- As vrea sa ne spuneti ceva despre familia tatalui d-voastra, a profesorului Dionisie Pippidi. Am descoperit si eu doar cu citiva ani in urma ca profesorul Pippidi a avut un parcurs cultural, profesional interesant in perioada interbelica, a fost de stinga cind mai toti tinerii intelectuali erau de dreapta, multi chiar au imbracat camasa verde, sunt multe lucruri necunoscute....
- Vrei sa spui in afara de activitatea lui stiintifica, destul de cunoscuta, totusi.
- Da.
- Ce vrei sa-ti spun? Chiar astazi am deschis un volum care era Paginile Aurii din 1920, Paginile Aurii pentru toata tara. Am avut curiozitatea sa caut la Craiova, unde am gasit adresa bunicului meu, mic negustor, adresa la care s-a nascut tatal meu, Barbu Catargiu nr. 17, mai tirziu si pina astazi Calea Brestei. Era o casuta scunda si destul de darapanata cu pravalia in fata si acolo s-au nascut pe rind tatal meu, cele doua surori si fratele lui. Copii care au ramas destul de curind orfani pentru ca bunicul meu, Mihail Pippidi, originar din Chios, a murit putin dupa virsta de 40 de ani, daca-mi aduc bine aminte, in 1924. Deci, tata era abia intrat la facultate, cind a devenit cap de familie. Un fel de a zice, in fond. Pentru ca bunica mea era capul familiei si banuiesc ca fusese asa si in timpul vietii sotului ei. Vajnica si vrednica femeie, Lemonia Arghirudis, dupa numele de acasa, fata notarului din satul Mesta, ceea ce insemna deja un nivel de intelectualitate sau de cultura neobisnuit intre tarani.
Erau amindoi din acelasi sat. In mod obisnuit cred ca asa se intimpla. Pleca intii flacaul sa-si faca un rost, asa cum, daca nu ma insel si el a fost atras de un unchi sau de un vecin care se stabilise in Romania mai devreme. Da, cred ca era o familie inrudita care isi gasise adapost la Turnu Severin. El s-a stabilit la Craiova. Cind? mi-ar fi greu sa spun exact. Trebuie sa fi fost pe la 1895. Mai tirziu, cind a vrut sa se insoare, s-a intors in insula si s-a logodit cu o fetiscana care pe atunci trebuie sa fi avut vreo 16 ani. Tata a fost primul nascut in 1905.
Bunicul meu a asteptat sfirsitul primului razboi mondial, cred, ca sa ceara cetatenia romana. Insula Chios a fost pina atunci a sultanului, fiind unul din ultimele teritorii grecesti recuperate de la turci.
- Familia a mentinut contactul cu Grecia?
- Foarte putin. Asta e un paradox. In afara de o calatorie, copil, dar copil foarte mic, pe care a facut-o, cind mama lui a simtit nevoia sa-si revada parintii, surorile, le-a adus nepotul cu care se putea lauda, pe urma au trecut foarte multi ani, cred ca tatal meu a ajuns sa vada Grecia dupa virsta de saizeci de ani. Poate in jurul lui 1970.
- Mergea la un congres?
- Mergind la un congres, intr-adevar si dupa ce ratase o alta ocazie de a merge acolo in 1959. Aicea povestea merita sa ne oprim o clipa. Fusese anuntat ca primeste incuviintarea sa faca aceasta calatorie. Iarasi, nu o calatorie privata, ci unul din primele contacte stiintifice dintre Romania si capitalista Grecie. Si atuncea, 1959, izbucneste afacerea Manolis Glezos. Ziarele romanesti, Scinteia in primul rind, publica diverse declaratii rasunatoare in apararea lui Glezos semnate de fruntasii intelectualitatii romanesti de atunci. Tatii i s-a cerut semnatura si el a crezut ca e inoportun in ajunul unei calatorii in Grecia sa-si inscrie numele printre celelalte. Asta a fost pretextul unei puneri in scena mizerabile pentru ca sint convins, se pregatea de mai mult timp o asemenea judecata publica. In 59 au fost.... un fel de autodafeuri, pe grupuri de intelectuali, in Bucuresti si-n provincie, de altfel, care trebuiau umiliti si speriati. Ceea ce s-a facut de pilda cu Milita Patrascu, compozitorul Mihail Andricu, doctorul Marius Nasta. Acuma vorbesc de oameni dintr-un singur grup, dar asemenea grupuri au fost si in alta parte. Mai tirziu am putut sa vad in dosarele de la CNSAS, care cuprind urmarirea tatalui meu si a mea timp de ani de zile, ca se ceruse chiar la Comitetul Central, la o anumita sectie a Comitetului Central, aprobarea ca unii profesori de la Facultatea de Istorie sa fie arestati. Pina la urma, asta nu a avut consecintele care erau de temut. Tata si prietenii lui, Mihai Berza si Ion Nestor, care au avut curajul sa-i ia apararea in acea sedinta publica de la 12 martie 1959, fusesera probabil in primejdie. Deci despre asta stiu mai mult ce am cules din amintirile altora pentru ca n-aveam atunci decit 11 ani. Dar, din intimplare, era ziua mea si stiu cit de tirziu s-a intors tata acasa si cit de zguduit. A fost sigur un moment de criza.
Deci n-a putut ajunge atunci in Grecia si i-a fost dat sa vada aceasta tara mult mai tirziu. A fost apoi si ultima lui calatorie, tot in Grecia, tot cu ocazia unui congres si asta se intimpla in 1981. Da, in 81.
- De ce a ales tatal d-voastra sa se specializeze in istoria Greciei? In fond istoriografia romana de atunci nu avea o traditie solida in acest domeniu.
