|
||
|
|
||
 |
Hoisie
Silvia - supravietuitoare a HOLOCAUSTULUI |
|
"Am ramas 3 dintr-o familie enorma", Mihai Vakulovski: Doamna Hoisie Silvia, unde erau parintii dumneavoastra inainte de razboi, ce faceau, ce erau, ce virsta aveati dumneavoastra in acea perioada? Hoisie Silvia: Eu m-am nascut in 1927 la Cimpulung, intr-o familie de oameni, sa zicem asa, nici prea bogati, nici foarte saraci. Tatal meu este Leon Corbea si mama mea e Clara Corbea. Eram al doilea copil in familia mea. Sora mea este Miryam, care este nascuta cu patru ani inaintea mea. Tata avea un magazin de sticlarie. Ce insemna asa ceva: erau pahare, farfurii, tot ce era de sticla, chiar cristaluri. Dar el in acelasi timp era un meserias foarte bun, era geamgiu si tinichigiu. Daca veti trece prin Cimpulung si prin Sadova si veti vedea bisericile alea frumoase de tot, ele sint acoperite de tatal meu, ca tinichigiu. Daca mergeti un pic mai departe, unde este castelul de vinatoare al regelui, sa stiti ca geamurile au fost puse de tatal meu. Asa ca multe, multe case sint si cu acoperisurile, si cu sticlaria, geamurile, puse de tatal meu. Asta era familia mea. Atunci, stiti, s-a intrat intr-o perioada foarte grea, cind bancile si magazinele dadeau faliment. Totusi, parintii mei erau niste oameni care au platit toate impozitele si n-au dat faliment, ceea ce era un lucru foarte mare pentru acea perioada. Ce-mi amintesc eu din copilaria mea? Am stat intr-o casa cu chirie, era o camera mare a parintilor, impartita cu un glasvand, in care intr-o parte dormeau parintii si in cealalta parte dormeam eu cu sora-mea. In afara de asta erau bucatarii mari, asa era in Bucovina, si in fiecare vara veneau tot felul de vizitatori, Cimpulungul fiind foarte frumos, era socotit ca o statiune balneara si totdeauna aveam vizite: veri, matusi si chiar doar cunostinte. Am mers intii la gradinita. Imi amintesc lucruri foarte frumoase. Am facut si gradinita romaneasca si am facut si gradinita comunitatii evreilor, am fost la ambele gradinite, la una dimineata si la una dupa masa. Asa se facea. Iarna mergeam la patinat, la sanius. Inca o data va spun, parintii nu erau foarte bogati, dar au dat cit se poate copiilor. Au cumparat un pian, ca sa putem invata sa cintam la pian si eram printre primii din orasul Cimpulung care am avut radio. Si asta imi amintesc foarte bine, pentru ca atunci pentru a asculta radio trebuia sa-ti pui casca. Si asta imi amintesc, aveam doua casti si ne bateam cine sa asculte la radio. Am inceput clasa I prin '34. Am facut scoala primara in Cimpulung, ce-mi amintesc e ca acolo invatatoarea din clasa I nu facea decit clasa I. Nu mergea cu copiii inainte, era sotia presedintelui de tribunal si ea dupa primele litere, pe care le invatam cu dinsa… Ce nu v-am spus este ca noi ne-am nascut vorbind germana. In casa asta era limba materna, cu asta ne-am nascut si asta am vorbit, dar am invatat in acelasi timp si limba romana. Am fost tot timpul premianta I, asta era ceva normal, trebuia s-o urmez pe sora-mea care intotdeauna a fost prima si n-aveam voie sa fiu eu mai putin. Deci, cele patru clase primare au trecut destul de linistit, faceam de obicei vacantele la bunicii mei din Botosani, la parintii mamei mele. Ceilalti bunici erau la Cimpulung. Cimpulungul nu avea decit un gimnaziu de fete. Patru clase. Liceul de baieti era complet, opt clase. Dar noi aveam un gimnaziu, o scoala, mai mult am putea spune ca era o casa particulara. Impartita in camere, destul de simpatica. Stiti ca in clasa I de liceu se intra cu admitere, nu intra oricine, trebuia sa dai o dictare si trebuia sa sustii si un examen de matematica. Ei, am facut clasa I, n-am fost premianta, am fost in clasa a II-a, am terminat si clasa a II-a, acuma se spune clasa a VI-a, si ne-am apropiat de anul 1940. In 1940 stiti ca regimul totalitar care a venit, al lui Antonescu, odata cu plecarea, adica fuga regelui Carol, am intrat in clasa a III-a, a inceput o situatie ingrozitoare, stiti, ca si copil, care aveam atunci 12 ani, era ingrozitor. Adica ne-au pus pe toti copiii evrei in ultimele banci, iar intre noi si ceilalti era o banca libera, fereasca Doamne sa nu-i influentam in rau. - Era o banca libera? - Un rind liber, sigur. Daca e sa-mi amintesc si mai din trecut inca, stiti, am facut strajeria, eram eleva foarte buna, eram si responsabila de ceva. Nu mai tin minte foarte bine cum era pe atunci, aveam si uniforme, cu cravata, imi amintesc venirea regelui pe un 24 ianuarie. Chiar daca trec asa de la una la alta, va spun, eram tinuti afara, copiii, chiar la camasuta alba. Ca aveam eu dedesubt mai multe, dar trebuia sa-l salutam pe rege, da? Sa mergem mai departe, in clasa a III-a. Ni se cintau cintece legionare. Ei, colegele mele, cu care am facut gradinita, cu care ne-am iubit, cu care ne-am jucat nu mai erau aceleasi colege. - Cum se explica asta, doar erati inca niste copii? - Ele erau, desigur, influentate de cei de acasa, de familie. - Cum se manifesta aceasta schimbare ciudata? - Ne ignorau, nu se uitau la noi si erau totdeauna cu cintecele legionare pe buze. Printre care, tin minte: "Toti jidanii si tiganii ne tot sug, ne sug mereu". Asta te innebunea. Te innebunea. Am spus: "Slava tie, Doamne, ca ne-au dat afara". Stiti, era legea aceea ca evreii nu mai aveau voie sa urmeze scolile de Stat. - Numerus clausus. - Da. Si, sincer va spun ca am fost fericita, ca astfel de atmosfera pentru un copil de 12 ani nu era deloc buna. Si sora-mea, care facea liceul la Botosani, s-a intors, de asemenea, inapoi. Cimpulungul, fiind un oras mic, nu a putut sa organizeze o scoala pentru copiii evrei. Chiar erau in jur de 1000 de evrei, dar, totusi, nu era posibil sa faca, nu erau oameni bogati. Si sigur ca a fost o situatie destul de neplacuta. Legionarii conduceau. Stiti, la evrei toamna sint niste sarbatori speciale, e si Anul Nou, e si o sarbatoare cind se posteste. Ei, atunci s-au gasit legionarii sa faca perchezitii, tineri, ii stiam, ii cunosteam. Au facut perchezitii, printre care si noi, ne-au perchezitionat casa, n-au gasit nimic si s-au dus in pod. Si eu mergeam dupa ei si ma intreaba: "Da' de ce ne urmaresti?" Zic: "Ca sa nu ne puneti voi ceva, ca eu stiu ce puteti". Nu mi-au spus nimic. Dar ce s-a intimplat? Rabinul nostru, care era un om…, doctor, de altfel, in filozofie, avea si un copil care era elev la liceu. Au mers si i-au facut un control acasa in sarbatoarea asta, care este o sarbatoare sfinta pentru evrei, stiti, nu-s habotnica, nu tin nici un fel de…, dar pe unele sarbatori le tin si spun ca trebuie sa fie tinute. Toti avem un Dumnezeu, fie ca-l cheama Dumnezeu sau cum il cheama, dar este Dumnezeul fiecaruia. L-au controlat si au gasit la el mai multa faina alba, mai mult zahar, ca era in