|
||
|
|
||
 |
Cronici Tiuk de Mihail VAKULOVSKI |
 |
|
Crizele Domnicai Drumea Domnica Drumea, "Crize" (poezie), Editura Vinea, 2003
Cele mai faine game Daniel Piscu, "GAME", Daniel Piscu e unul dintre scriitorii romani neindreptatiti
de topuri si canoane, inclusiv cel actual, chiar daca e facut si de cel
mai tare dintre cei tari, Nicolae Manolescu, fara indoiala in
continuare criticul nomber 1 in Romania. Asta e o tema foarte interesanta
- cum se impart si se hotarasc clasamentele literare, dar, totusi,
e alta tema, asa ca ma intorc la motivul "discutiei",
o noua aparitie editoriala Daniel Piscu, de data asta dubla, cu un roman,
"Cel mai mare roman al tuturor timpurilor" si o carte de poezie,
"Game".
Insemnari pe marginea unei enciclopedii Victor Erofeev, "Enciclopedia sufletului rus", Ed. "Paralela 45", Colectia "Fictiune fara frontiere", 2003 (traducere de Iulian Ciocan)
Iury Mamleew, "Shatuni" (roman) Iury Mamleew este un scriitor rus contemporan (n. 1931) mai putin cunoscut in tara sa din cauze politice. Scriitorul a emigrat din URSS in SUA (apoi sin SUA la Paris) si abia dupa caderea imperiului sovietic scriitorii mai tineri, Erofeyev, Pelewin, Sorokin, au incercat sa-l aduca in atentia cititorilor si criticilor literari. Cind a fost intrebat intr-un interviu pe cine l-ar include in programa scolara, Vladimir Sorokin a inceput asa: "Pe Mamleew neaparat...". "Satuni" este romanul reprezentativ al lui Iury Mamleew, scriitor activ, care scrie si publica in continuare. "Satuni" este un roman scris in anii 1966-1968, dar editat abia dupa 20 de ani, din motive bine cunoscute si obisnuite si in spatiul romanesc. "Satuni" e un cuvint care n-are echivalent in limba romana si denumeste ursii care ies pe neasteptate din hibernare, nu-si dau seama ce-i cu ei si se pornesc in cautarea hranei, distrugind si nimicind totul din fata lor. Actiunea cartii are loc in anii '60 si te cucereste chiar din primele rinduri. Fedea iese dintr-un tren, merge printr-o padure, in cale vine un tinar, scoate un cutit, il omoara, se aseaza linga cadavru si-i povesteste biografia sa, numindu-l pe nume, dupa ce s-a uitat in documentele victimei, de bani nu s-a atins ("Sa-ti povestesc, Grigorii, despre viata mea. Mai intii despre copilarie, despre cine sint si de unde m-am luat. Adica despre parinti"). Tema romanului este uciderea din motive care tin de suflet. Omorind, Fedea crede ca astfel intra in secretele sufletului celor ucisi si, astfel, si in lumea lor interioara, totodata crezind ca acesti morti ii asigura lui nemurirea. Fedea omoara continuu, pur si simplu, asta este ocupatia lui, se plimba prin Rusia si omoara, din cind in cind intorcindu-se la sora lui, Clava, in Lebedinoe, o localitate de linga Moscova, unde au loc cele mai multe din actiunile cartii. Clava locuieste in jumatate de casa, singura, in cealalta parte a casei locuind familia mosului Colea, adica fiicele sale Lida (cu sotul ei, Pasa Krasnorukov) si Mila si fiul Petea. Fiecare dintre aceste personaje are istoria lui, fiecare biografie fiind mai mult decit ciudata. Lida era traseista si a facut cunostinta cu sotul ei "la servici", o tipa proasta, numai buna pentru filosofia de viata a lui Pasa Krasnorukov, care traia doar ca sa si-o traga, insa ura copiii. Iata care este prima caracterizare a Lidocicai: "Lidocica era gravida, dar asta aproape ca nu se vedea, atit de bine tragea sarcina in sine, fata ei totdeauna zimbea intr-o bunatate imbecila, de parca ar minca mereu un jeleu invizibil". Pasa credea ca viata e ca un bonus la actul sexual si credea ca inima lui e-n organul sau sexual, o lasa mereu