|
Calatorie in zigzag cu (sau fara) Gheorghe Craciun
Frumoasa fara corp, ultimul roman al lui Gheorghe Craciun, incheie o
etapa. Romanul poate fi vazut si ca o parte a unei trilogii romanesti,
caci Acte originale / Copii legalizate (1982) si Compunere cu paralele
inegale (1988) sunt pe aceiasi linie, incheiata, se pare. Regasim si aceleasi
teme, leitmotive: scrisul, literatura, dragostea. Chiar si aceleasi personaje
(asa cum ne-am obisnuit deja si la Mircea Nedelciu): Vlad Stefan si Octavian
Cosmin. Este vorba de o intertextualitate interna, daca ne gandim ca aceste
romane sunt o trilogie. Si avem toate motivele sa ne gandim astfel.
Frumoasa fara corp (ca si romanele anterioare ale lui Gheorghe Craciun)
e construit din mai multe parti, care pot fi citite separat ca proza scurta.
E un fenomen invers celui pe care il gasim la Nedelciu, unde ceea ce se
numeste proza scurta are tendinta, ba chiar formeaza un tot unitar cu
alte proze scurte, inchegand pana la urma un roman. Sau, cel putin, alegerea
e la indemana cititorului, el poate lectura asa cum crede sau cum are
chef. Unitatea fragmentelor la Gheorghe Craciun, asa cum remarca Gheorghe
Perian, consta in tema: "Desi se distinge in primul rand printr-o
compozitie particulara, axata pe fragmentarism, romanul lui Gheorghe Craciun
nu e lipsit totusi de un principiu de unitate, pe care zadarnic il vom
cauta insa la nivel evenimential, deoarece el se manifesta cu precadere
la nivel tematic." Iar temele cele mai importante ale romanului sunt
dragostea si literatura. Avand ca tema literatura (si literatura de dragoste
special) Frumoasa fara corp se prezinta si ca un roman metaliterar.
In monografia Gheorghe Craciun, Mihaela Ursa incepe analiza romanului
prin observarea a doua detalii importante, care se afla la granita dintre
intratextualitate si extratextualitate: "titlul deschide de la bun
inceput un canal de comunicare cu traditia literara romaneasca, preluand
in mod cert sugestia din titlul basmului popular prelucrat de Eminescu
(si valorificat inclusiv in scrierea Luceafarului), Miron si frumoasa
fara corp. Apelul la varsta eminesciana a scrisului romanesc, mai mult
chiar, la o prelucrare a unei creatii populare, deci superioare prin traire
si autenticitate, in ordinea filosofiei de creatie a lui Gheorghe Craciun,
oricarei literaturi ulterioare, nu poate fi strain de eventuala cautare
a unei "corporalitati ireductibile" a literaturii insesi. Al
doilea detaliu interesant de luat in calcul (desi poate parea arbitrar)
este imaginea aleasa pentru coperta de deschidere a cartii, coperta a
carei conceptie ii apartine, ne asigura pagina de garda, autorului (ceea
ce constituie, cred, o dovada suficienta de intentionalitate textuala).
Coperta intai este ilustrata de reproducerea unui detaliu al boticellienei
nasteri a Venerei "din spuma marii" si este exploatabila in
aceeasi directie, deoarece imaginea evoca atat materializarea, respectiv
substantializarea frumusetii absolute din evanescent si informal, cat
si posibila nastere a literaturii din literatura, a mitului din mit (deoarece
"textul" lui Boticelli constituie pretextul lui Gheorghe Craciun)."
Romanul este construit din sapte parti (numerotate) care si ele sunt fragmentate.
Starea de gratie, prima parte, nareaza, la persoana a III-a intoarcerea
lui Octavian in satul unde candva a lucrat profesor. Simturile lui sunt
dereglate de durerea de masele, care face ca totul sa para halucinant.