preajma razboiului, fiecare cauta sa aiba ceva. L-au inhamat la o caruta si el isi cara singur aceste alimente, am vazut cu ochii mei asta, si scria pe el: "Uitati-va ce a facut rabinul". Interesant e un lucru. L-a intilnit un preot, nu mai stiu daca era catolic sau ortodox. Acest preot si-a scos palaria in fata lui si a spus: "Iertati-ma". Sa stiti, trebuie sa spunem si ce a fost bun, nu numai ceea ce a fost rau. Cei care au facut perchezitii erau oameni tineri, colegi de-ai surorii mele cu care ea s-a jucat si au umblat si a mers si la dans cu ei, adica oameni care si-au imbracat camasa verde pentru o ocazie. Anul acela a fost un an greu. Era anul '40 si imi amintesc si de anul '41, cind a fost rebeliunea. - Cum a avut loc rebeliunea in orasul dumneavoastra? - La Cimpulung, in care, intr-adevar, erau foarte multi legionari, un lucru vreau sa spun: n-a fost nimeni omorit. Seful acestor legionari era un inginer silvic care se tragea dintr-o familie din Italia. Ce-a spus el? "In orasul meu nu va fi niciodata moarte de om, nu se va face moarte de om". Si, intr-adevar, n-a murit nimeni. Dar e interesant inca un lucru. Printre orasele in care ei, acesti legionari, au rezistat a fost si Cimpulungul. Dar fara lupte. Nimeni n-a fost omorit. Dar cum a fost luat Cimpulungul de armata? Soldatii romani au intrat in Cimpulung imbracati in hainele soldatilor nemti si asa au terminat cu rebeliunea. Dar inca o data accentuez: n-a fost nimeni omorit si nimeni n-a fost maltratat. - Dar, mai concret, ce insemna "rebeliunea"? - Rebeliune a fost in toata tara. Adica legionarii au preluat prefectura, primaria, politia. Cimpulung atunci era judet. Si cei citiva soldati care au fost in Cimpulung, au fost foarte putini, au fost inconjurati si li s-au luat armele. Asa a fost rebeliunea in Cimpulung. Printre conducatorii legionarilor era unul Iarhan, care a fost coleg de scoala cu tata. Ei isi spuneau pe nume. Intr-o zi intra Iarhan in pravalie la tata si zice: "Ma, Leon, ma. Da' de ce nu scrii si tu ca te cheama Leib si nu Leon?" Dar pe tata il chema Leon si asa era si in actul de nastere. Adica ei isi spuneau pe nume, ei s-au jucat impreuna, dar atunci el era conducatorul legionarilor. Astea-s niste lucruri marunte, dar sint amintirile care imi trec mie acum prin cap. Am ajuns inspre primavara, se apropia de razboi, incepea anul 1941. Pe 22 iunie a inceput razboiul. Ei, atunci, la ora 10, au sunat clopotele si se striga "Jos, inchinati-va". Eu eram in curte, era o curte mare, am cazut si eu jos. Daca trebuia sa cadem jos am cazut si ne-am inchinat. Si a inceput asa-zisul "Razboi Sfint" al lui Antonescu. Stiti cum a fost: "Soldati - treceti Prutul!", nu? "Incepem razboiul sfint!", asta a fost pe 22 iunie. Dar altceva - sa stiti ca magazinele evreiesti isi continuau activitatea, chiar si romanii cumparau din magazine, caci in Cimpulung erau numai magazine evreiesti si nu se putea sa nu se cumpere, n-aveau de unde. Imediat dupa 8 zile de la inceperea razboiului, in duminica cealalta in Iasi a fost acel pogrom. Cum au fost repercusiunile in Cimpulung? In Cimpulung toti barbatii evrei, cam de la 18-20 de ani, au fost internati intr-un fel de lagar. - Ghetou? - Nu era ghetou. Au evacuat citeva case din jurul sinagogii, tot evreiesti, si acolo au fost internati barbatii, dar nu era chiar foarte strict. Puteam sa mergem sa le ducem de mincare. Se dadea voie. Si tata a fost internat. Sigur ca nu era o placere treaba asta, care a tinut vreo 3-4 saptamini. Intre timp am aflat unele lucruri, destul de neplacute, care s-au intimplat in Cernauti, unde aveam o verisoara. A plecat si mama ei la Cernauti, care a fost reocupat de armata romana, a reusit si tata sa plece, cu toate ca era destul de periculos, ca s-o vada pe sora-sa si pe ceilalti din familie. Verisoara mea era avocat. Si sotul ei era tot avocat si pentru ca a fost avocatul Statului pina in '40, reprezenta Statul roman, a fost luat impreuna cu fratele sau de armata sovietica si trimis in Siberia cu citeva zile inainte de inceperea razboiului. Despre ei nu se stie nimic. Adica au plecat, nu stim nici daca au ajuns in Siberia sau daca au fost omoriti. Astea sint aspecte care pe noi ne-au afectat, mai ales ca ne iubeam foarte mult verisoarele, noi ne uitam la ei ca la niste bijuterii, eram mici. In '41, vara, spre sfirsite, au inceput sarbatorile evreiesti si a inceput sa se auda ca n-o sa raminem in Cimpulung, ca o sa ne trimita in alte parti. Dar intre timp, in timpul verii, toti evreii din satele din apropiere au fost scosi si adusi in Cimpulung. - Ma scuzati ca va intrerup, dar ce se auzea la radio, ca ati zis ca aveati radio? - Radioul a fost luat. S-a luat. Odata cu inceperea razboiului evreii n-aveau dreptul sa aiba radio. - La acea perchezitie vi l-au luat? - Da, ne-au luat radioul, bicicleta. - Dar bicicleta ce avea? - Nu stiu, sa nu fugim cu ea, sa nu ne deplasam, "sa nu fugim cu dinsa", unde - nu stiu. Deci, toti evreii din localitatile din imprejurimi au fost adusi, erau multi care aveau magazine, erau la fabricile alea de cherestea, toti astia au fost adusi. O parte din ei chiar au fost trimisi in lagarul din Tirgu Jiu. Barbatii. Toamna, la sfirsitul lui septembrie, se zvonea ca n-o sa raminem peste iarna in Cimpulung. Si, intr-adevar, intr-o joi, pe 13 octombrie, s-ar putea sa fie 12, 11, dar cam asta este data, era inceputul lui octombrie, ne pregateam de niste sarbatori, sarbatori care anunta sfirsitul recoltei, vine tata acasa, zice: "Sa stiti ca se aude ca ne vor trimite de acasa". Va dati seama de situatia care era. Noi eram 4 si bunicii mei de 80 de ani, nu stateau impreuna cu noi, stateau in casa lor, bunica - oarba, bunicul - foarte bolnav, trebuia sa ne pregatim de plecare. Si, intr-adevar, asta a fost joi, simbata dimineata mergea un om al primariei cu toba, asa era atunci, si chema toata lumea in centru, linga primarie si au spus ca toti evreii nu mai au voie sa stea in Cimpulung, "cu catel si purcel", adica si batrinii si cei din spitale au dreptul sa-si ia ce pot duce si sa se pregateasca, miine dimineata sa ajunga la gara din capatul satului, gara principala din Cimpulung, unde veneau toate marfurile. Deci, s-a adeverit ceea ce spunea lumea. Pentru ca atunci evreii nu mai aveau radio, televiziune - nici atita si puteam sa stim, cel mult, ce scria in ziarul care venea dupa 2-3 zile, ca ziarele nu se editau la Cimpulung. Cu toate ca era judet nu avea ziar, veneau ziarele din Cernauti, din Bucuresti, astea erau ziarele. - In aceste ziare s-a scris ceva despre asta? - S-o fi scris ceva, dar noi n-am mai citit. Duminica dimineata, cu bagaje de mina, cum s-ar putea spune, sigur c-am mai luat o perna, am mai luat o plapuma, nici nu stiai ce sa iei. Sa parasesti o casa care