gravida pe Lida, dar isi omora copii cu... penisul. Cind aproape sa nasca, el isi baga sexul sau imens in sotia sa, astfel spargind capul copilului, care, evident, murea. Asta era ocupatia lor. "Cadavre, port in mine cadavre", zicea Lida, mingiindu-si burta. Cind a venit Fedea, Pasa a repetat fapta lui obisnuita, Lida l-a amagit ca a nascut si copilul e la spital, asa, ca sa-l oftice si sa se distreze, iar Pasa i-a tras o bataie sora cu moartea si s-a ascuns in padurea pe unde a venit Fedea. Fedea a intrat pe sub casa la Lida si, violind-o, a apasat-o "doar un pic" pe inima, asa, ca s-o aiba exact in clipa cind o parasea sufletul. Toti au crezut ca Lida a murit din cauza lui Pasa, care a infundat puscaria. Petea, al doilea fiu al lui mos Colea, isi minca cosurile, ocupatie cotidiana, perfectionindu-se intr-atit incit pina la urma s-a devorat ca-ntr-o piesa de-a lui Matei Visniec, s-a mincat cu totul. Milocica, fiica mai mica a lui Colea, era cam debila. O data Fedea a scos cutitul, iar omul care urma sa-i fie victima si-a dat pantalonii in jos. In loc de sex era un loc gol, ceea ce l-a facut pe Fedea sa nu-l omoare, ba chiar s-au imprietenit intr-un fel si l-a adus si la Lebedinoe. Intr-o zi pisica ii lingea penisul lui inexistent, locul gol, Milocica a venit si a alungat pisica si i-a luat locul. Lipsa, locul gol e un alt motiv obsedant in proza lui Mamleew - cind sa-l ingroape pe Petea, au vazut ca in sicriu era loc gol. Mos Colea ar fi inteles orice, s-ar fi impacat cu orice situatie, doar cu asta - nu. Cum sa ingropi un sicriu gol, se intreba el nedumerit. La Clava a venit in gazda Anna, o fata plictisita de Moscova, care vroia sa mai ia o gura de aer. Ea i-a facut cunostinta lui Fedea cu prietenii ei, poeti si filosofi care practicau religia lui "EU", numiti de Fedea "metafizicii". Evident ca Fedea vroia sa-i omoare pe toti, dar a fost luat de politie exact inainte de aceasta actiune, absolut intimplator. Religia lui "EU" este alta latura dezvoltata cu insistenta in carte, care pina la urma devine la fel de puternica si vicioasa ca dorinta lui Fedea de a omori. Romanul are o scriitura foarte atragatoare, mai ales in partea ei "practica", unde il are in centru pe Fedea, combinatia cu "metafizicii" ajutindu-l pe Mamleew la constructia cartii, dar si pentru o balanta a acelui real violent si omniprezent. Un roman care merita tradus, un scriitor care trebuie citit si urmarit cu toata atentia.
DIMINEATA LUI SOROKIN Vladimir Sorokin, "Utro snaipera" ("Dimineata lunetistului", proza scurta), Ed. "Ad Marginem", Moscova, 2002 Vladimir Sorokin este, alaturi de Victor Pelewin, cel mai popular scriitor
rus (inca) tinar. Ambii scriitori au devenit atit de
populari datorita romanelor publicate, ambii insa scriu si proza
scurta foarte interesanta. "Dimineata lunetistului" este volumul
de proza scurta al lui Vladimir Sorokin, care se numeste astfel de la
un text din volum (la "Lumea de cristal" a lui Pelewin ma voi
intoarce alta data). "Dimineata lunetistului" este o carte
de proza scurta cu totul speciala, prin aceasta carte Vladimir Sorokin
impune un stil. Textele din volum n-au legatura tematica, se citesc de
sine statator, personajele nu migreaza dintr-o proza in alta, insa
in acelasi timp prozele seamana foarte tare una cu alta. In
primul rind as mentiona rolul naratorului lui Sorokin. In
proza scurta a lui Vladimir Sorokin naratorul este cu adevarat in
umbra, e ca un arbitru care lasa meciul sa curga si desi nu intra deloc
in fata tine meciul in miini. Naratorul lui Vladimir
Sorokin nu este homodiegetic, nu este omnipotent si nu este omniprezent.
