataoanu, Rares Moldovan, Alina Nelega, Razvan Radulescu, Dan Sociu, Sorin Stoica, Costel Stancu, Dan Lucian Teodorovici, Mircea Tuglea, George Vasilievici, Constantin Vica, Elena Vladareanu. Radu Andriescu si cu O. Nimigean intra la categoria tineri? Dar Simona Popescu? Dar Radu Aldulescu, Adrian Otoiu si Radu Macrinici? Daca da, atunci ii inscriu si pe ei. Pe tine nu te pun, si nici pe fratele tau, ca zice lumea ca o fac de politete. Imi cer scuze de la cei pe care i-am uitat sau pe care inca nu i-am citit.

- Daca ai fi un om plin de bani, ce ai face pentru scriitorii tineri? Daca ai fi presedintele Uniunii Scriitorilor, sa zicem, ce schimbari ai face in aceasta asociatie? Ce rol trebuie sa aiba o asociatie de scriitori si au ele un rost asa cum sint?
- Daca as fi un om cu bani, probabil ca n-as gindi ca acum si, de fapt, n-as face ceea ce ma gindesc ca as face daca as fi un om cu bani. Dar hai sa vedem ce ma gindesc ca as face pentru scriitorii tineri daca as fi o persoana cu bani. Cred ca in primul rind i-as ajuta sa se asocieze si le-as plati traininguri in care sa invete cum pot fi obtinuti bani din occident pentru cultura, caci de acolo pot fi deblocate mai multe fonduri de cit as fi eu in stare sa le ofer. Cu certitudine, nu toti au capacitati manageriale. De aceea, poate as sponsoriza o colectie de literatura tinara la o editura prestigioasa, iar pentru cei cu un debut stralucit m-as gindi la un fel de carti comandate, cu avans platit. Sa-i motivez sa scrie in continuare. Dar n-as da bani dupa capul meu, ci mi-as lua un consilier in aceasta privinta.
Daca as fi presedintele U.S.R.? Ar fi foarte multe lucruri de facut… In primul rind as incuraja descentralizarea: mai multe filiale si cu autonomie financiara mai mare. Nu vreau sa vorbesc aici de avantajele acestei miscari, dar sunt multiple. As umbla la criteriile de admitere in U.S.R., caci acum e prea putina rigoare, ceea ce duce la scaderea statutului de scriitor. As incerca sa dezvolt competente in constructia si managementul proiectelor, pentru a putea aduce bani europeni. As studia mai mult la posibilitatile de reclama prin intermediul cartilor si as intra in combinatie cu agentiile de publicitate. As construi o agentie literara a U.S.R. care sa incerce sa plaseze autori romani pe pietele straine de carte, dar o agentie nu populata cu scriitori si traducatori sinecuristi, ci cu profesionisti in marketing cultural. Ar fi mai multe de facut, dar nu-mi vind toate secretele. Consultantele de specialitate se platesc cu bani grei. Astept ofertele.

(2003-februarie 2004, Brasov - Iasi)

 



E-mail: revista_tiuk@yahoo.com
© Copyright pentru grafica Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster Viorel Ciama
Site gazduit de http://reea.net