- Stai! Nu e chiar asa. Tata e elevul lui Parvan, din ultima serie a lui Parvan, odata cu Ion Nestor, Maria Holban, Nadejda Romalo, Maria Vulcu. Asta insemna deschiderea catre lumea clasica. Interesul lui s-a indreptat la inceput spre Roma si nu spre Grecia. Cu indemnul altuia dintre profesorii lui care era Dimitrie Evolceanu. Si asa se face ca teza lui de licenta care mai tirziu a fost dezvoltata la proportiile unui memoriu si in cele din urma a format simburele unei carti, este despre interpretarea biografiei lui Tiberiu de catre Tacit. Deci o analiza, pe de o parte, de tehnica literara la cel mai mare istoric roman si, pe de alta, de reexaminare critica a datelor foarte abundente, dar foarte contradictorii, pe care le avem cu privire la biografia imparatului Tiberiu. E adevarat ca n-a dus pina la capat intentia lui de a scrie o viata a lui Tiberiu, dar oricum acesta era drumul pe care l-a deschis in primii ani de studii. La Grecia a ajuns in parte prin literatura ei, sint studii ale lui despre Aristotel, care sint printre primele la noi si, pe de alta parte, deoarece din 1949 a fost cooptat in grupul care facea sapaturi la Histria. Acesta avea sa devina principalul lui domeniu de activitate, epigrafia si arheologia coloniilor grecesti din Pontul sting. Lui i se datoreaza si volumul, cel dintii volum de inscriptii culese de la Histria, si initiativa de a organiza volume paralele pentru Tomis si Callatis. Deci asta inseamna ca eu in copilaria mea nu-l vedeam verile pentru ca era ocupat pe santier.
- Care era mediul intelectual de stinga pe care l-a frecventat tatal dumneavoastra? Marturii mai recente, jurnalul lui Sebastian, rasfoirea presei interbelice mi-a dat ocazia sa descopar cercuri de tineri intelectuali de stinga asupra carora s-a pastrat pina acum tacerea...
- S-a pastrat tacerea pentru ca acesti oameni de stinga nu erau comunisti. Nu erau nici macar inregimentati in vreun partid, fie si social-democrat. Tata avea multa stima pentru citiva colegi sau prieteni care erau socialisti, Al. Claudian de pilda, dar n-a simtit nevoia sa intre alaturi de ei in partidul lor. Aicea sint doua lucruri de spus. Intii ca Dionisie Pippidi era un baiat sarac care a avut de infruntat mari greutati la intrarea in viata. Am pomenit adineauri de situatia lui de familie. Dar trebuie sa adaug ca in 1931, in momentul crizei economice, a dat faliment banca in care familia isi avea toate economiile. In plus el era bursier al statului la Paris si ca multi alti colegi a aflat cu vreo doua luni intirziere ca li s-a taiat bursa. Doua luni intirziere inseamna doua luni de datorii. Deci dificultatile n-au facut decit sa creasca. Si, ca el sa poata ramine acolo si sa poata sa-si continue studiile a avut nevoie de ajutorul providential al unuia dintre profesorii lui de la Paris, Jules Marouzeau care i-a oferit sa preia o bibliografie a studiilor latine in lume. Fisele se plateau, foarte putin, dar se plateau. Si aceasta indeletnicire avea si avantajul ca-i permitea sa devore toate revistele de filologie clasica si istorie antica din depozitele Sorbonne-i. Atunci, ziua lui de lucru era dupa un program foarte auster, intra dimineata in biblioteca pentru a iesi la 6 seara. Atuncea venea si momentul mesei care insemna o cafea cu lapte si un corn. Mai rar un ou. Si, dupa aceasta masa copioasa, incepea sa hoinareasca prin librariile Parisului care se inchideau tirziu, unele chiar la miezul noptii.
- Deci situatia materiala...
- Deci situatia materiala precara este unul din motivele care fireste il puteau indrepta in aceasta directie ca si o sincera si, as zice, innascuta nevoie de dreptate, pentru ca a pastrat-o pina la sfirsit. Daca ma intrebi cum as caracteriza orientarea lui politica in acei ani, trecind peste glumele dintre noi, in ultimii ani, cind ii spuneam "batrinul trotkist", pentru ca avea o mare admiratie pentru Trotki ca scriitor si ca om de inteligenta si de condei, mie mi se pare ca prezenta in biblioteca lui a unor carti cum ar fi a lui Harold Lasky, unul din teoreticienii Partidului Laburist, la infiintarea lui, carti subliniate, ceea ce arata o lectura activa, inseamna, cred, ca se situa undeva pe acolo. Mai e ceva. Mi-a povestit ca fusese atras de prieteni de la Craiova, de o virsta cu el si de aceeasi origine sociala intr-un grup cripto-comunist, in fruntea caruia era, daca nu ma insel, comunistul basarabean Timotei Marin. Si au mers asa lucrurile o bucata de vreme pina cind a fost vorba de o declaratie publica de semnat si Marin a trecut acolo, pe linga numele celor de fata, si numele unor absenti. Tata, nedumerit, a protestat. Si i s-a raspuns: nu-i nimic, chiar daca n-or sa fie de acord, va fi prea tirziu, semnaturile lor sint aici. I-a fost destul ca sa inteleaga cu cine are de-a face si sa se retraga din acel grup, cerc din care s-au ridicat mai tirziu oameni cu case memoriale prin tara romaneasca. Adica, luptatori pentru cauza socialismului. Marin, ca si Sasa Gherea, pe care de asemenea tata l-a cunoscut, au sfirsit impuscati la Moscova din ordinul lui Stalin.