Textul este construit - de fiecare data - dintr-o istorie, o intimplare
(oarecum) iesita din comun, oricum, un caz incarcat de semnificatie
si, mai ales, despre care de obicei se vorbeste foarte mult, dar despre
care nu se prea scrie. Personajele sint cu adevarat centrale si
principale, am putea spune ca obiectul studiului lui Sorokin este omul.
Vladimir Sorokin foloseste foarte putine descrieri, interventiile naratorului
sau se refera tot la personaje si nu influenteaza cursul lucrurilor, iar
descrierile sale, inclusiv descrierile naturii, sint ironice, de
obicei intertextuale cu literatura clasica rusa, insa nici aici
Vladimir Sorokin nu exagereaza, ca si in ceea ce priveste jocurile
lexicale si lingvistice, o alta caracteristica a prozei lui Sorokin ("Intoarcerea"
e un exemplu ideal, o proza in care nu mai exista nici un fel de
cenzura, nici fata de mama, tata, frate mic, iubita, totul e pe fata si
la vedere). Vladimir Sorokin nu este moralizator, nu este deloc moralizator,
el nu face nici un comentariu la ceea ce se intimpla in
textele sale si asta intr-adevar atrage atentia, mai mult decit
orice comentariu, mai ales ca actiunile din prozele sale sint chiar
extreme, pe cit de firesti pe atit de neobisnuite pentru cititor,
iar actiunea/concretetea din textele lui Vladimir Sorokin este greu de
literaturizat. Cum zicea Stefania Mincu la cenaclul la care am citit cu
fratele meu: "voi puteti sa scrieti/spuneti asta, ca sinteti
scriitori, iar eu nu pot sa spun, ca sint critic". In
"Serghei Andreevici" un grup de elevi care abia au absolvit
liceul beau ceai intr-o padure, impreuna cu profesorul lor,
Serghei Andreevici, si discuta, discutii firesti pentru perioada in
care se afla, despre ce vor sa faca mai departe etc. Fiindca apa se termina
si fiindca e noapte se duce profesorul dupa apa si, fiindca e rugat insistent
de unul dintre elevi, il ia si pe el. Elevul ii povesteste
pe drum cit de mult inseamna pentru el Serghei Andreevici,
daca ii permite sa-l mai viziteze din cind in cind
s.a.m.d. Cind aproape ajung la rug, Serghei Andreevici ii
zice elevului sa duca apa, ca el vrea sa mai admire natura. Elevul il
urmareste, Serghei Andreevici isi face nevoile si cind se
porneste spre rug elevul se duce si maninca ceea ce criticul nu
poate spune, cacatul, maninca cacatul profesorului. Desi naratorul
nu face comentarii, textul e plin de semnificatii, iar relatia profesor/elev
este prinsa perfect, in una dintre fazele sale, evident. Relatia
profesor(profesoara)/elev este ilustrata la fel de expresiv in "Lectie
libera", iar relatia sef-subaltern - in "Chemarea la director"
si-n "In trecere". Exista si proze despre homosexuali
(o alta relatie sef-subaltern), necrofilie (o proza foarte "de dragoste"),
criminali (uciderea ca profesie), pedofilie (o alta relatie profesor/elev,
o "initiere"), discursuri la mort cu totul incredibile, desi
"ca-n viata". Asta si socheaza la Vladimir Sorokin - desi scrie
despre lucruri abjecte, scirboase, ciudoase, gretoase, extremiste,
toate aceste chestii se intimpla, pot fi auzite la stiri,
se povestesc la emisiunile televizate sau pur si simplu, insa ele
au loc in viata de zi cu zi, aici si acum, dar si oricind
si oriunde. O carte care, fiind atit de importanta, trebuie tradusa
si-n limba romana, o carte pe care as traduce-o, un autor care merita
toata atentia, un scriitor de la care ai ce invata.
