Stefan Bastovoi

Stefan Bastovoi - poet, prozator si eseist nascut in Chisinau (1976), autorul a mai multe carti de poezie si eseu ("Elefantul promis", "Cartea razboiului", "Pestele pescar (o poveste)", "Casa timpului" (poezie), "Iepurii nu mor" (roman), etc. ), cu care a devenit cunoscut si care i-au adus numeroase premii literare. Studii la Iasi (liceul de arta "O.Bancila") si la Timisoara (Facultatea de Filosofie, Universitatea de Vest), acum calugarit si cunoscut in mediile religioase ca monah Savatie.

"Acum nu mai am nici o indoiala: sunt un om fara patrie, un lup care umbla singuratic prin gradini"
, interviu cu monahul Savatie (scriitorul Stefan Bastovoi) realizat de Mihai Vakulovski

Mihai Vakulovski: Draga Savatie, cind ne-am cunoscut erai un poet foarte tinar si foarte promitator, cum se zice, pre nume Stefan Bastovoi, ai debutat cu "Elefantul promis", care ti-a adus "femei si glorie", vorba cintecului, si mai multe premii, Soros, al US, al Tirgului de Carte din Iasi, etc., urmind "Cartea Razboiului", o alta carte indelung comentata de criticii literari si de cititori. Ce-ti mai amintesti din acea perioada, totusi de inceput ?
Stefan Bastovoi (Savatie): Poate pare ciudat, dar primul cuvant care mi-a venit in minte cand m-am sfortat sa raspund la intrebarea ta a fost "Vietnam". Eu cred ca sunt un calugar care am fost in Vietnam. Uneori tresar cand aud ca trece pe strada un tractor sau latra vreun caine din trecutul meu. Pe loc insa imi dau seama ca luptele s-au terminat demult, ca tractorul nu e tanc si cainile nu-mi prevesteste nici o tristete, nici un pericol. Imi dau seama ca ma aflu de fapt in hamacul meu foarte caldut si comod de burghez al spiritului. Chiar asa, fac parte din mica burghezie a spiritului, asa i-as numi pe calugarii de azi. Zic ca sunt un burghez din cauza ca burghezii, asa cum mi i-a prezentat Patria mea, mi-au parut intotdeauna niste oameni cu orizonturi foarte inguste si cu foarte putine preocupari, nu neaparat minore, ci putine. Si eu am o singura preocupare, stau in camera mea si cioplesc. Ti-aduci aminte de burghezutul din "Scaunele" lui Eugen Ionescu, care vroia sa aduca la el in casa toate personalitatile orasului si cara toata ziua scaune pentru ei. Asa si eu vreau sa chem la mine pe Cineva, dar n-am scaun. Am insa o buturuga in camera mea si cioplesc la ea toata ziua. Cioplesc un scaun pentru Dumnezeu. Imi lipseste, intelegi? Cand eram mic, auzind de la oamenii mari ca pamantul se roteste, pandeam noaptea de sub plapuma sa vad cand se invarteste pamantul. Tot asa stau si acum si pandesc, oare cand va veni la mine Dumnezeu? Aceasta imi ia mai tot timpul. Asa ca nu prea am ocazia sa ma gandesc la trecut. Tot ce mi-a ramas din perioada aceea sunt ca niste cuvinte fara legatura dintr-un cantec pe care nu mai tii minte unde l-ai auzit.
- Cum ai inceput sa scrii, iti amintesti cum erau primele tale texte?
- Prima poezie mi-a venit in cap in timp ce tineam oaia pe care o mulgea tatal meu. Stii ca tatal meu a fost propagandist, propovaduitor de ateism stiintific. Si nu stiu ce mi-a venit mie sa-i dedic o poezie, uitandu-ma la el cum mulge oaia. Imi aduc si acum aminte poezia: "Tatal meu e folozof / Si citeste lectii el / Despre Eva si Adam". Eram existentialist de mic, cu adevarat.
Dupa aceea n-am mai scris pana in clasa a opta, cand am "compus" o epopee. Eu eram fascinat de Cosbuc, mai ales de cantecele de vitejie, pentru ca se potriveau cu aspiratiile mele de pionier patriot. Nu stiu daca ti-am mai povestit, dar eu in copilarie faceam multe nebunii. Nu, nu eram genul care dadea cu mingea in geam sau turnam cerneala pe scaun, acestea nu-mi placeau. Dar aveam nebunia de a-mi inscena catastrofele umanitatii la scara mica. De exemplu, ma bagam iarna in apa din rapa, ca si cum as fi fost prigonit de nemti, sa vad daca o sa ma descurc in caz de razboi. Asa odata am dat foc la un lan de stuf cam de un hectar, ca si cum nemtii ne-ar fi aprins holdele Patriei, iar eu trebuia sa le salvez, stingandu-le cu camasa. Am mai corupt si alti copii la aceasta fapta si am avut de lucru toata noaptea, ca nu-i gluma sa stingi un hectar de stuf. Am ajuns acasa spre dimineata, negru si parlit, dar cu satisfactia unei mari impliniri. M-am pus in pat, insa nu ma lasa sa adorm fapta mareata pe care am facut-o. Simteam ca asa ceva trebuie sa ramana in istorie. Atunci m-am sculat si am scris "epopeea" "Miroase a ars" despre un calaret care, mergand sa salveze un sat in flacari, moare el insusi mistuit de foc. Acestea sunt doua poezii de inceput. Pe urma m-am dus la Iasi si acolo am inceput sa scriu mai mult, dar aceasta este o poveste mai lunga.