Ce mai e de spus este ca s-a implicat impreuna cu altii in publicarea unei reviste studentesti de stinga care se chema Viata universitara, si care a fost asa de repede suprimata de cenzura incit cred ca nici n-au mai ramas numere in Biblioteca Academiei care are depozitul legal. Dar ei nu s-au lasat, ci au fugit cu spalturile si, daca e adevarata, povestea, cu politia urmarind taxiul lor, la alta tipografie unde au scos supt un titlu nou, Ideea universitara, aceeasi revista. Din asta au mai ramas citeva numere care ar putea fi rasfoite. Semna acolo si Cioculescu. Acelasi climat il confirma marea lui dragoste pentru intelectualii francezi ca Romain Roland si Henri Barbusse. S-a dus chiar sa-l viziteze pe Barbusse la hotel in zilele in care acesta a trecut prin Bucuresti si Athenée Palace era pazit de politie. Asa ca era destul de aproape de a fi socotit un personaj subversiv.
- De ce stinga, cind dreapta era atit de la moda? Tineri straluciti se incoloneau adesea sub stindardul legionar. E un miracol... o mina de intelectuali, de foarta buna calitate, care nu se alatura extremei drepte in acei ani. Era greu atunci sa ramii rational si rece la discursul nationalist, antisemit....
- Da. Pot sa spun ca printre tinerii cistigati de legionari au fost si prieteni de-ai lui. Constantin Noica, bunaoara. Si lucru remarcabil, asta n-a dus la ruperea prieteniei lor. Relatiile dintre ei au continuat, atita cit imprejurarile au permis, cu cordialitate fara umbra si cu un respect reciproc. A avut relatii bune, fara sa fie strinse, si cu Eliade. In acelasi timp era prietenul lui Eugen Ionescu si al lui Sebastian care, evident, faceau parte din alta aripa a tineretului intelectual. Nu din indiferenta, sigur. Ci tocmai pentru ca probabil, in generatia lui, era mai frecvent decit in a noastra ca cineva sa-si poata mentine echilibrul si sa considere ca legaturile umane, prietenia, sint ceva mai presus de politica si pe care alegerile politice nu-l strica.
- De ce n-a fost tentat sa adere la legionarism?
- A fost asa de putin tentat incit mi-aduc aminte ca fratele lui mezin, care era student la Academia Comerciala, s-a dus odata la un miting legionar. Si cind tata a aflat i-a tras o pereche de palme, cu atit mai memorabila cu cit a fost singura oara. Dar cu asta a pus capat angajamentului politic al unchiului meu.
Ce sa spun? In orice caz, el era un observator si un observator critic. Iarasi o intimplare imi revine in minte. Din timpul rebeliunii din ianuarie 1941. A coborit in strada ca sa vada de aproape ce se petrece si l-a intilnit in Piata Romana pe Alphonse Dupront, care era inca, pentru putina vreme, directorul Institutului Francez din Bucuresti, si l-a intrebat tata pe Dupront: "Ce faci acolo?" Si Dupront i-a raspuns, facind aluzie la titlul unei carti celebre de Malaparte, pe care o cunosteau amindoi, si pe care o citise multa lume la Bucuresti: "J'étudie la technique du coup d'état".
Acum am vazut, pentru ca s-au publicat postum paginile scrise de Dupront cind s-a intors acasa, dupa acea zi, in care asistase la framintarile singeroase din Bucuresti: asta inseamna ca vrei sa fii martorul unui eveniment istoric, indiferent daca el raspunde sau nu aspiratiilor, simpatiilor tale. Nu, n-a avut niciodata nici un fel de tentatie de a impartasi crezul unor asemenea prieteni.
- Cit despre mediul intelectual in care s-a format mama d-voastra?
- Da, e singura din copiii Iorga care a facut studii de istorie. La cererea expresa a tatalui ei, pentru ca, altfel, interesul ei mergea catre arta. Si a fost conditia ca sa fie lasata sa studieze sculptura, asa cum isi dorea. Deci a facut istoria, a luat note bune, puse de un profesor exigent care era tatal ei, dar cind a terminat si-a cerut dreptul ei si s-a dus la Paris sa lucreze cu d-na Lavrillier si cu alti sculptori, cu toate ca mai tirziu a lucrat foarte putin. Sint numai doua-trei piese care s-au pastrat din lucrarile ei, fiind retinuta de timiditate si, cu siguranta, de un perfectionism pe care il punea in tot. In asa masura, incit, de pilda, nu scria niciodata o scrisoare fara sa faca mai intii o ciorna, cu multe cuvinte sterse si rescrise. Am teancuri de asemenea bruioane, pentru ca era un corespondent fidel. Asta cred ca arata, repet, preocuparea de a se feri de orice o poate scadea si poate scadea numele pe care il poarta. In fond, asa m-a invatat si pe mine. Adica eu am invatat sa scriu de la ea si am fost supus acelorasi exigente.
- Mediul absolventilor de istorie este cel in care parintii d-voastra se intilnesc?
- Nu chiar. Intre ei era o diferenta, sa spunem si asta, doar de 5 ani, mama fiind nascuta in 1910. Intilnirea lor este, ca sa spun asa, supt auspiciile marii umbre. In 1943, Gheorghe Bratianu, pe atunci director al Institutului de istorie universala, ca succesor al lui Nicolae Iorga, isi da aprobarea pentru publicarea ultimelor manuscrise lasate de bunicul meu. Era vorba in primul rind de Istoriologia umana. Cele 18 caiete pe care mama le-a transcris si care aveau nevoie si de un ochi avizat pentru adnotarea sau, oricum, prezentarea lor. Bratianu atunci l-a recomandat pe tata drept colaborator, consilier. Asa se face ca ei s-au intilnit lucrind impreuna la o editie care pe urma a intirziat foarte mult. Pentru ca a fost gata in 1947 si a aparut in 65. In 47 a fost data la topit. Eu pastrez cele doua unice exemplare ramase in spalturi.
- Deci era gata in 47, inainte sa fie interzise scrierile lui Nicolae Iorga?
- Da. Exact. Asa se face ca, supt titlul Materiale pentru o istoriologie umana, nu a iesit decit aproape 20 de ani mai tirziu.