Intrarea in roman se produce prin motivul mersului, al drumului - un motiv
exploatat la maxim de textualisti. Personajele principale ale romanului
(e ceva relativ - caci la Craciun nu exista personaje traditionale) sunt
in cautarea femeii si/sau a unei formule literare care sa le motiveze
existenta seaca. Fiindca totul este sec in viata lor - de la serviciu,
dragoste, la scrisul lor. Dragostea pe care o gasesc li se pare ceva insignifiant,
ceva pentru ochii lumii. De fapt toti traiesc un fel de stare de criza,
toti sunt in esenta niste provinciali, din provincie fug la oras, iar
de la oras inapoi in provincie. Sunt niste inadaptati, oriunde ar ajunge.
Starea lor de "normalitate" consta in naveta. Naveta este modul
lor de existenta in care incearca sa se inteleaga, sa dea vietii lor o
privire de narator omniscient.
Atunci cand coboara in sat Octavian e foarte confuz, nu stie nici ce vrea,
unde sa se opreasca, de ce a venit. El astepta concediul doar pentru drum.
Lucrul care il hotaraste sa se opreasca, sa treaca pe la fosta lui gazda,
e o profesoara pe care o vede iesind din scoala cu un cos de cartofi.
Nici el nu stie daca a visat, a avut halucinatii sau daca acest lucru
s-a intamplat in realitate. Totul este extrem de confuz. Pana la urma
afla ca profesoara sta in aceeasi casa unde a stat si el. Profesoara e
prima aparitie in roman a unei "frumoase fara corp". Ea nu e
nici foarte frumoasa, dar are ceva, un fel de lipsa de corporalitate care
il farmeca pe Octav. Atunci cand pleaca, el fura de la ea un caiet-jurnal
uitat al prietenului sau Vlad. Acest jurnal este partea a doua a cartii.
Jurnalul lui Vlad e o incercare de a trai prin literatura. El isi noteaza
acolo nu doar lucrurile ce I s-au intamplat, ci si fragmente de literatura
si de metaliteratura. El simte ca nu e in stare sa scrie ceva de la un
capat la altul, ca fragmentarismul e lucrul de care nu se poate lasa.
O replica a frumoasei fara corp e o profesoara, Nina, care se indragosteste
de el. E si frumoasa fizic si nu e naiva, cum credea la inceput. Dar tocmai
aceasta frumusete fizica, realitatea carnii il sperie pe Vlad. In timp
ce e cu Nina el se gandeste la Sanziana, fosta iubita a lui care la parasit.
Absenta, incertitudinea, frica sunt lucruri care biruie in acest roman
starile de prezenta, de siguranta si liniste. Partea a treia, Studii dupa
natura e sfarsitul caietului lui Vlad, niste poeme. Sfarsitul verii e
o naratiune la persoana a III-a (uneori la a II-a) care il are in centru
pe Gil, un prieten cunoscut cu Octav si Vlad. El e la mare in timp ce
sotia lui e acasa, trebuie sa nasca. Nasterea e pentru ei o ruptura, nu
mai pot ramane impreuna. E iarasi o corporalitate care irita, care desparte
personajele. Gil se plimba pe plaja fiind fascinat de corpurile femeilor,
de fapt mai mult de costumele de baie care le lasa pe femei aproape goale.
Sta intr-o camera cu nepoata lui, Marcela, o fata uratica si impudica,
care isi schimba hainele in prezenta lui. Atunci el nu mai are senzatia
de gol, goliciune, ci de agresiune corporala asupra lui. El se simte a
fi aproape de producerea unui incest. Apoi, brusc, naratiune isi schimba
spatiul si personajele. Il regasim iarasi pe Gil, impreuna cu gasca lui
de intelectuali provinciali, la o cabana, pregatindu-se de vanatoare.