era cit de cit si aveam marfa in magazin atunci de foarte multi bani. Am dat cheile unui vecin, era un neamt, cu toate ca nemtii plecasera in '40, dar au mai ramas niste nemti. Asta era casatorit c-o evreica, de asta n-a plecat. Il chema Shtorm. Va dati seama, asta mi-a ramas in minte. I-am dat cheile de la magazinul cu foarte multa marfa. Am impartit restul lucrurilor la vecini cu gindul ca ne vor da ceva inapoi cind ne vom intoarce. S-a intimplat altfel, dar nu mai conteaza. Ne-am dus cu o caruta, i-am luat si pe bunici, v-am spus virsta lor, cu trei lulele dupa dinsii. Bunica zicea: "Niciodata nu mi s-a mai intimplat asa ceva". Ea, sarmana, era oarba, ce sa i se intimple? Ea nu iesise din casa de nu stiu cit timp. Capatul satului era la vreo 2-3 kilometri de centrul Cimpulungului, am ajuns acolo. Era o atmosfera ingrozitoare. Un tren de marfa, pentru animale sau pentru cereale, am dat bani unor oameni ca sa curete vagonul in care am intrat, ne-au inghesuit acolo in jur de 60-70, nu va pot spune citi oameni, cu bagaje cu tot. Ne-au tinut asa pina pe la orele 11-12. Intre timp comunitatea evreilor a impartit piine la oameni, ca erau si oameni saraci care n-aveau nici piine cu dinsii, apa si ne-au sigilat vagoanele. Singurul lucru pe care l-au facut e ca au lasat, totusi, un gemulet deschis, n-au facut cum au facut aici, in Iasi, cind au trimis oamenii in vagoane inchise, in '41. Cam pe la 1-2 trenul de marfa a plecat. Directia - nicaieri. Nu stia nimeni unde se pleaca. Oameni tineri, oameni batrini in acelasi vagon. Sint si necesitati fiziologice. Ei, e foarte greu sa povestesti prin ce trece fiecare, eu aveam 13 ani, sora mea avea 17 ani, bunicii mei - 80 de ani. Am trecut a doua zi prin Cernauti, l-am vazut prin fuga trenului, s-a oprit, dar n-au dat drumul nimanui. Si cum o nenorocire nu vine singura, vine si ploaia, zapada, cu toate ca de obicei la inceputul lui octombrie e frumos. Ei, acum a fost si zapada si frig. - Vagoanele erau descoperite? - Nu. Vagoane de animale, de obicei de vite, cai. De asta au fost si murdare. Si am ajuns in Basarabia, la Atachi. Atachi este o mica localitate in nordul Basarabiei, dar cum arata Atachi… In primul rind trenul oprea la vreo 2 kilometri inainte de asa zisul centru. Deci, a trebuit sa caram toate boarfele si doi batrini dupa noi pina in centru. Dar ce centru? Centrul avea numai case darimate complet, fara acoperisuri, numai pereti. Pe peretii astia erau scrise niste lucruri ingrozitoare. "Aici au fost omoriti 10 oameni, aici atitia" si scria numele lor. "Aici au fost batuti, omoriti…", va spun, niste lucruri… Pe jos - mizerie, casele nu erau case, erau niste darimaturi. Trebuia sa stai cumva, trebuia sa maninci, trebuia sa faci ceva. Atachi e pe malul Nistrului. Si in fiecare zi oamenii erau trimisi peste Nistru. Se trecea pe un pod care nu era facut, pontoane sau cum s-o numi, si pe podul asta, daca aveai noroc si erau soldati cumsecade nu te bateau, dar erau si din astia carora le placea bataia. La Atachi ne-au luat actele, deci nu mai existam. Toate actele au fost luate. Trebuia sa predai banii. Banii astia trebuiau schimbati. Iti dadea ruble care nu mai aveau nici o valoare dincolo, dar trebuiau sa devalorizeze totul. Aici ne dadeau ruble si dincolo iti schimbau rublele in niste marci care nu erau valabile in Germania, ci numai in teritoriile ocupate. Adica ne devalorizau complet. Au facut rubla 60 de lei, apoi o faceau de un leu. Ca sa faca ca omul sa nu mai aiba nimic. Ne-au luat in primul rind actele, depersonalizare completa, nu mai existai, ne-au luat banii, numai ca - trebuie sa fii mai destept - noi am bagat bani in niste borcanele de marmelada. Va inchipuiti, ei s-au si murdarit. Pe urma a trebuit sa stam sa spalam banii respectivi. A fost o situatie ingrozitoare. Lumea plingea. In Cimpulung a ramas doar o singura familie de evrei, unul din farmacisti. Avea doua farmacii. Erau doi farmacisti, pe unul l-au trimis cu noi si unul a ramas acolo. Farmacistul pe care l-au trimis cu noi tipa, urla. Pina la urma l-au legat de-un copac si l-au omorit cu focuri de revolver. Era ingrozitor. Acum, cind va povestesc despre mine, parca am senzatia ca n-as fi fost eu. Povestesc o poveste. Au trecut si multi ani si in acesti ani a fost o perioada cind nici nu mai vorbeam despre asa ceva. A ramas ca un fel de casuta inchisa in creier si am lasat-o sa fie inchisa acolo. Si, vedeti, dupa '90, dar pare-se ca si-n celelalte parti ale Europei lumea a inceput sa vorbeasca abia dupa '90 despre asta. - S-a scris si mai devreme, dar nu prea se stia… - In Vest poate ca da, dar la noi, in Est, numai dupa '90. Ei, acum ne-a venit si noua momentul. Stiti cum e: trebuie sa ai momentul, istoria asa se face. Nu poti sa spui dupa 5 ani. Si acum nu putem sa spunem prea bine ce s-a intimplat in '89. Asta este. - Dar trebuie sa spunem… - E greu. Trebuie sa mai treaca ceva timp. - Stiu ca ati participat la o discutie publica despre Holocaust. Cind si unde a avut loc aceasta conferinta la care ati vorbit dumneavoastra? - In '92, in sudul Germaniei, Konstanz. Sora-mea a avut un jurnal in perioada aceasta, si-a facut jurnalul ei. - S-a pastrat cumva acest jurnal? - Da, sigur ca da. L-a si publicat. - Si in Romania? - Da, si-n Romania e editat, exista jurnalul. - Eu stiam doar de-un singur jurnal de ghetou, al unei doamne cu numele Korber-Bercovici. - Este sora mea despre care va povestesc. - Cit de mica-i lumea, iata. - Asa e. Eu am tinut speach-ul mai intii in Germania. Apoi s-a publicat acest mic speach de o ora si in cartea surorii mele. Uitati-va, in cartea asta - Miriam Korber-Bercovici, "Deportierd 1941 - 1944", uitati-va cum arata ea inainte si cum arata acum. - Seamana. - Seamana, da. Iata, aici este speach-ul meu. Tot ce am