- Cum se face ca parintii d-voastra nu au fugit in Occident? Daca nu au plecat in 45, puteau s-o faca in 47.
- In 47 pleaca a doua dintre surorile mamei, prima plecase in 43, amindoua casatorite cu straini. E adevarat ca asta ar putea servi de explicatie. Dar nu e intocmai adevarat, in sensul ca unul din unchii mei, inginerul Alessandro Valota traise aici 10-12 ani, daca nu mai mult. Deci se integrase, invatase romaneste, copiii lui s-au nascut toti aici, toti cei sase veri ai mei. Evident a venit momentul in care si-au dat seama ca n-are rost sa ramina mai departe. E greu de spus. E greu de spus pentru ca aicea se suprapun explicatii mai tirzii peste ceea ce a fost reactiile de prim moment, pe care nu le mai cunosc. Dar sigur este ca mama considera ca e datoare, ca purtatoare a numelui tatalui ei, sa nu fuga. Era amintirea chinuitoare a anului 1940, cind bunicul meu primea din toate partile sfaturi sa se refugieze in strainatate si refuzase sa o faca, platind aceasta atitudine cu pretul vietii. Era deci o mostenire care constringea. Si banuiesc ca asta a fost. In orice caz eu asa am fost crescut. Asta in orice caz explica de ce eu nu am incercat sa plec.
- O sa ajungem si aici.
- Stiu. Dar vreau sa spun ca sint convins ca asta e adevarul. Pentru parintii mei, intr-o vreme cind eu nici nu ma nascusem, raspunsul e mai greu de dat, dar cred ca trebuie cautat in zona asta.
- D-voastra v-ati nascut intr-un ....
- In 1948, 12 martie.
- Intr-un moment in care dispareau mii de oameni de acasa, erau luati noaptea de dubele negre, nu se stia nimic de soarta lor. Aveti amintiri despre tragediile de atunci? De fapt, care e prima d-voastra amintire din copilarie? Are vreo legatura cu perioada pe care o traiati? Sau familia v-a creat un univers...
- Care era protejat, sigur. Cele mai vechi amintiri ale mele sint amintirile unei copilarii fericite. Dar se plaseaza toate, fara deosebire in casa de la Sinaia, care era cea mai izolata.
- La Sinaia?
- Locuiam in Bucuresti, cu exceptia verilor. Dar amintirile se leaga de acele momente in care eram in mijlocul naturii, al animalelor, cu prezenta senina si linistitoare a mamei linga mine si fara ecouri ale acestei situatii tulburi sau amenintatoare. Abia daca imi aduc aminte ca se spunea despre un prieten care ne vizita frecvent, ca avea bunavointa sa vinda pentru noi anumite lucruri la talcioc, ceea ce inseamna ca din leafa lui de profesor universitar tata avea greutati sa-si intretina sotia si copilul.
Atunci am auzit despre talcioc si atunci am intrebat ce e talciocul. Da, imi aduc aminte. S-a vindut o masina de cusut din casa ca sa mi se cumpere un pardesiu. Deci, asta o stiu foarte bine. Ce mai stiu altceva, care sa tina de atmosfera vremii? S-ar putea sa fie ceva mai tirziu, daca aveam eu, poate 7 ani, asa ceva.... Intilnirile, in fiecare duminica, la unchiul meu Mircea, cel mai mare din fratii Iorga, inginerul Iorga, unde se reunea toata familia si se asculta radio. Ca sa vedem cind vin americanii. La aceste reuniuni tata a declarat de la inceput ca nu ia parte pentru ca, fiind cel mai rational membru al familiei, nu putea sa creada asa ceva. Mama se ducea, cred, ca sa nu fie lipsa la apel. Pentru ca ceilalti frati erau acolo. Si prietenii lor pe care i-as putea insira unul cite unul. Mi-aduc aminte foarte bine. Deci, citeva ore de Europa Libera si comentarii, mai mult sau mai putin optimiste. In strada Roma. Pe urma, inainte de 64, trebuie sa fi fost prin 60, eliberarea din inchisoare a unui var de-al doilea al mamei, care a venit s-o vada si si-a spus ore intregi povestea. Am ascultat-o, nu pot sa spun ca mai tin minte acum ceva. Dar stiam ca omul povesteste ce a trait in inchisoare. Un alt var de-al doilea - de data asta e vorba de doctorul Stefan Bogdan - a fost arestat cind aveam 11 ani, asta inseamna in 59 si a murit in inchisoare, a murit inainte de a fi judecat. Acestui fapt ii datoreaza achitarea lui la proces. Achitare postuma.
- Probabil a murit batut in ancheta?
- Probabil. A lasat patru orfane.
- Copilaria v-ati petrecut-o in anturajul familiei mamei d-voastra.
- Mai mult. Pentru ca in Bucuresti era numai o sora... un frate si o sora ai tatii, pe care-i vedeam destul de regulat, dar care poate erau mai putin apropiati. Sigur ca eram, da, mai aproape de familia din partea mamei si de prietenii lor.
Tata avea doi-trei prieteni foarte credinciosi, carora le-a ramas si el devotat toata viata si care erau colegi de scoala, din primii ani de scoala.
- Cine v-a orientat primele lecturi?
- Pur si simplu luam o carte de pe raft. Si vedeam daca eram in stare s-o citesc sau nu.
- Deci nu a fost cineva care sa va controleze lecturile?
- Banuiesc ca a fost. Dar cu atita discretie si abilitate incit eu n-am bagat de seama. Dar libertatea era iarasi adevarata.
- Poate mai mult mama?