Gil e plictisit, dar pana la urma se indragosteste de Ioana, sotia unui
profesor de educatie fizica, casatorita dupa ce a fost deceptionata in
dragoste. Pana la urma Gil e tras intr-o camera si face dragoste cu Anda,
o fata ce se aseamana cu nepoata lui. De Ioana e indragostit si Miron,
un chirurg ratat, caruia i-i frica de bisturiu. La sfarsitul capitolului
el trebuie s-o opereze pe Ioana, care are brusc o criza de apendicita,
deci sa intre direct in corporalitatea ei. Somnul bautorului de apa il
are in centru pe Vlad, care e la o statiune impreuna cu sotia sa Luiza
si cu fiica-sa Tea. Atat dragostea, cat si literatura apar aici intr-o
noua ipostaza. El isi neglijeaza familia (intre doua injectii cu apa de
izvor - ceea ce ne aminteste de Musina), se plictiseste ("Trecusera
abia cateva zile si, iata, lumea statiunii se arata plictisitoare, ingusta,
anosta. O lume care se repeta ritualic, la nesfarsit, mesele si pelerinajul
la izvoare, cofetaria si parcul, libraria si cinematograful, procedurile
si odihna de dupa-amiaza. O lume plana, liniara, multiplicand cu precizie
monotonia zilelor. Nici o culoare, nici o iesire din rand.") apoi
e fascinat de o fata ce serveste la cantina - Adela. Corporalitatea apare
altfel - ca ceva interzis, inaccesibil. Adela trimite la Ibraileanu, dar
mai mult la Lolita lui Vladimir Nabokov. Vlad vede in Adela un semn -
ceva care il poate apropia si de literatura. Un semn de care nici macar
nu stie cum sa se apropie, fiinca e cuprins de rusine: "Il napadeau
rusinea, uimirea. Un barbat la varsta lui… Si cand se gandea ca obiectul
acestei nelamurite pasiuni nu era o femeie, ci o pustoaica abia iesita
de pe bancile scolii…".
Lepadarea de piele e un capitol in care naratorul incearca sa se confunde
total cu naratorul, cu Gheorghe Craciun. Pentru asta sunt spuse lucruri
reale, direct legate de Craciun. Despre grupul de textualisti stransi
in jurul lui Gheorghe Iova, "Noiii", despre despartirea de poezie
(care apare in roman ca fiind a lui Vlad) si trecerea la proza, tocmai
pentru a simti corporalitatea si vitalismul ei. Prin propria biografie
Craciun vrea sa se apropie de mitic, de acele cuvinte magice din copilarie,
pline de caldura si semnificatii. Pentru a fi cat mai aproape de realitate,
Gheorghe Craciun introduce in roman ul eseu de-al sau, publicat mai inainte
in revista Astra. E un eseu despre corporalitatea literaturii, despre
diferenta dintre trup si litera. Capitolul se termina cu un fragment de
amintiri din copilarie, ce se apropie de mitic. Este vorba de un mod de
relaxare, de meditatie - in limbajul yoghinilor, care lui si prietenului
sau de copilarie le dadea forta, limpezime a mintii, un fel de iluminare.
Acest lucru le permitea sa se apropie de literatura in forta, dupa o cunoastere
din timpul meditatiei cu o lume pe care o cunoscusera, care a devenit
intre timp imateriala: "Toate acestea se puteau intampla deodata,
ca si cum fiinta mea s-ar fi multiplicat, raspandindu-se in toate partile
ca o sfera de cristal sfaramata. Simteam ca as fi putut trece prin pereti
si acoperisuri, prin ziduri si blindaje de plumb, ca nimic nu mi-ar fi
putut ramane necunoscut, neamintit, si totul se putea vedea, mirosi, asculta,
insa nimic nu putea fi atins, degetele mele nu mai aveau piele si pielea
mea nu mai avea materialitate, nu mai avea nici un sens." Epilogul
e o capatare a corporalitatii a imaterialului, fascinantului. Octav, fiind
la pescuit cu fiul sau (de sotie divortase), napadit de remuscari, ca
furase jurnalul lui Vlad, ca s-a lasat de scris…, prinde ceva care
"trebuia sa fie un peste extraordinar de frumos, imposibil sa-i apreciezi
specia, dar ceva de o frumusete desavarsita, nepamanteasca…".
Frumoasa fara corp are si o dimensiune onirica, desprinsa parca din realismul
magic. La inceput e realitatea vazuta, dar mai ales simtita de Octavian
prin prisma durerii (de masea), apoi a visului, cand se crede copil; apoi
Biblia pagana din jurnalul lui Vlad - de fapt o lucrare monografica a
satului pe care proprietarii ei o ascund, visul-halucinatie a lui Vlad,
care face dragoste cu o fecioara fara corp: "Si el isi incolaceste
bratele de gatul ei si-si apasa gura arsa de dragoste pe buzele ei rosii.