vorbit eu a fost inregistrat, asa cum inregistrati dumneavoastra. - Cind ati plecat din Moghilau bunicii erau inca vii? - I-am lasat vii, sigur, dar dupa 2-3 luni ei au murit. - Cum ati aflat despre asta? - A venit, tot asa, o matusa din Cernauti si ea ne-a lasat vorba, ne-a scris, prin cineva… - A aflat ca au murit… - Da' toti au murit. Din acea casa de batrini n-a ramas nimeni viu, s-au curatat in 4 luni. Ca banii au fost folositi in alte scopuri, nu stiu. Dar doctorul care a organizat asta n-a patit nimic dupa razboi. Totusi. Noi il cunoastem. - Nu i-ati cerut socoteala? - Dar numai noi? Noi eram singurii care sa-i cerem socoteala... Ca au fost atitia oameni care au stat acolo. Oameni bogati care, si-au lasat toata averea acolo si nu a fost o avere simpla, ca trebuia sa platesti pe un an de zile inainte. Si ei s-au dus in 2-3 luni. Cine mai stie in ce conditii. Ei, am ajuns in Djurin. Djurin este o localitate foarte-foarte mica, la 40 de kilometri de Moghilau si, intr-adevar, a avut cindva o fabrica de zahar, dar a fost luata de rusi. Dusa in centrul Rusiei, au ramas numai niste pereti goi. Am stat o zi in incinta fabricii apoi ne-am dus, erau familii evreiesti in centrul oraselului. Ne-am cazat la o femeie de vreo 40 de ani cu vreo 2 copii, nu avea sot, sotul fusese dus in Siberia pentru ca era socotit trotkist. In '37 - '38. Desigur ca a murit. O casuta de tara, fara closet, fara nimic. Acest lucru nu exista pe acolo. Avea un antreu micut, o bucatarioara ca si holusorul acela prin care ati intrat, o camera care avea 3 usi, o usa de la bucatarie si doua usi de la alte doua camere. Ei, in camera aia din mijloc eram cazati noi, 4 oameni, si inca o familie de 3 oameni, un avocat, sotia lui si un copil mic. In celelalte doua camere erau, in una doua familii, si in ultima, mica, era o rusoaica cu doi copii mici. Si in bucatarie a fost cazata alta familie. Va dati seama citi stateam intr-o casa. N-aveam voie sa iesim decit dimineata intre 8 si 10, ca sa-ti faci micile cumparaturi. Ce puteai sa cumperi? Veneau taranii si vindeau lapte, oua, vindeau cite ceva si, in rest, faceai singur. Iti cumparai ceva faina si faceai ceva, "piine", in bucataria aceluia care locuia acolo, avea o soba. Lemne nu existau, era o iarna ingrozitoare. Eu cu sora-mea dormeam intr-un fel de pat care avea un sant in mijloc, avea doua picioare si inauntru avea un sac. Si parintii mei si-au facut un pat din doua scinduri. Toti locuiam in niste conditii ingrozitoare. Trebuia sa mergi la 2 kilometri ca sa iei apa, era intr-o vale si noi trebuia sa trecem un deal ca sa ajungem acolo. Si, daca dadea bunul Dumnezeu, ca mai era si oleaca de lunecus, pierdeai si apa pe care o obtineai abia dupa ce stai la un rind. La apa, la toate se facea rind, numai la moarte nu se facea rind. Am vazut prima data morti si aproape ca mergeam pe linga ei fara sa ma gindesc. Oameni care au inghetat, care nu aveau ce minca. Acea comunitate, ca nu eram cu cimpulungenii, eram cu radautenii, pentru ca ne-am despartit, insa familiile cu care eram erau toate din Cimpulung. Conditiile ingrozitoare si lipsa de bani au inceput sa-si faca efectul. Nu aveai ce minca si totul costa din ce in ce mai scump. Si iarna. Iarna a fost foarte grea si tifosul exantematic facea ravagii, fiindca, neavind apa, n-aveai cu ce sa te speli, paduchii ne-au invadat s.a.m.d. Dupa ce a trecut aceasta iarna foarte-foarte grea bunicii mei din Botosani, care n-au fost evacuati, ne-au trimis o suma de bani printr-un ofiter roman. Chiar daca erau platite, aceste servicii erau foarte utile, sint oameni care si-au pus viata in pericol. Au fost platiti, dar, totusi, viata lor era in pericol. Au trimis foarte multi oameni, nu numai din Botosani, si asa se mai putea trai. Ca au trimis niste bani si banii romanesti erau buni. Noi umblam acolo cu niste bani care n-aveau nici o valoare. Si hainele pe care le vindeam se imputinau, nu mai aveam aproape ce vinde la un moment dat. Si ce s-a mai intimplat? Tatal meu a facut atunci un tifos exantematic, o forma foarte-foarte grea si a fost in spital, se facuse si un spital acolo. Majoritatea mureau, dar tatal meu a avut noroc ca a crescut la munte si era un om viguros si a rezistat. Dar a ramas surd pe restul vietii, asta e o complicatie a tifosului exantematic. In acelasi timp sora-mea a facut un icter. A indurat 6 luni o hepatita. 6 luni de zile. Din cauza lipsei de mincare, din cauza lipsurilor totale. Singurul medic care venea era din Radauti, era un om exceptional care trata oamenii mai mult cu vorba, ca medicamente nu avea. Dar macar venea si-ti dadea cite un sfat. Tratamentul surorii mele a fost sfecla rosie, care, intr-adevar, a ajutat-o foarte mult. Sa stiti ca se foloseste si acum in tratarea hepatitei. Odata cu venirea primaverii, stii, intineresti, incepi sa ai sperante. Aceste sperante se legau si de alte conditii: mergi sa muncesti pe cimp, interesant este ca s-au mentinut colhozurile atunci. Si am mers sa muncesc la colhoz si eu si sora-mea, dar erau conditii foarte grele, trebuia sa faci o norma. Daca nu faceai norma iti tragea si o mama de bataie. Cit am putut munci, 2-3 saptamini, ne-am adus ceva alimente si era mai bine. Si inca un lucru vreau sa va spun: parca era mai liber, puteai sa mergi si dupa masa pe strada fara sa te bata si fara sa te inchida. Se simtea parca un vint, ceva care vestea ca va veni ceva mai bun. Asta era in '42, vara. Primul lucru pe care am vrut noi sa-l facem e sa scapam de mizeria si de conditiile de viata in care eram. Am facut cunostinta cu o familie de ucraineni, era o familie foarte cumsecade. El fusese contabil de colhoz, dar pe el aproape nu l-am vazut, pe urma am aflat ca el era dintre aceia care luptau impotriva nemtilor, adica era mai mult ascuns. - Era partizan. - Da. Dar noi din cind in cind il mai vedeam. Prin aceasta familie ni s-a dat voie sa ne mutam in afara ghetoului. Si acolo la inceput am platit, dar mai apoi le-am invatat copiii, i-am ajutat la munca pe cimp si n-am mai platit. Ne-au dat si mincare, au fost oameni extra, extraordinari. Nu-i voie sa uiti oamenii care au fost oameni, au fost oameni foarte cumsecade, oameni extraordinari. Iarna lui '42-'43 tot o iarna foarte grea a fost, dar n-am mai stat in conditiile alea ingrozitoare. Aici exista o soba, hozeaika facea focul si era cald. Era mai multa omenie si puteai sa treci acest greu mult mai usor. A trecut '42 si am intrat in vara lui '43. In '43 intr-adevar incepea sa vina un vint de libertate. Dar au inceput sa trimita barbatii peste Nipru, la nemti, si asta, intr-adevar, era foarte grav. Si i-a venit timpul si lui taica-meu, cu toate ca el avea de acum aproape 50 de ani. Ii vina si asta impreuna cu un fel de autopolitie, o politie evreiasca. A fost aproape vinat, el s-a ascuns in pod si din pod l-au luat. Podul casei. Tatal meu a fost trimis la lucru la Odesa, unde erau nemtii. Deci, noi eram aproape siguri ca n-o sa-l mai vedem niciodata. Aproape toti barbatii au fost luati. Am ramas 3 femei, in conditiile din Transnistria, insa tot la aceasta femeie, unde a fost mai bine decit la altii. Iarna lui '44. A venit ianuarie, retragerea trupelor nemtesti. Ne-a fost foarte frica, pentru ca daca aflau ca sintem evrei ne omorau cu siguranta. Insa vecinii, toti ucraineni, ne-au ajutat si n-am patit nimic. In martie se retragea si armata romana, dar ne-a fost frica si de ucrainenii care au colaborat cu nemtii si cei din armata romana care au fost eliberati din inchisori. Li s-a dat voie sa lupte pentru a iesi din inchisori. Acestia erau chiar niste criminali care omorau pur si simplu, ca sa ia o boarfa de la tine te omora si ti-o lua. N-am patit nimic, au trecut repede. Apoi au intrat rusii. Mai intii niste carute, am zis: "Vai de mine, daca asta-i Armata Sovietica nu mai zicem nimic". Dar dupa aceea a venit adevarata armata. Si de acestia trebuia sa-ti fie frica. Ca si dintre ei erau care furau. Au intrat in pod. Au intrat in pod si, prin pod, ne-am trezit cu ei in casa. Dar a trecut si asta. Nemtii bombardau, cind se retrageau din localitate a doua zi era un bombardament. Si au bombardat pina si aceasta localitate mica si tot au murit oameni. Deci, am avut parte si de un bombardament. Ei, acuma intrasera rusii si am inceput sa ne gindim ca trebuie sa mergem si noi la casele noastre. Intre timp mama mea a mers sa-l caute pe tatal meu. Spera ca poate-l mai gaseste viu. Ne-a lasat, pe mine si pe sora-mea, singure si s-a dus, pe jos si cu trenul, si pe jos, il cauta peste tot, dar tata era deja in Botosani. Tata a trecut Nistrul cu armata romana si a ajuns in Botosani inaintea noastra. - V-ati intilnit acasa. - Multe luni dupa aceea. Asta a fost prin luna martie. Sora-mea a plecat singura, cu un grup de oameni. Stiti, in astfel de situatii devii matur la o virsta foarte timpurie. Lucruri din astea nu faci niciodata daca duci o viata normala, am facut lucruri despre care ma intreb si eu cum le-am facut. Sora-mea a ajuns la Botosani mult inaintea noastra, in niste conditii destul de grele, dar a ajuns. - V-a lasat asa, singura? - Eu cu mama mea, care, negasindu-l pe tata, s-a intors inapoi. Aici fiecare e pentru el, nu mai exista relatii de familie. Si noi spre sfirsitul lunii mai, cu inca o familie din Radauti, am angajat o caruta cu ultimele boarfe pe care le aveam, lucruri prea putine aveam, si am luat-o inapoi spre Moghilau. Am facut 40 de kilometri, cu caruta si pe jos. Noi speram sa mai gasim acolo niste rude de-ale noastre, am gasit, intr-adevar, niste rude mai indepartate, unii erau deja acasa, la Cernauti. Au fost niste lucruri foarte interesante. La un moment dat mergeau rusii si au invatat si ei de la nemti, prindeau si ei oameni pe strada, adica aveau nevoie de oameni tineri care sa mearga pe front, oameni care sa se duca la munca in Donbas si fete pentru spitale. Si am avut marea cinste sa ma prinda si pe mine. Am intrat sa lucrez intr-un spital de campanie si cu greu am scapat, foarte, foarte greu. A mers spaga si acolo, ca sa stiti. - Si mama… - Mama a rezolvat si am fugit. In Moghilau nu mai avea rost sa stam. Vroiam sa ajungem in Botosani, la bunici, ca stiam ca Cimpulungul n-o sa fie inca liber. Si, intr-adevar, ne-am suit pe niste platforme. Ati intrebat bine mai inainte daca a fost acoperit trenul. Acum nu era acoperit. M-am suit pe niste platforme din gara, de care avea Armata Sovietica, mi-a pus mama bagajele, eram cu o prietena de-a mamei mele cu copil mic si mi-a bagat si copilul mie si vroiau sa se suie, dar trenul a luat-o din loc si am ramas eu cu bagajele si cu un copil dupa mine, norocul meu a fost ca am reusit sa-l dau jos, altfel aveam si un copil dupa mine. Si asa am ajuns la Cernauti, dupa o zi si o noapte de drum. In timpul noptii mi-au furat o parte din bagaje, aveau nevoie si soldatii de lucruri, nu? La Cernauti nu ne-au dat voie sa coborim. Ne-am dus inapoi, la o fosta fabrica de zahar de linga Cernauti. Acolo mi-am lasat bagajele. Este un pod peste Prut si pe acolo am trecut in Cernauti, daca m-au vazut fara bagaje m-au lasat sa trec si am ajuns la o matusa de-a mea. Insa situatia era foarte grea, fiindca rusii luau la lucru la Donbas. Aveau nevoie de armata, aveau nevoie de muncitori. - Cu mama dumneavoastra ce se intimplase? - Eu eram fara mama mea, mama mea ramasese in Moghilau. M-am suit in tren, trenul a pornit si mama mea a ramas jos. Abia dupa vreo 3 zile a ajuns si mama mea cu prietena ei cu copilul. Matusa mea ma baga intr-un dulapior de sub fereastra, ca daca bat astia in usa sa nu ma gaseasca, ca ei n-aveau nevoie de batrini, ci de tineri. Ne-am dat seama ca trebuie sa plecam din Cernauti. Am angajat o caruta, n-am mai putut sa trecem granita, ca nu mai era voie, au intins granita pe Siret si nu se mai dadea voie. Iar ne-am dus inapoi si, in sfirsit, cu un camion de armata am ajuns la Botosani. Dar fara nici un bagaj, n-aveam nici macar o camasa de schimb. Bagajele ramasesera dincolo, la un padurar, unde ramasese si prietena mamei. Am ajuns, foarte comic, in Botosani. Era iunie si mama mea purta un palton cu un guler de blana, eu eram cu papuci cu talpa de lemn si eram si eu imbracata cu ceva mai gros. Cind am ajuns pe linga gara, ne-am dat jos, ca si astia se temeau sa ne lase chiar in gara, am luat o birja si soldatii rusi ziceau: "Uite, astia si-au luat metresele". Am ajuns la bunicii mei, i-am gasit si pe tata si pe sora-mea. Tata ajunsese prin aprilie, sora-mea prin mai si noi abia in iunie am ajuns la Botosani. V-am mai spus, uneori faci niste lucruri pe care in mod normal nu le poti face. - Vreti sa va amintiti de astfel de lucruri? Ce-ati facut ce n-ati face intr-o situatie normala? - Va spun ceva ce n-as mai face niciodata, nici la virsta asta (ride). Aveam niste lucruri lasate. Granita exista. Am luat-o spre Dorohoi cu o caruta. De la Dorohoi am luat alta caruta. Am trecut granita. Aveam, totusi, o hirtiuta in care nu mai tin minte ce spunea, dar avea o stampila, de asta aveam nevoie, de o stampila. Am trecut granita. Am trecut printr-o padure atit de minunata, padurile Bucovinei, era atit de frumos, o primavara nebuna. Ziceam: "Doamne, cum poate sa existe ceva asa de frumos in lumea asta?" M-am dus la padurarul unde era prietena mamei cu copilul. Imediat mi-am luat lucrurile si am plecat, am zis ca nu stam nici un minut, nu mincam nimic. Trebuie sa prindem aceiasi oameni la granita, altfel n-o sa putem pleca. Si, intr-adevar, am prins aceiasi oameni si am trecut granita. Ea s-a dat jos, nu i-au dat voie, copilul a ramas, mergeau niste tarance, atunci se da voie sa-ti lucrezi pamintul dintr-o parte in alta, i-a dat unul o sapa si a trecut cu ei. A doua zi padurarul acela a fost omorit. Ei, un dezertor l-a omorit, putea sa ne omoare si pe noi, nu mi-am dat seama de pericolul existent. Am ajuns la Botosani. In '44 rusii au mers mai departe de Botosani. Si ce am facut eu? Am zis ca trebuie sa uit si trebuie sa invat. Si am inceput sa invat foarte mult, ca sa reusesc sa-mi termin liceul. Am dat bacalaureatul si am intrat la medicina cu examene de admitere, am avut dreptul sa intru fara examene de admitere, dar n-am stiut asta. Am absolvit medicina in '52. M-am casatorit, sotul meu era, la fel, medic si in '56 s-a nascut baiatul meu. - Vreti sa ne spuneti cine e baiatul dumneavoastra? - Este cineva, eu sint mama baiatului meu la ora actuala. El a luat numele meu. Sint medic. Sa stiti ca activez si acum. Am lucrat intr-un singur loc de munca, acum nu-i la moda sa spui asa ceva. La