- Greu de spus. Amindoi cu siguranta. Si in acord deplin. Dar pot sa spun un exemplu sau doua, care arata ca uneori nimeream anapoda. Trebuie sa fi avut vreo 7 ani cind m-am plonjat in lectura Vechiului Testament, pentru ca era o carte noua, care atunci intrase in casa, Biblia editia Justinian, si primul lucru a fost Vechiul Testament care era plin de batalii. Asa incit gaseam ca e o lectura pasionanta, cananeii, filistenii, ebionitii. Dupa un timp, fiind cu parintii tot asa la o reuniune de prieteni, pentru ca atunci erau, trebuie sa spun, mult mai dese decit astazi, banuiesc ca ei s-au laudat cu lecturile fiului lor, si un evreu batrin care era acolo m-a luat deoparte, m-a dus in camera de-alaturi si mi-a spus: "Bravo, draguta, foarte bine. Dar eu o sa-ti dau o carte care o sa-ti placa si mai mult". Si mi-a dat Tom Sawyer. Si, intr-adevar, mi-a placut. Stiu ca tot asa, dupa ce invatasem frantuzeste, ceea ce s-a intimplat foarte devreme, citeam Voltaire, Le siècle de Louis XIV. Nici asta nu pot sa spun ca era o lectura potrivita cu virsta mea si nu intelegeam mare lucru. Dar, in orice caz, ma interesa, era o carte pe care aveam voie s-o rasfoiesc.
- Erau simple lecturi sau erau urmate de discutii pe marginea cartilor?
- Nu cred.... In orice caz despre discutii nu am nici o amintire. Nu stiu.... Cam asta e. Tin minte lucruri bizare. Shakespeare, destul de devreme, in traducerea romaneasca, in seria care a inceput atunci sa apara, vreo 9 sau 10 volume. Rezultatul a fost ca, bineinteles, am vrut si eu sa scriu piese de teatru, istorice neaparat. Sint un caiet sau doua cu asemenea insailari, care de obicei nu treceau de a treia sau a patra pagina, si atuncea ca sa ma descotorosesc repede si definitiv de toate personajele scriu cu litere mari: mor toti, cade cortina.
- Cum era scoala in vremea aceea? Care-i raportul dintre invatamintul public si intruirea in familie in educatia d-voastra?
- Scoala am inceput-o mai devreme decit altii. La 6 ani jumatate. O scoala mica din vecinatate, astazi este un comisariat militar, dar a fost una din scolile lui Haret, pe vremuri, pe strada care se cheama Caderea Bastiliei si unde imi amintesc foarte bine, colegii si invatatoarea, la inceput o tinara doamna Bolovan, apoi doamna Mazilu pe care am mai intilnit-o chiar anii trecuti. Imi placea sa merg la scoala, stiam deja destul de bine sa scriu, adica invatasem acasa, asa incit in primele zile n-am inteles de ce invatatoarea ne cere sa trasam betisoare si cercuri pe hirtie. Pe urma lucrurile n-au mai mers asa de bine, pe la 10-11 ani au aparut diverse conflicte cu colegii destul de violente, pentru ca eram, banuiesc, rasfatat. Oricum irascibil si probabil arogant. In orice caz, de aicea diverse incaierari. S-a intimplat odata ca tata sa treaca pe strada si sa vada o gramada de baietasi care, incalecati unii peste altii, faceau o movila, deasupra unuia in care trageau cu pumnii si care pina la urma s-a dovedit ca eram eu, dar sint convins ca o cautam cu luminarea. Adica, eram mai degraba certaret si, in sfirsit, foarte altfel decit ceilalti.
- De ce materii erati atras? Aveati aptitudini pentru matematica....
- Absolut deloc. Nici in primii ani nici in ultimii. Am trecut tiris-grapis prin ele si cu asemenea inadecvare totala, incit nota cea mai mare pe care am avut-o vreodata la chimie, un noua, mi-a fost data pentru ca buna si batrina profesoara mi-a spus cu blindete: "Iti dau nota asta pentru ca te exprimi frumos". In afara de asta, nu cred ca se putea scoate nimic de la mine in acest domeniu.
Deci, sigur, istoria, limba romana...
- Cind v-ati decis sa urmati istoria?
- A venit de la sine.
- N-a fost un moment in care ati luat aceasta decizie?
- Nu, nu, nu. Absolut deloc. Cum sa-ti spun... la 14 ani citeam in chirilica si era foarte clar ca asta ma intereseaza. In fond era rezultatul lecturilor de acasa. Nu cred intr-o mostenire misterioasa. Imi mai amintesc ca in preajma bacalaureatului profesorul meu de geografie, un excelent profesor, dar sever si temut, Gheorghe Ghica, mi-a spus cu oarecare malitie: "Pippidi, nu fa istoria, ca tot n-ai sa ajungi pe bunicul tau! De ce nu te ocupi de literatura?" Se vede ca aicea mi-am reprimat inclinatiile....
- Aveati o aplecare speciala, pornind de la acele piese scrise in copilarie...
- Probabil...
- Dar ce v-a indepartat pina la urma de literatura?
- Nu m-a indepartat nimic.
- Sa scrieti romane...
- Nu scriu imaginatie, nu scriu fictiune. Dar, in orice caz, in scrisul meu, pun toata atentia delicata cu care mi-as alege cuvintele daca as scrie literatura.
- Mai devreme ati spus un lucru care m-a derutat putin. Am crezut ca stilul d-voastra a fost slefuit de profesorul Dionisie Pippidi. Acum mi-ati vorbit de mama d-voastra care concepea cu o mare atentie pina si scrisorile curente....
- Tata a intervenit numai in slefuirea stilului francez. El poseda la perfectie stilul academic, asa cum nu numai ca n-am mai vazut un alt roman sa scrie, dar e un lucru limpede pentru mine ca nimeni nu mai scrie in Franta asa. Deci era stilul anilor 30, elegant, fara sa fie cautat sau pretios, pentru ca de pilda, Gheorghe Bratianu are un stil care este, as zice, influentat de maestrul sau Charles Diehl, si care a devenit putin desuet. Este prea ornat. Stilul francez al tatei era mai sobru, dar tot asa, foarte elegant. Eu imi aduc aminte primele mele articole in frantuzeste scrise prin 1968-70 si care au fost revizuite de el.
