|
Zece ani de poezie sau despre arta
conciziei invatata de timpuriu
Traian Danciu a debutat - in Romania, pentru ca a avut in
prealabil debuturi germane! - acum aproximativ doi ani, la aceeasi editura,
cu un volum de proza, Geamantanul cu romburi, care s-a bucurat de o buna
primire in presa culturala, dar si, fapt interesant, si in citeva reviste
modene "cu staif". Dincolo de calitatile referitoare la un bun
control al artei compozitiei, comentatorii, intre care ma numar si eu
insumi!, remarcau prezenta unei alte "arte" absolute necesare
unui bun scriitor si anume cea a "conciziei", a "lapidaritatii"
mai exact, pentru ca vreau sa subliniez si caracterul oarecum "definitiv",
"sapat in piatra" pe care-l imbracau frazele acelui volum. Cred
ca aceasta "arta" este inca si mai evidenta in volumul de poezie
pe care Traian Danciu, tinarul autor stabilit in Germania, il publica
acum la editura noastra.
Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil este faptul ca aceasta "arta
a lapidaritatii" nu este rezultatul unui efort intins pe ani, ci
mai degraba un dar spontan cu care autorul pare sa fi fost inzestrat de
nimfe de la bun inceput. Poemele selectate in volumul de fata se intind,
ca perioada de creatie, pe o durata de circa un deceniu. Or, unele din
cele mai concise poeme, si foarte expresive in concizia lor, dateaza din
anii 1990-1991, cind autorul trebuie sa fi fost neverosimil de tinar.
Unele sint veritabile bijuterii intr-un vers, altele reusesc imagini de
o pregnanta deosebita din citeva cuvinte ce devin citeva versuri. Chiar
si in poemele mai ceva lungi, care sporesc pe masura ce ne apropiem de
sfirsitul deceniului ce a asigurat selectia, au drept principala calitate
precizia taieturii frazelor.
Dar sa nu vorbesc pe dinafara, fara probe! Iata citeva poeme intr-un vers,
mai degraba apropiate de definitiile din hai ku-urile japoneze decit de
cele similare ale lui Ion Pillat: "citeva idei despre nemurire"
(Viata) sau "cearcanul nesomnului de o mie de vieti" (Marea).
Insa si mai bine poate fi sesizata arta tinarului autor in poemele, ca
niste stampe, de citeva versuri: "din aripile ingerilor/ ceara/ pe
fata ti-o-ntinzi/ intre viata si pacat" (Ca tine niciodata nimeni)
sau "timpul/ un gol uitat in noi/ o eroare a cretiei" (Uitat
in noi) sau, in sfirsit, acest Don cind in cind: "uit/ si/ ma intorc/
in siberia mea/ de-o viata". Iar pentru poemele lungi voi cita excelentul
final - de altfel, autorului ii ies finalurile! - la Ochiul tau scos:
"ating podeaua ingusta -/ realitatea./ ...ce curva".
De altfel, preocuparea pentru limbaj, pentru functia sa poetica a acestuia,
este adesea ilustrata in text, ca si obsesia golului. Un poem se numeste
Semantica, altul Ora de semantica, altele s-ar putea intitula fara gres
sintaxa. N-as vrea insa sa se inteleaga din ceea ce spun si chiar din
citatele extrase de mine, ca e o poezie "abstracta", uscata
- dimpotriva ea are destula "carnatie", destul "singe".
As spune ca, pentru Traian Danciu, poezia este un joc, un joc grav de
altfel, intre "golul" realului si "plinul", uneori
"prea plinul" limbajului. O optiune nu neaparat foarte originala
de la Mallarme si Benn incoace, dar pe care tinarul autor o acopera onorabil,
iar adesea, mai mult decit onorabil. O optiune pe care o accept, deci,
si pe care o respect. Ca si in cazul volumului de proza, cred ca Traian
Danciu, a pasit in poezie cu dreptul. Ii spun bun venit si il asigur ca
ii voi urmari evolutia si dincolo de pragul acestor doua prime volume
publicate in tara.
15 Februarie 2004, in Iasi
|