Institutul "Cantacuzino", o filiala a institutului "Cantacuzino" de la Bucuresti. S-a infiintat odata cu venirea noastra, aproape ca este creatia noastra. Sint microbiolog, am citeva inventii, inovatii. Acum am primit o Diploma de Excelenta, ca la sfirsit de cariera, sint bine vazuta, sint o serie de preparate care sint din inovatiile mele facute. Nu mi-a placut niciodata sa stau in fata, mi-a placut sa stau mai in spate, sa fiu modesta, dar sa se vada. Acuma s-a vazut. - Poate va amintiti cazuri mai concrete, pe care le-ati vazut in Transnistria… - Multi morti, multa foame, morti de frig, inghetati, oameni care n-aveau unde sa traiasca, unde sa munceasca. Conditiile erau foarte proaste, organizarea era foarte proasta, nu poti spune ca aceia care mureau de foame nu munceau fiindca nu vroiau sa munceasca, gerurile erau groaznice, tifosul exantematic, nu poti zice ca a mers cineva cu pusca si a impuscat. Era, totusi, un sergent major, mi se pare, unu' pe care il chema Costica, daca aparea Costica trebuia sa dispari, dadea totul jos, te lovea, ii placea sa tipe ca el e regele jidanilor. Trebuia sa te ascunzi totdeauna. - Spuneati ca aveati voie sa iesiti afara doar doua ore. - Da, doua ore. - Si in restul timpului… - Stateai in casa. In casa care nu era casa. - Cam despre ce vorbeati in restul timpului, erati trei femei… - In casa aceea eram foarte multi. In casa aceea nu eram numai trei femei, era o casa mare de tot. Nu vorbeam nimic. Toti eram impreuna, va dati seama, o camera cit asta, cu trei usi, care era de fapt o camera de trecere. Tata a reusit sa faca un fel de sobita pentru care, ma iertati, se furau lemnele, ca nu aveam de unde cumpara lemne. Ne duceam la padure si daca te prindea putea sa te omoare, ca nu aveai voie sa mergi. Ce se vorbea? Nu se vorbea. Se spera. Se spunea "Radio Sant". "Radio Sant" spune. De unde, cum? Nu stiu. Ce se mai facea. Haideti sa va spun. Erau niste jocuri, un fel de telepatie. Era un vecin ucrainean la o masa dintr-asta care n-avea voie sa aiba cuie si unde tineai mina, un fel de chestie din asta, noaptea, pe la vreo 10, si intrebai spiritele, adica spiritisme se faceau, asta se facea. Unii jucau carti. Aveam o singura carte de citit. Cred ca am citit cartea asta de 100 de ori. N-aveam altceva, n-aveai de unde. - Ce carte era? - Dar nu-mi mai amintesc. Nu-mi amintesc. - Era in romana? - Da. Era o traducere din engleza. - Era de literatura? - Da, de literatura. Dar acum nu-mi amintesc ce carte era. - Si despre ce era? - De dragoste. Un roman de dragoste. Cam asta a fost. Lumina, stiti, nu exista lumina. Opait. Nu, nu era lumina, nici o lampa nu exista, asa cum am mai gasit pe aici. Opait, pentru ca asta nu consuma prea mult si cu asta se statea. Nu aveam altceva. Noaptea cadea pe la vreo 4-4 si jumatate. Te bagai si stateai asa in boarfe. De asta s-a facut tifos exantematic, ca mizeria era foarte mare. Nu puteai sa incalzesti apa, n-aveai cum sa incalzesti apa. - Daca nu erau conditii de igiena, se intimplau momente mai intime, sa zicem, oamenii se indragosteau… - In mizerie, in mizerie, in mizerie. Copii nu stiu daca s-au facut, in orice caz mizeria era mare. - Oricum, s-au nascut copii acolo. - Foarte putini. Foarte-foarte putini. Ei, unele femei care erau gravide, unele care au plecat gravide, dar foarte putini s-au nascut acolo. Va spun, in '42 puteai sa te indragostesti de un baietel cu care vorbeai, erau chestii inedite, normal, eram, totusi, oameni foarte tineri. Dar despre asta aproape ca n-avem ce spune. - Ati zis ca vorbeati foarte putin. Dar ce vorbeati, cu sora dumneavoastra probabil ca aveati teme mai interesante, mama dumneavoastra va incuraja, probabil… - Ne incuraja. Ce putea sa spuna? Se vorbea de mincare. Cauta fiecare sa se uite ca nu cumva sa manince cineva mai mult. Mincarea noastra era din faina de porumb, un fel de mamaliga foarte moale, se numea cir, asa, ca s-o prelungesti, ca faina nu exista. In loc de zahar se lua melasa. Melasa e unul din produsele fabricii de zahar. Am mai mincat si cu zahar din asta care mirosea a gaz. Sa stiti. Faina…, in loc sa faci piine faceai niste placintute pe soba. Cautai sa prelungesti. Si lucrurile astea iti ocupau trei sferturi din zi. Mincam un fel de mincare din faina de mazare. Cautai sa faci tot felul de lucruri. In primul rind trecea timpul si apoi o familie trebuia sa aiba ce minca. Nu era usor. Foarte-foarte greu. Am dus o viata despre care ma intreb daca am fost eu, va spun sincer, te intrebi citeodata: oare tu ai fost aia? - Aveti momente din acea perioada de care va amintiti mai des? - Sa va spun un lucru. Eu am vrut sa uit. Cind m-am intors am cautat sa uit cit mai mult. Fiind mai in virsta, am inceput sa-mi amintesc. Sint lucruri, de la un moment dat nu-mi amintesc decit o bisericuta, care era bisericuta alba din satul respectiv, o straduta si o casa. Prima casa unde am stat. Si a doua - la ucraineanca aia careia-i spuneam "hazeaika" si care avea niste copii exceptionali, foarte buni si dinsa era o femeie extraordinara. Oameni-oameni. De acestia imi amintesc. In rest nici n-am mai vrut sa-mi amintesc. Pentru ca au fost si oameni, si neoameni. - Dar intimplari… - Imi amintesc Pastele. Stiti, la evrei nu se maninca piine, se face un fel de piine dintr-asta, nu-i piine, se ia faina si cu apa si se coace. Ei, am facut noi o astfel de treaba, imi amintesc, intr-un Pasti. Nu mai tin minte daca in '42 sau in '43. Asta imi amintesc. Am fost mai multi si am facut. In rest - nu. Nu se faceau sindrofii, nu se mergea la dans, nu faceai nimic, nu cintai. Chiar daca cintai trebuia sa cinti in surdina, ca sa nu te auda afara, ca nu era bine sa te auda, putea sa mearga o patrula si sa intre si sa te omoare. Va spun, era un sat cam departe de front, departe de drumul principal. De asta am fost oarecum lasati in pace si daca au murit oameni au murit mai degraba de boala si de inghet si cei care au fost trimisi dincolo de Bug. Acea verisoara sotul careia a fost trimis in Siberia a avut o moarte ingrozitoare. Ea a fost trimisa din Cernauti, impreuna cu mama ei si cu fetita ei, fetita ei a fost omorita in fata ei si pe urma a fost ea omorita si matusa a fost omorita chiar in 1944 de nemti. Asta a fost situatia lor. Si un lucru interesant. Noi la inceputul lui mai, inainte de a pleca din Djurin, am primit o carte postala, un lucru care era foarte greu, din Sfintu Gheorghe, unde aveam o matusa care avea doi copii. Ei erau la unguri, era perioada aceea. Si au scris ca n-o duc prea bine, dar spera ca se va face bine. La sfirsitul lui mai au fost dusi la Auschwitz si au murit cu totii. Ca sa vedeti ce poate sa se intimple cu o familie. - Spuneati ca sora dumneavoastra a scris o carte despre Holocaust. Asta, "Deportiert 1941-1944", e cartea