- Am in minte articolele din saptaminalele culturale, imi amintesc de conferintele d-voastra, descopeream, student fiind un stil inimitabil, fara sa fie baroc, cum avem in istoriografia noastra o intreaga scoala, sa spunem... cu un stil alambicat...
- E si o chestiune de vocabular. Aicea, banuiesc ca meritul e al lecturilor mele, care au fost foarte variate si din abundenta lor am avut ce alege.
- N-a fost un moment in care v-ati decis? Sa puteti spune: aveam de ales intre istorie, geografie sau a deveni scriitor....
- Am un exemplu. La un moment dat, cel mai bun prieten al meu a avut de ales intre a fi geolog si a fi istoric. Si a ales geologia.
- Stiu cine este. Si mai stiu ca nu regreta ca a ales geologia.
- Deloc.
- Care era atmosfera in Facultatea de Istorie din Bucuresti in momentul in care ati inceput studiile? Care erau profesorii?
- Aicea trebuie spus ca eu am avut sansa - pura intimplare - de a trece prin Facultatea de Istorie in momentul, fara doar si poate, cel mai fericit. Adica intre 1965 si 1970. A fost o temporara relaxare a constringerii si supravegherii. Nu cu totul, pentru ca am asistat si eu la sedinte de incriminare si expulzare din facultate a unor studenti. Dar, acum ma gindeam la calitatea invatamintului. Calitatea invatamintului care se datora faptului ca fusesera recuperati unii profesori dinainte de razboi.
- Mihai Berza...
- Ma gindesc la Sacerdoteanu, Vartosu, oameni care un timp fusesera dati afara din facultate.
Mihai Berza fusese si el indepartat din facultate in 52 mi se pare, pina in 54, deci asta se intimpla in copilaria mea, cu 15 ani inainte de vremea cind i-am fost student. Erau cei care ramasesera dinainte de razboi in facultate: tata, Nestor.... cei mai buni profesori, fara doar si poate. N-am sa sovai niciodata sa spun ca alaturi de profesori exceptionali cum erau Mihai Berza si tatal meu, cel care totusi ii intrecea si care ar trebui sa ramina pentru memoria generatiilor care vor veni ca cel mai mare profesor de dupa razboi a fost Ion Nestor.
- Prin ce era special Nestor?
- Pentru ca-l vedeai gindind in timp ce vorbea. Avea aerul ca sub ochii tai reflecteaza la subiectul pe care-l propune. Era neasteptat si extrem de patrunzator. Pentru cei mai multi studenti... ii descuraja. O fraza lunga, intortocheata, asa cum erau sinuozitatile gindului lui. Dar, in acelasi timp, o perfecta stapinire a subiectului. Eu am facut doua cursuri cu el. Unul de comuna primitiva, cum se spunea, deci de preistorie, si cursul de etonografie, care era mai degraba antropologie.
- Ce faceau, mai tirziu, in anii 80, d-ra Ligia Barzu si d-na Zoe Petre. De ce nu v-a atras atunci istoria veche, daca erati fascinat de Nestor?
- Mai intii trebuie sa-ti spun ca singurul meu 7 in facultate l-am luat de la Nestor. A fost chiar primul examen.
- La profesorul Nestor, din cite stiu, 7 era o nota foarte mare.
- Da, sigur. Eu speram la mult mai mult. Dar pur si simplu n-am fost in stare sa il conving ca stiu destula preistorie. Oricum era legendara exigenta lui. Este anecdota care a circulat multa vreme despre o izbucnire de furie, cind, dind afara o studenta, ii spune: "nu sint aici sa dau graunte la papagali. Ligia, da-o afara!" Dar mi-am luat revansa cu un 10 la etnografie.
- Dar nu l-ati mentionat ....
- Pe cine?
- Pe Otetea.
- Nu l-am apucat. Eu nu l-am avut profesor. Otetea a iesit la pensie, cred, in 65. Nu. Nu mai era deloc profesor.
- C.C. Giurescu....
- Si ce, era sa ma duc la el? Iarta-ma, nu era cazul. Fusesem crescut acasa in sentimente foarte ostile familiei Giurescu.
- Dar restul numelor memorabile, Vartosu, Sacerdoteanu....
- Sa stii ca propriu-zis n-am fost elevul lor. I-am cunoscut. Mi-au aratat bunavointa. Sacerdoteanu chiar unele sfaturi. Dar n-am fost elevul lor. Profesor mi-a fost Ionascu in acest domeniu. Si trebuie sa spun ca fara sa aiba nimic captivant in felul de a expune, era totusi asa de invatat incit era o placere sa il asculti. Si mai tirziu, tot asa, la unul din primele mele articole, a avut extrema bunatate, nu numai de a-l citi ci si de a adauga o nota lunga, facuta din trimiteri care trebuie sa fi insemnat rasfoirea celor 10 volume ale Istoriei romanilor a lui Urechia, pe care eu nu le aveam acasa. Si nota asta se gaseste in "Lecturile unui boier muntean, Ioan Manu", cu toate treptele carierei parcurse de tatal lui Ioan Manu, mare dregator fanariot. Nota asta e a lui Ionascu. Pot sa o spun, acum. Deci, am invatat si de la el, fireste in primul rind de la Mihai Berza, dar si de la el cum sa procedez eu la rindul meu cu studentii.
- Ionascu avea o experienta de profesor de liceu....fusese...
- Da. Se poate, el fusese directorul Liceului din Slatina. Daca iti aduci aminte Viata ca o prada a lui Preda, sint citeva cuvinte acolo despre el.