- Stiu ca ai multe amintiri din copilarie, multe dintre ele infiltrate in romanul in lucru, ce intimplari (pozitive, negative) din acea perioada te-au marcat, te urmaresc...
- Prima mea amintire dateaza de la un an si vreo patru luni. Tatal meu inhamase calul la sanie si se pregatea sa plece. Eu m-am furisat din spate si m-am cocotat pe o barna. Ma simteam atat de barbat, ma pregateam sa pasesc prin aceasta calatorie cu sania in viata oamenilor mari. Tatal meu era padurar pe atunci si traiam intr-o casa din padure, de acolo nu se vedea nici o alta casa in jur, nici un om. Era pentru prima data cand as fi coborat in vale, nici nu stiam cum e jos, ce se vede dincolo de copacii inalti peste care niciodata nu am putut privi. Ma pregateam intr-un cuvant pentru o expeditie, ma duceam sa cunosc pamantul, lumea. Insa cand sania s-a smuncit din loc, eu m-am prabusit pe spate in zapada si pana m-am ridicat, sania era departe. Am simtit ca nu mai are nici un rost sa strig sau sa plang. Atunci, in clipa aceea, am devenit dintr-odata matur si nu cred ca am mai evoluat mult de atunci. Cand am cazut, m-a izbit in fata cerul, nesfarsit si infricosator. Pentru cateva clipe totul a fost un amestec de zapada si cer. A fost pentru prima data cand mi-am dat seama de singuratatea in care ne aflam noi, oamenii. Eram numai eu, zapada si cerul. Am bagat mainile in buzunarele de la salopeta mea albastra si am mers incet de tot inapoi in casa. Devenisem un barbat adevarat, un om matur, pentru ca am suportat prima mea infrangere. Aceasta este amintirea care mi-a marcat intr-un fel viata, amintirea pozitiva, zic eu.
Am si o amintire negativa, cum zici. Odata mi-a facut tatal meu un bici, iar eu am lovit-o cu el pe mama. Mama a plans.
- Cum ai ajuns in Romania, la liceul de arta? Ce fel de experiente ai trait atunci, despre perioada de adaptare etc...
- Ti-am zis ca eram un patriot. De aceea am plecat la studii in Romania, era chiar in toiul miscarii nationaliste de la noi. Credeam ca o sa descopar un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost asa. Am descoperit un neam fricos si las, un neam de lingusitori. Neamul meu. Am oscilat pe urma intotdeauna intre adancurile mele slave, in sens dostoevskian, si aceasta realitate care ma mahnea. Dar acum nu ma mai framanta apartenenta mea etnica si nationala. Acum nu mai am nici o indoiala: sunt un om fara patrie, un lup care umbla singuratic prin gradini. In acest sens, crestinismul m-a odihnit, pentru ca este religia in care nu exista notiunea de nationalitate. Nu te mira, toata vorbaraia despre ortodoxismul innascut al poporului roman, rus sau grec sunt scuipaturi politice, care pe mine ma scarbesc, pentru ca lovesc in libertatea pe care a adus-o Hristos lumii. Iar eu sunt un indragostit de libertate.
Desigur, a existat o perioada de adaptare, chiar foarte lunga si anevoioasa. Cel mai greu mi-a fost sa ma adaptez la lipsa de sinceritate si de caldura pe care o au romanii, dincolo de gramada de formule de politete si zambete de plastilina, care la noi nu exista. In cei patru ani de liceu, pot sa spun ca m-am format ca o persoana duala. Pe de o parte, eram cel mai ocarat si cel mai batjocorit elev din tot liceul. Ma ocara directorul, profesoarele, pedagogii. Si asta de fiecare data cand ma vedeau. Ma amenintau ca o sa ma exmatriculeze pentru ca mananc degeaba banii Statului Roman, chiar am fost si batut de un pedagog. E drept ca eu nu invatam nimic, niciodata nu am avut caiete nici carti si eram corigent la toate materiile in afara de sport si pictura. Nici nu prea veneam pe la scoala. Era o fata care imi imita perfect scrisul si la sfarsit de trimestru imi facea ea caiete ca sa le arat profesorilor. Probabil ma iubea, eu insa nu i-am raspuns niciodata. Faceam, intr-un cuvant, nebunii mari de tot, nici n-ar fi decent sa dau exemple. N-ati vazut in nici un film despre boema o minte mai bogata ca a mea in nebunii. Nu degeaba m-au inchis la nebuni. Erau insa si multi care intelegeau ca nebunia mea vine dintr-o revolta, dintr-o neimpacare cu lancezeala lumii. Acestia ma iubeau, multi chiar ma admirau, credeau ca-s geniu. Asa am inceput sa traiesc pentru doi. Pe unul toti il ocarau, convinsi ca sunt debil mental, pe altul il laudau marile personalitati ale orasului, profesorii universitari pe care ii admirau pana si profesoarele care ma chinuiau pe mine. Ele insa au aflat de asta abia dupa ce am plecat de la ei.