surorii dumneavoastra? - Da, este si in limba romana, sa stiti. - Prima editie a aparut in Germania? - Da, in Germania si dupa aceea a fost tradusa in romaneste. "Supravietuitorii anilor 1941-1944". Si aici am eu speach-ul, "Mit einer Familiengeschte von Silvia Hoisie-Korber", "O poveste de familie de Silvia Hoisie-Korber". - Si in limba romana unde a aparut cartea, la ce editura? - La "Kriterion", este o editura, mai bine aduc volumul. (Deschide cartea, comenteaza fotografiile - n.n.) O fotografie din 1917, unde puteti vedea o familie de evrei. Uitati-va: bunica, bunicul. Bunicul meu a plecat in 1891 la New York si a muncit trei ani la New York ca sa-si poata cumpara apoi o casa in Cimpulung. A muncit din greu la New York. A venit inapoi si atunci s-a nascut si taica-meu si celelalte fete. Asta-i tata, asta-i fratele tatalui meu cu sotia, asta este matusa care a fost omorita in Transnistria in 1944, fiica ei, care a fost omorita in 1942 cu fetita ei si tatal ei care a murit in timpul primului razboi mondial. Aici sint parintii mei. Ce s-a intimplat cu ei, ce a ramas din ei? O poveste de familie din Romania 1855 - 1995. Deci, o suta si ceva de ani. Citeva generatii. Aceea a fost o fotografie din 1917 si vedeti una facuta in 1936. La o nunta. Si uitati-va cine sint: bunicii mei, asta este verisoara mea care a fost omorita in 1942. - Care avea copil. - Avea copil. Asta-i sotul ei care a fost trimis in Siberia. Acesta e fratele lui, trimis tot in Siberia, odata cu el. Asta-i tatal meu, asta-i mama mea, asta-i matusa, mama acestei verisoare a mele care a murit si ea in '44 in Transnistria. Aici sint matusa din Sfintu Gheorghe care a murit la Auschwitz impreuna cu acesti doi copii. Asta sint eu. Asta este sora mea. - Pare mult mai mare decit dumneavoastra. - Mai mare, cu 4 ani mai mare decit mine. Asta sint eu. Asta este fratele tatalui meu, care e medic si care a plecat in Canada, dar a murit foarte repede acolo si acestia sint baietii lui. Acesta e baiatul lui cu care am reluat acum doi ani legatura. Pina acum noi n-am luat legatura cu ei, dar sint si ei oameni in virsta, oameni in jur de 80 de ani. Ei au trait mai mult in Canada. E o carte foarte frumoasa. Cine a mai ramas in viata din toti acestia? Sint eu, sora-mea. - Dar sora dumneavoastra unde e acum? - Sora mea e la Bucuresti. Sora mea a fost si ea medic, dar scrie bine, are pana, cum s-ar spune, credeti-ma. Atitia am ramas din toata aceasta familie. Credeti? Asta e un var de-al meu care a fost in Israel si a murit. Si asta cu care am luat legatura. Deci, am ramas 3 dintr-o familie enorma. - Dar in Transnistria s-a facut vreo fotografie? - Nu, vai. Stiti, vorbim cu totul altceva, de pe alta lume, vorbim pentru anii 2000. Chiar 1990. - Dar fotografiile din cartea asta s-au facut mai inainte. - In 1936. - Vad ca aveti carti despre Holocaust. Citindu-le va amintiti de acea perioada, sint fidele aceste carti realitatii pe care ati trait-o? - Da, da, da, este. Mai ales ce-au scris cimpulungenii. Dar noi ne-am despartit de cimpulungeni cind am mers spre Djurin. - Ati facut legatura cu comunitatea din… - Nu ne-am intors la Cimpulung niciodata. Am ramas la Botosani. Eu urasc Cimpulungul, nu pot sa-l suport, ma duc numai pentru a vedea muntii, pentru ca mi-a facut foarte mult rau. Pentru mine este un oras strain pe care n-am voie sa-l iubesc. - Si v-ati intors macar sa vedeti casa? - Da, dar foarte demult. Si e demult data jos. Nici macar pentru bunicul meu care, v-am spus, a muncit foarte mult ca sa faca aceasta casa. Casa e data jos, eu n-am facut nici un fel de cerere de a reprimi ceva, nu ma intereseaza. Chiar daca voi reprimi 20000000 nu merita sa-mi bat capul, este un bloc in locul unde a fost casa parinteasca. - E cu totul altceva. - Da, sigur ca da. As putea sa cer pamintul, e dreptul meu. Dar nu ma intereseaza. Urasc chestiile astea. O pot spune oricind. Pentru ca o localitate unde avem atitea generatii, au fost strabunici, bunici, unchi, matusi s.a.m.d., de parinti nu mai vorbim… Sa ti se faca atitea la 13 ani, ne-au dat afara din scoala, nu mai existam, dupa aceea ne-au luat actele, n-am existat. Cind am venit, acum, ne-au dat o serie de drepturi si m-au intrebat: "Dar de ce n-aveti acte?" Zic: "Am intrebat cind mi s-au luat actele?" Si a trebuit sa fug la Cimpulung sa mi se dea acte. Aceste acte exista la primarii, ca evreii au fost dati afara din Cimpulung. Trimisi cu forta. De ce? Ne intrebam si acum. - Dar in Transnistria v-ati intors, ca turist, ca sa zic asa? - Sora-mea s-a intors. Eu nu. - N-ati vrut? - N-am vrut. Sora-mea s-a intors pentru ca nu putea dormi noaptea. Avea diferite cosmaruri, mai ales din cauza bunicilor. A mers sa vada daca exista mormint. Nu, nu exista nici un mormint, erau aruncati intr-un mormint comun. S-a intors la Djurin la acea hozeaika. - A gasit-o? - Da' cum sa nu? Eu stiu ca i-am trimis un pulover de care s-a bucurat foarte mult, pentru ca acolo e, sa stiti, la tara. Eu am fost in Uniunea Sovietica in excursie si am vazut chestii minunate, dar in orase mari. N-am fost la tara ca sa vad ceea ce este. Mi-a spus ca erau aceleasi conditii, fara apa, fara closet. - Acum erau aceleasi conditii ca in timpul razboiului? - In '70, '65. Si sa nu aveti impresia ca acum e mai bine, eu sint sigura ca e la fel. - Ce alte impresii a avut sora dumneavoastra? - A fost foarte bine primita. Au iubit-o toti, au venit la ea cum vin cind vine cineva din America. Asa a fost ea primita, pentru ca a mers cu cadouri foarte multe si toti oamenii pe care-i cunosteam au inconjurat-o cu multa dragoste, sa stiti. Aceasta hozeaika, daca traieste, merita si acum cele mai bune urari din partea mea. - Ati tinut o legatura… - N-am tinut, nu. Nu, pentru ca eu am invatat oleaca ruseste in cele doua-trei luni cit au fost rusii, am invatat, dar nu s-a prins de mine. Nici acum nu stiu alfabetul, e ceva care nu s-a prins de mine si am lasat-o balta. Mai bine stiu englezeste decit ruseste. Nu s-a prins de mine. Pe urma am invatat rusa cintind, nu stiu daca stiti, asa se invata rusa si se cinta rusa. Am zis: "Eu invat rusa cintind, altfel nu invat". Sint lucruri nostime. Nu, n-am tinut legatura, poate am gresit. Merita sa mai merg sa o vad pe hozeaika aceea. Daca-mi da Dumnezeu putere poate ma mai duc, dar e foarte greu de trecut granita la ucraineni. Nu-s prea buni, nu-s prea cumsecade. Si de la Cernauti trebuie sa iau o masina ca sa ajung acolo. Si e un semn de intrebare. Si sora-mea a mers tot cu o masina de la Chisinau, mi se pare ca pe linga. A fost foarte greu si a facut lucruri pe care nu-i voie sa le faci. A trecut dintr-o republica intr-alta si nu era voie, dar a trecut. - Puteti sa spuneti orice va mai amintiti. - Ce sa zic? Eu zic sa nu mai fie niciodata