- Ionascu a fost profesor si la Bucuresti. Era un profesor foarte respectat si apreciat si era la un liceu foarte bun, liceu care pregatea invatatori.
- Da. Adica o scoala normala. Deci, Ionascu. Pe urma, sa vedem, era Condurachi care facea istorie antica, fara Orient, Orientul era al lui Achim Popescu, care foarte plantigrad ne tragea prin Egipt si Mesopotamia. Dar Grecia si Roma erau ale lui Condurachi. Numai ca el venea rar si atuncea cursurile erau vaste, vertiginoase perspective care faceau ca pe fratii Gracchi sa-i ajunga Cezar din urma si putin mai tirziu aparea Constantin cel Mare. Asa ca, in afara de retorica foarte eleganta, n-as spune ca mi-a ramas alta amintire.
- Nu l-ati amintit pe Gheorghe Stefan. Cum erau profesorii care predau istorie romanesca. Cum era sistemul? Deci erau catedra de istorie universala, istoria romanilor si istoria antica.
- Da. Si?
- Era o diferenta, pe care eu o simteam acut, la sfirsitul anilor 80, intre calitatea cursurilor de istorie universala si a celor de istorie romaneasca. Sau nu se intimpla asa ceva atunci?
- N-as zice. Erau diferente personale. Putea sa fie foarte plicticos bietul Gheorghe Stefan, in timpul cursului caruia, recunosc, citeam altceva. Si nu stiam niciodata ce pereche de ochelari are pe nas. Cea pentru departe, cu care poate vedea pina in fundul salii, sau cea cu care descifreaza cursul pe care ni-l citea foarte lent si monoton. Am avut un bun profesor, fara indoiala foarte bun, de stiinte auxiliare, Gheorghe T. Ionescu, fost asistent al lui Panaitescu, pe vremuri. Om foarte constiincios si cu o cunoastere foarte temeinica a subiectului.
Erau nuli oamenii de la istorie contemporana.
- Petric... era un mare...
- Aron Petric, mare? Pentru Dumnezeu, ce-i aia?
- Totusi Petric a scris niste lucrari. Stia sa scrie macar.
- Si ce lucrari? Erau mortale!
- Totusi, pe linga Zorin Zamfir, pe care l-am apucat eu chiar in 89...
- Lasa-ma! Nici o deosebire de calitate intre Petric si succesorii lui. Nu erau niste epigoni. Pur si simplu erau egali in stupiditate si marginire.
Era sa-l uit pe Dumitru Almas. Almas era o catastrofa de un tip diferit, ca sa zic asa. Pentru ca era complet superficial. In realitate foarte ignorant. Dar acoperind aceasta ignoranta cu o limbutie de ziarist de provincie.
- Chiar fusese ziarist de provincie in timpul razboiului...
- "Spania in secolul al XVIII-lea. Declin si prabusire".....Evident, cu asta n-ai spus nimic. Si realitatea, cum aveam sa aflu 20 de ani mai tirziu, era cu totul alta. Dar nimeni nu-l putea infrina pe omul acesta....
- Preda subiecte extrem de importante, Revolutia franceza, Napoleon...
- Il adora pe Napoleon. Sigur... O nenorocire. Si emfatic si guraliv... Respingator.
- Ce facea? O istorie politica, la un nivel foarte primitiv?
- Batalii, tratate si parintii Revolutiei franceze. Ii stim cu totii. Montesquieu, Voltaire.... despre Voltaire avea sa-si faca si teza de doctorat, intr-un tirziu.
- Si i-a succedat la catedra Ciachir? Dar, parca nu imediat....
- Ciachir era deja. Facea niste seminarii.
- Fusese la istoria URSS-ului. Iar dupa desfiintarea catedrei de istoria URSS-ului, condusa de Valeria Costachel, Ciachir a fost preluat de cea de istorie universala.
- Asa e. Ciachir era un profesor foarte ingaduitor. Ascultat cu placere de studenti. Ingaduitor si sfatos. Povestea anecdote. Asa ca n-aveam ce invata.
In schimb ai pomenit-o pe d-na Costachel. As fi fost nedrept daca n-as fi spus ca in acelasi timp cu studiile mele la facultate am avut parte de profesori particulari. Adica, in orice caz, aceasta era calitatea pe care si-o revendicase d-na Costachel, care, in virtutea vechilor legaturi cu familia mea, fusese bibliotecara bunicului meu, i-a cerut mamei sa ma lase sa vin la ea odata pe saptamina, ca sa invat ruseste si istoria Rusiei.
- Care nu se mai preda in acel moment in facultate.
- Nu. Ea gasea ca mi-ar prinde bine sa stiu. In afara de experienta umana care a fost foarte interesanta, era tot ce puteam invata, dincolo de ceea ce-mi povestea ea despre Rusia lui Petru cel Mare sau a Ecaterinei sau a lui Nicolae II, contactul direct cu cartile, carti din care-mi traducea lungi pasaje. Rezultatul e ca n-am invatat mare lucru ca limba, tin minte ca scoteam lungi liste de cuvinte.
- Totusi stiti ceva ruseste.
- Nu. Nu stiu. Citesc cu dictionarul si, cum sa spun, ma descurajez dupa o pagina, nu e o limba pe care o posed. Dar foarte mult despre Rusia veche am invatat din aceste colocvii periodice. In primul rind despre atmosfera, cu care ea intrase in nemijlocit contact, a anilor din ajunul revolutiei. Citeam impreuna memoriile lui Witte, imi arata cartile lui Cehov in primele editii, stii, cele pe o hirtie ieftina.
- Sint raritati chiar in Rusia. Cu preturi fabuloase la anticariat.