Dar bratul lui cautandu-I gatul superb si alb atinge numai aerul, iar
buzele-i fierbinti nu simt nimic, desi el vede cum gura ei insetata se
lipeste de-a lui." Un personaj care apare de cateva ori, fara prea
multe amanunte despre el e George. Alte personaje nu se mira cand il intalnesc
in locuri mai ciudate, sau acolo unde n-ar trebui sa fie nimeni: "Barbatul,
George, nu pare deloc incomodat de neoranduiala ce-l inconjoara. S-a izolat
intre doua turnuri de paza dispuse simetric pe tablia mesei de-o parte
si alta, cladite unul din dosare groase, celalalt din carti si foi albe
nescrise. El sta pe scaun aproape nemiscat, ca o statuie de ceara, si
pare sa priveasca urzeala deasa a ploii."; Vlad fiind la veceul de
la sat, in gradina, vede un barbat cu care seamana ingrozitor de tare,
se sperie, apoi: "din fericire, la jumatatea spatiului pe care-l
puteam controla printre cele doua scanduri, barbatul acela care eram eu
s-a intors pentru cateva clipe cu fata, uitandu-se ingandurat la cer,
si atunci l-am recunoscut pe George." George are aproape intotdeauna
langa el carti, caiete. Gil vede langa George, in padure: "O piatra
alba ca un mare bulgare de creta pe suprafata careia ochiul lui descopera
stupefiat un caiet si un pix". Cea mai multa informatie o gasim Sarsitul
verii, acolo unde el are rol de ingrijitor: "fusese - se spunea -
si paznic si pedagog, si primitor-distribuitor de materiale la o exploatare
forestiera, si sofer de taxi, facuse si pe ghidul la mare si pe Mos Craciun
in Oraselul copiilor, fusese figurant in filme si acrobat la circ, vanduse
loz in plic prin restaurante si lucrase o vreme corector la un ziar de
provincie, si asta chipurile pentru ca el era un neadaptat, un neimpacat
cu lumea in care traia, unul care n-avea stare sa se fixeze undeva si
nu suporta sa simta cum se apropie de el gheara ascutita a plictiselii,
a monotoniei…". George este de fapt un personaj ce simbolizeaza
autorul, cu care are acelasi nume, este un narator care apare in postura
de personaj, pentru a controla buna functionare a frumoasei fara corp
- cartii. Acest lucru se vede bine si atunci cand in ultimul capitol cand
apare in spatele lui Vlad: "Din pacate, totul este prescris…
- se auzi atunci din spatele lui regretul cuiva. O voce calma, ironica.
Glasul taraganat al unui individ sigur de sine. Si Vlad intoarse capul,
cuprins nu de mirare, ci de spaima, pentru ca recunoscuse imediat, de
la primele sunete, vocea lui George."
O dimensiune foarte importanta a romanului este cea metatextuala, cu elementele
ei: livrescul, intertextualitatea (de toate tipurile) si metatextul, caci
Frumoasa fara corp e si un roman metatextual, despre literatura de dragoste,
despre corporalitatea literaturii, nu numai despre dragoste. Legatura
aceasta se simte cel mai bine in capitolul aproape in intregime metatextual
Lepadarea de piele unde personajul Gheorghe Craciun (unindu-se pana la
identitate cu persoana) se destainuieste: "Fata asta carliontata,
cu ochelari si bluze bleu intotdeauna proaspat calcate, ar fi trebuit
sa stie ca daca eu o iubesc e pentru a-i oferi pasiunea mea pentru literatura.
O iubeam pentru ca ea sa iubeasca impreuna cu mine singurul lucru din
lume care avea importanta."
Frumoasa fara corp e un roman care isi arata corporalitatea doar la sfarsit,
care te farmeca, desi inaintezi in lectura destul de greu, ardeleneste.
Greutatea aceasta nu este neaparat ceva suparator - e ca si cum ai merge
in munti: la inceput ti-e frica de greutate, apoi te bucuri de inaltime
si la sfarsit traiesti cu oboseala placuta de dupa calatorie.
|