ce-a fost. Pacat c-a fost asa, sa am asa o parere de rea despre un oras. Probabil ca orasul nu-i vinovat. Si nici conducerea. Asa au fost imprejurarile, politica asa a fost. Doresc tuturor sa traiasca in pace, ca se poate trai, v-am spus si la inceput: Dumnezeu este pentru fiecare, ca se cheama asa sau se cheama asa, toti avem un Dumnezeu. - Ce rol a avut atunci religia, in Transnistria? - A avut. Pentru ca te rugai la Dumnezeu. Tata, care nu era religios, a inceput sa se mai roage. Se facuse un fel de mica sinagoga, stiti, la evrei trebuie sa fie 10 barbati sa faca ceva. Te poti ruga singur, dar pentru altceva trebuie 10 barbati. Este o regula. Sint niste lucruri care ar trebui modificate, modernizate (ride). In fiecare religie este loc de modernizare. Nu, nu am ramas religioasa. Acesta este adevarul. Singurele sarbatori pe care le tin sint Yom Kipur, cind postesc, este o sarbatoare la care tin, si Pastele, cind nu maninc piine, nu pun piine in gura. Sint sarbatori pe care le tin, pe restul nu le prea tin. Si hai sa mai spun ceva: tin si la simbata, nu cos simbata (ride). Atit. - Astazi e simbata. - Azi nu cos (ride). - Sora dumneavoastra, Miriam Korber-Bercovici, a scris un jurnal, "Jurnal de ghetou". Va amintiti cum s-a scris acest jurnal? - Ea a primit, cum primeau inainte fetele tinere, ca era altfel, a primit de ziua ei un caiet in care baietii si fetele scriau citeva cuvinte. Asa era atunci. - Caiet de oracole. - Nu mai tin minte, in orice caz una e acum si alta era atunci. A primit acel caiet, cartonat, stiti, mai elegant. Ea il are, eu nu-l am. Ea l-a primit de la un baiat cu care am stat pe urma in aceeasi casa. Cind a ajuns la Djurin a inceput sa scrie. Nu in fiecare zi. O zi - da, una - nu. Se opreste in '43. A fost intrebata de ce s-a oprit in '43. A spus ca n-a mai putut scrie. In momentul cind tatal meu a fost luat la munca i s-a parut ca-i sfirsitul lumii. - Si acesta este chiar jurnalul pe care l-a scris in acele momente. - Da, uitati-va. Este scris acolo, nu este amintire, este scris acolo. Nu stiu altceva asemanator in afara de jurnalul Annei Frank. - Si fotografiile sint facute inainte de razboi. - Unele inainte, unele dupa. Asta-i sora mea, in '38, sora mea cu prietenele ei, aici e sora mea la absolvirea clasei a III-a de liceu, in '37, aici - in '33, vedeti cum mergeau copiii cu bondite? Cimpulung, Bucovina. Aici e nunta aia pe care ati vazut-o si dincolo, in '36. Aici, in '38, niste baieti, prieteni de-ai surorii mele. - Si in acest jurnal se scrie si despre dumneavoastra? - S-ar putea, asa, amintiri. Ca eram o sora mai mica.
Uitati-va: Oda soarelui Nu-mi vor reusi niciodata poeziile, n-am stofa de poet,
nici macar de poet prost. E pacat, deoarece adesea am atitea imagini
frumoase in minte pe care nu le pot exprima". - Sora dumneavoastra citi ani avea atunci? - Avea 20 de ani, ea e nascuta in '22. "Simbata, 18 aprilie", vedeti ca sare, nu scrie zilnic. - Din simbata-n simbata cam… - Da, cam asa. Asta ati observat dumneavoastra. Ei, poftiti ca este si o duminica. - Tot e sarbatoare. Dumneavoastra va amintiti… - Cum a fost jurnalul asta pastrat. Asta nu v-am spus. Eu am gasit acest jurnal in anul 1980. Printre multe lucruri. Ea nici nu stia ca-l mai are. Si cind au venit in '83 la noi in vizita, i-am spus: "Tu stii ca ai aici un jurnal?" "Ce spui?" I l-am dat atunci. - Unde l-ati gasit? - Intre lucrurile mamei mele. Mama murise in '70. - Practic ati adus acest jurnal cind v-ati intors in padure si chiar in alta tara, cu caruta, dupa lucruri. - Da, eu l-am adus. Ei, ce lucruri am adus? Un paltonas, vreo doua-trei schimburi s.a. - Nu v-ati intors degeaba. Vreau sa va mai intreb daca va amintiti cum si cind scria? - Da, dupa masa. - Ati vazut ca scrie. - Da, da. Cu creionul. Cu creionul e scris. De asta e si sters si e greu de refacut, dar bine tinut. L-am tinut eu bine (ride). - Mai exista originalul? - Exista la sora mea. - Si cind o vedeati ca scrie nu va venea si dumneavoastra sa scrieti? - Nu. Sa stiti ca eu sint complet alt gen. Is alt gen de om, is mai vesela, is complet altfel. Sintem doua surori, semanam si nu semanam. - E foarte interesant ca v-ati riscat viata intorcindu-va dupa niste lucruri absolut banale, niste haine, si de fapt ati salvat aceasta carte unica. - A fost si asta. Ce lucruri? Nimicuri. Niste nimicuri, v-am spus. Dar aceste nimicuri atunci aveau o insemnatate. M-am bucurat cind tatal meu mi-a pregatit la Botosani o rochita, ca n-aveam nici o rochita, si o pereche de pantofi, ca v-am spus ca am venit cu sandale cu talpa de lemn. Asa ca ne-am intors ca niste oameni foarte saraci. Bunicii mei nu erau oameni bogati, dar, totusi. Trist era, ca venea lumea si-ti dadea ceva. Si-mi zice o verisoara foarte-foarte bogata: "E buna camasa asta, ii intorci oleaca gulerul si e foarte buna". Adica "ajutati-i pe sarmanii din Transnistria", cam asa este. Cind spui ca ajuti sa ajuti cu lucruri bune, nu cu boarfe. Si pe acestia pe care-i ajutam acum sa-i ajutam cu lucruri noi si nu cu boarfe vechi. Nu sa intorci gulerul - vedeti ca n-am uitat (ride). - Va amintiti momentul intilnirii cu tatal dumneavoastra? - A fost foarte-foarte impresionant. N-am mai crezut ca este, ca noi n-am stiut. N-am stiut cum a ajuns sora-mea. - Dar ati stiut cind s-a pornit si restul: cu cine, cum s-a pregatit de plecare etc? - Cind s-a pornit - da, dar atit, pe atunci nu exista telefon mobil cum avem acum, nu exista radio, nu exista nimic. Radio - oho-ho - a durat mult pina ne-am cumparat un radio, abia in '49, cind m-am casatorit. Pina atunci n-am avut radio, sa stiti. Am avut radio in anii 30 si ceva, pina ni l-au luat, si dupa aceea n-am avut radio. - Dar va amintiti chiar cind v-ati intilnit, momentul intilnirii? - A fost foarte impresionant. Bunicul meu a lesinat, tata era foarte impresionat. - Celalalt bunic. - Da, bunicul din Botosani, da. - El a ramas acasa. - Da. A murit si el la un an dupa aceea. Dar toti au fost impresionati, veneau la noi cum se vine ca la un om-carte, cum se spune la noi, asa se spune. - Ca la un intelept. - Intelept, asa ceva. Dar noi n-aveam sfaturi sa dam, noi am venit. - Daca mai vreti sa spuneti ceva… - Ce sa mai spun. Sa fie un an mai bun si sa nu se mai intimple asa ceva, au fost destule in Bosnia-Hertegovina, au fost in toata lumea, sa nu mai auzim de deportari, sa nu mai auzim de oameni care au fost alungati din casele lor. Nicaieri in lume. - Credeti ca se mai poate intimpla o miscare asemanatoare? - Sper ca nu in Romania. - Dar mai e posibil, in lume, sa se mai intimple, acum, in secolul XXI? - Nu s-a intimplat? Ce-a fost in Kosovo? Ce-a fost in celelalte tari? Nu s-a intimplat? (decembrie 2002) Interviu realizat de Mihail Vakulovski
|
|
|
E-mail: revista_tiuk@yahoo.com |