- Devenisesi student la facultatea de Filosofie din Timisoara, erai unul dintre cei mai cunoscuti scriitori tineri, totul mergea ca pe roate, dar ... te-ai calugarit...

- Da, nebuniile mele au culminat cu calugaria. Aceasta a fost cea mai mare nebunie pe care am facut-o. Cand am inteles ca nu este nici o nebunie mai mare pe care ar putea sa o faca omul, nu m-am putut abtine sa nu o fac si pe asta. Sa stii ca la acest capitol i-am batut pe umar si pe Tzara si pe Salvador Dali. Eu am avut nebunia de a ma darama pe mine insumi. Mi-amintesc ce senzatie grea am avut cand am vazut pentru prima oara un monument de-al lui Lenin trantit in gramada de fieraraie de la marginea orasului. Parca mi-as fi vazut viata aruncata ca pe o hartie folosita. Trebuia sa incep din nou, dar nu stiam cum va fi. Asa ma uit acum la scriitorul promitator care era Stefan Bastovoi, ca la un monument aruncat intre harburi. Poate ca ar fi fost si un Nobel in harburile acelea, dar nu m-am aplecat sa-l ridic. Multi inca mai asteapta sa revin, dar nu am avut niciodata ispita lui Arghezi. Imi dau seama ca nevoia de a ma impune lumii pe care o aveam nu venea dintr-un carierism, ci pentru ca am crezut ca am ceva de spus lumii. Acum, ca am descoperit ca Cineva a spus totul, ma odihnesc. Sunt atat de bucuros ca Hristos exista. Stii, cand eram mic il iubeam foarte mult pe Lenin si cel mai mare regret al meu era ca nu am trait pe vremea lui, ca sa pot fi si eu printre copiii pe care ii mangaia si vorbea cu ei. Si sufeream, pentru ca stiam ca asta nu se va intampla niciodata. Simteam efectiv ca viata mea este un rateu, pentru ca nu aveam nici cea mai mica sansa de a-mi indeplini visul vietii mele, sa-l vad pe Lenin. Cu Hristos nu este asa, cu Hristos sunt contemporan. Iata in ce consta toata nebunia mea, sa nu ma mai satur sa fiu contemporan cu Hristos. Ce-i de mirare ca m-am calugarit? Te asigur, oricine, daca ar ajunge contemporan cu Hristos, s-ar calugari fara nici o ezitare. Am facut ceea ce era imposibil pentru mine, mi-am salvat viata de la ratare.