Tahar Ben Jelloun, "Azilul saracilor" (traducere de Cecilia Stefanescu), Editura "Paralela 45", 2002 Tahar Ben Jelloun este unul dintre scriitorii care, daca-ti plac odata,
devin ceea ce se numeste scriitor preferat. "Azilul saracilor"
(traducere de Cecilia Stefanescu, Editura "Paralela 45", colectia
"Romanul mileniului III", 2002) este, dupa "Noaptea greselii"
(Editura Univers, Bucuresti, 1999, traducere de N. Balta), cel de-al doilea
roman al scriitorului marocan tradus in limba romana. "Azilul
saracilor" are un subiect foarte simplu. Personajul homodiegetic,
un scriitor marocan, cistiga un concurs despre orasul Neapole si
cu ocazia asta vine din Maroc in Neapole, ca sa scrie o carte despre
acest oras. Aici se intilneste, oarecum intimplator,
cu Babornita, apoi se intoarce in Maroc - aceasta este fabula
romanului. Probabil ca un scriitor european n-ar fi scris niciodata o
carte cu un astfel de subiect, dar, scrisa de Tahar Ben Jelloun, "Azilul
saracilor" e o poveste pe care n-o lasi din miini. Larbi Bennya,
zis Bidoun, personajul principal, are 50 de ani si preda la Litere, scriind,
era insurat ("te casatoresti cu o fata tinara, subtirica,
fermecatoare si pasionala si iata ca, in citeva luni, descoperi
ca te-ai casatorit cu toata familia ei") si avea doi copii. Pare
un personaj absolut normal, dar scriitorul ne preintimpina
chiar din prima propozitie a cartii ca "Aceasta e povestea unui om
ranit". Ranit de propriile aspiratii, de nemultumirea de a trai plat,
intr-o tara cum este acum Marocul (poti sa inlocuiesti "Marocul"
cu orice alta tara). Mai intii leaga o aventura epistolara
cu o fata din Neapole pe care n-o vazuse niciodata, care il si anunta
de concursul despre orasul ei natal. Il cistiga, vine in
Neapole, dar n-o gaseste, e mereu cu gindul la ea si in cautarea
ei, ajunge la "Azilul saracilor", da de Babornita, femeia cu
povesti, care e un personaj la fel de important ca personajul principal.
Babornita e o evreica, Ana Maria Arabella, familia careia a fost deportata
in timpul Holocaustului, salvindu-se doar copiii, ea si fratele
ei. Ea ii povesteste personajului-scriitor povestile (de obicei
de dragoste, care incep totdeauna frumos si se termina neaparat
prost), incepind cu extraordinara ei viata plina de pasiune
(despre care nu mai spun nimic, s-o puteti descoperi si voi cu aceeasi
placere si acelasi interes), si continuind cu alte povesti, a lui
Federico, dansatorul pe sirma, a Biancai, o actrita care a cunoscut
un succes imediat si de scurta durata, a unui fost actor de teatru, Massimo
Bene, a lui Gino, un pianist celebru, a lui Pipo, fostul ei sot, a lui
Momo, senegalezul ca un munte cu suflet de copil... O carte care trebuie
sa fie "o carte despre Neapole", care ar putea fi pusa in
scena, si ca film, si ca piesa de teatru. Un volum in care mai intii
aflam ce face naratorul din povestirile Babornitei, povestite la rindul
lui sotiei sale, de fapt unei variante a sotiei, aia pe care ar fi vrut-o
el, careia-i schimba chiar si numele. Anume acestui personaj el ii
scrie scrisori despre el si "despre Neapole". Dupa ce moare
Babornita Bidoun se hotaraste sa se intoarca in tara (abia
in acest moment apare prietena sa epistolara, evident ca nu era
cum si-o inchipuia) si in orasul sau, unde afla ca este dat
afara de la universitate, sotia lui a divortat si s-a recasatorit, copiii
au emigrat in Canada. Un sfirsit inchis-deschis, ca
si inceputul. O carte foarte interesanta si foarte bine scrisa (si
tradusa!), poveste ultra-realista alcatuita din mai multe povesti adevarate,
o carte pe care o recomand prietenilor cu tot sufletul, cititi-o.
|
|
E-mail: revista_tiuk@yahoo.com |