- Cum iti pare literatura pe care ai scris-o inainte de calugarire?

- Nici nu mai tin minte, nu mi-am pus niciodata problema asta. Am uitat ca am existat. Mai vine cate cineva si imi aduce aminte ca a existat un poet Stefan Bastovoi. Am auzit ca unii ma si citeaza cand vorbesc de literatura romana contemporana, eu insa nu prea mai tin minte ce am scris. Imi amintesc, daca fac un efort, cateva titluri, cateva versuri. Am fost un poet prost daca nu ma tin minte nici macar eu pe mine, cu cat mai usor ma vor uita cei care vin dupa noi.

- Ce scrii acum?

- Scriu lucruri care pe voi, scriitorii, nu va intereseaza. Pentru ca nu mai scriu literatura in sensul pe care i-l atribuie critica. De asta nici nu-ti spun ce scriu, ca sa nu te plictisesc. In schimb acum ma simt util oamenilor, am descoperit fericirea comunicarii. Imi apar cartile in mii de exemplare si de peste tot primesc scrisori pe internet ca s-au epuizat. Inseamna ca sunt viu, cuvintele mele nu mai sunt "flori de mucegai", cum aspira Arghezi, sunt vii, oamenii pot sa le bea, nu doar sa se uite la ele cat sunt de frumoase. Stii, mi-am dat seama ca eu sunt omul care prefer sa beau apa din izvor cu causul palmelor, decat sa pozez cu o cupa de aur plina cu wisky, dar cu care nu pot sa-mi potolesc setea. Am devenit un fel de jurnalist ortodox, unii cred ca chiar sunt eseist. Da, mi-am amintit ca lucrez si la o carte care o sa va placa si voua, se cheama "Nebunia la Sfinti si la oamenii de arta". Voi da totusi Cezarului ce este al Cezarului. Mi-a scris Musina ca vrea sa-mi publice romanul meu despre copilaria sovietica. Asa ca va trebui sa fac un efort si sa mai citesc partea care mi-a ramas, ca citesc la el din luna mai si abia am trecut de jumatate, atat de greu imi vine sa citesc opere straine.

- Ai facut, la Chisinau, o revista ecleziasta, care era scopul ei?

- Probabil am vrut sa-i fac pe oameni sa mai renunte la prejudecati, atat pe cei necredinciosi, cat si pe credinciosi. Am descoperit cat de multi oameni exista, eu credeam ca-s mai putini. Am vrut sa comunic ca oamenii sunt multi. Intr-adevar, sunt atat de multi oameni.

- Cum, inspre ce, s-a schimbat (s-a schimbat?) viziunea ta "literara"?

- Nu s-a schimbat, am ramas la parerea ca literatura trebuie sa fie buna. Principiile de apreciere insa sunt altele, sunt mai simple. Daca citesc o carte fara sa ma plictisesc, daca simt in spatele ei un om care intra cu generozitate in viata mea si mi-o schimba spre bine, inseamna ca am citit o carte buna, am cunoscut un om, am mai trait o viata. Altfel de carti nici nu mai citesc. Daca, dupa primele randuri, simt ca tin in mana o carte proasta, niciodata nu mai incerc sa ma conving ca ar fi buna, chiar daca mi-ar lauda-o toti criticii din lume. Prefer sa ma rog decat sa citesc. Intotdeauna am fost un cititor enervant, nu doresc nici unui scriitor mediocru un cititor ca mine, nu fac nici o concesie.

- Cum iti pare viata literara din... manastire (manastiri)?

- N-am descoperit nici o viata literara in manastiri, de altfel poate nici nu este treaba manastirilor sa faca literatura. Nu zic ca n-am vazut pe cei care scriu prin manastiri, dar numai ca n-am vazut viata literara. Sunt foarte putini scriitorii crestini contemporani care au talent scriitoricesc. Din toti cei pe care ii lauda lumea, vad ca limba romana nu are chiar nici unul. Adica oameni care sa exprime un destin, dincolo de cuvinte. Romanii, de altfel ca si grecii, nu au putere sa sensibilizeze, nu au viata in cuvinte. Rusii sunt cei care sunt foarte plastici si foarte expresivi atunci cand povestesc despre Hristos. Ei stiu sa-ti prezinte un Hristos care da navala in viata ta. Aceasta nu se poate face si fara ceva talent la scris. Nu este, desigur, o literatura in sensul tehnic al cuvantului, dar este o arta a comunicarii. Desi pentru mine, ti-am zis, forta de a te impune ca destin, de a comunica o viziune si mai ales de a mai si convinge, este expresia cea mai sigura a valorii. Stii si tu ca cei mai multi autori s-au folosit si de viata lor, nu numai de mijloacele literare, pentru a putea spune ce au de spus. Inchipuie-ti un Rimbaud la 60 de ani, oferind autografe dupa inmanarea premiului Nobel si vei vedea ca poeziile lui nu mai au aceeasi putere. Asa ca, literatura e mai mult decat ea insasi, ea poate fi viata unui om sau poate fi nimic.

- Cum iti pare literatura scrisa de tineri?

- Nu citesc niciodata literatura profana. Totusi, cand ma intalnesc cu vreun prieten scriitor si vad cu cata incantare imi da sa citesc cate vreo noua aparitie literara, imi arunc privirea, ca sa nu-l mahnesc. Cu parere de rau, de fiecare data descopar aceeasi saracie existentiala si tehnica. Ii simt pe toti de parca ar incerca sa cante sub apa. Chiar daca spun acolo niste cuvinte concrete, deasupra ajung numai niste bulbuci, nu deslusesc ce vor sa spuna si ma doare enorm aceasta neputinta, pentru ca sunt prietenii mei.

- Care sunt asteptarile tale in legatura cu scriitorii care vin? Ce astepti de la scriitorii foarte tineri?

- Ultimele doua secole ale omenirii se afla sub semnul literaturii. Pot spune ca literele au dictat istoria, au nascut istoria. Nu pot spune ca au nascut ceva bun. Ma gandesc la Nietzsche si fascism, la Marx si comunism, la Freud si pansexualism, la existentialistii care au facut apologia sinuciderii. Dar nu ma refer doar la manifestele politice. Aceeasi putere au avut si manifestele literare, estetice. De exemplu estetica uratului si a distrugerii, decadentismul, incepand de la simbolisti si expresionisti, pana la suprarealismul dezumanizant, fragmentarismul care a transformat viata noastra in niste cioburi dintr-o ecuatie atat de rece. Oamenii au devenit spectatorii propriei vieti, nu o mai traiesc, se uita la ea. Totul e atat de abstract, atat de livresc. As vrea sa se restabileasca comunicarea dintre oameni. Sa nu mai fuga nimeni de celalalt, sa fuga numai unii spre altii. Sa se nasca niste Ben Ladeni care sa dea cu avioanele in turnurile atat de semete ale "placerii aristocratice de a displacea" cu care se falea Baudelaire.

(ianuarie 2002)