- Absolut. Eu am mai gasit la micul anticariat de la Paris care se cheama "Shakespeare", aproape de Cartierul Latin, pe un pret de nimica. Eram asa de tentat, dar mi-am spus ca aviditatea mea merge totusi prea departe si ca nu era cazul sa cumpar o carte pe care n-am s-o citesc niciodata. Oricum, eu ii datorez si d-nei Costachel destul de mult. Si imi place sa o recunosc.
- Dar atasamentul d-voastra public este pentru profesorul Berza, cu care ati si lucrat?
- Da, dar iarasi vreau sa spun ca nu mai putin decit Mihai Berza, caruia i-am fost aproape din copilarie, fiindca era nasul meu si prietenul foarte drag al tatei, de care il lega o prietenie frateasca, au fost altii care au avut bunatatea sa ma primeasca si sa-mi deschida biblioteca lor si sa vorbeasca cu mine ca cu un om mare, deci un egal. Ei erau d-ra Holban si Emil Lazarescu. Prin ei iarasi ma intorceam la bunicul meu pentru ca fusesera nu numai elevii lui dar din rindul colaboratorilor apropiati si foarte pretuiti. Deci, intr-un fel se refacea un cerc care fusese al parintilor mei si in care eram admis si chiar foarte bine venit.
- Totusi erati student in anii in care era recuperat Nicolae Iorga. Incepe sa fie republicat, sint filme documentare....
- La unul din filmele documentare am si colaborat. Am fost unul dintre cei trei consilieri si chiar platit pentru asta. Ceilalti doi consilieri, aveau niste nume rasunatoare, n-au trecut pe acolo decit ca sa-si ia banii. Filmul era facut de Petre Sirin care a fost un foarte bun regizor de filme documentare.
- Incepuse sa se vorbeasca insistent despre Nicolae Iorga. S-a intimplat sa va arate colegii, pe culoarele facultatii, cu degetul?
- Nu stiu. Nu stiu. Nu pot sa spun. Mi-era limpede ca in schimb atitudinea profesorilor este influentata de binele sau raul pe care-l gindeau despre bunicul meu.
- Erau si oameni care gindeau rau?
- Am inca amintirea vie a unor grosolanii ale lui Maciu care, sint sigur, tineau de un resentiment pe care-l pastrase fata de bunicul meu. Lasind asta la o parte, la virsta mea, sint capabil sa-l judec pe Vasile Maciu asa cum a fost, fara sa ma las, la rindul meu, influentat de o amintire dezagreabila.
- Pentru ca in generatia mea, de pilda, eram studenti intre 1987-90, am surprins colegi de-ai mei care va aratau cu degetul, spunind soptit....
- Se poate. Se poate. Oricum, nu intr-un fel care m-ar fi stinjenit.
- Dar n-ati resimtit, student fiind, aceasta povara? Anii de facultate ai d-voastra coincid cu redescoperirea lui Nicolae Iorga....
- Coincid cu readucerea in discutia publica. Dar sa-ti spun ceva. Aicea trebuie sa-ti fie foarte clar. Sentimentele mele fata de amintirea bunicului meu nu tineau deloc, si n-au tinut niciodata de recunoasterea publica. Adica nu pentru ca citeam in gazeta, cel putin in fiecare sfirsit de noiembrie, un articol despre bunicul meu, se schimba ceva in felul meu de a trai aceasta situatie foarte speciala.
Aceasta situatie eu n-am simtit-o niciodata ca pe o povara, dar nici ca un titlu care imi putea asigura avantaje necistigate prin munca. O simteam ca o datorie. Dar o datorie care onoreaza. Si atunci, de fiecare data imi puneam problema sa nu-i fac de rusine pe ai mei. Sa ma arat vrednic de acest.... arbore genealogic. Dar atit. Nimic mai mult.
Sentimentul asta eu l-am avut din frageda copilarie. Deci, cind nimeni nu vorbea despre bunicul meu in public. Eu stiam ca normal ar fi ca toata tara sa aiba fata de amintirea lui acelasi sentiment de reverenta si afectiune pe care il vedeam la membrii familiei. Asadar, eram martorul unei situatii pe care o consideram, ca noi toti, provizorie si nelegitima. Iar pentru mine, el era un om mare, pentru ca era un om mare, nu pentru ca se vorbea sau nu se vorbea despre el in public.
Uite, iarasi, imi vine in minte o anecdota, o intimplare a copilariei. Locuia in acelasi bloc cu noi, vreo doua etaje mai sus, batrinul doctor Daniel, Ahile Daniel. Un batrinel cu o barbuta alba, care mergea sprijinindu-se in bastonul cu care din cind in cind, isi puncta energic cuvintele. Si m-a oprit odata, copil, cind dadeam sa ies pe usa si m-a intrebat: "Stii cine a fost bunicul tau?" Trebuie sa fi avut 5 ani, 6 ani, nu stiu. Eu m-am fisticit si pina la urma raspunsul pe care am fost in stare sa-l dau a fost "un mare istoric". "Nu. A fost un mare roman" - a strigat doctorul Daniel. Si eu am simtit ca intru in pamint de rusine. Nu pentru ca s-ar fi spus ceva neadevarat. Dar mi se parea nepotrivit sa o strigi cu atita emfaza. Si, evident, nici astazi nu as folosi acest ton, chiar daca cuvintele mi se par cu totul meritate.
- Din ce ati povestit pina acum despre relatia cu memoria bunicului d-voastra, se simte poate si o stinjeneala....
- Da, intrucitva. Nu doream, cum nu doresc nici acum, sa aud proclamata aceasta legatura intre mine si el, in primul rind pentru ca asta e totusi o comparatie coplesitoare. Si, deci, preferam sa fie trecuta sub tacere sau evocata mai discret.
- In discutiile cu prietenii d-voastra din facultate, ma gindesc la Andreescu, Iosipescu, se intimpla ca figura bunicului d-voastra sa fie evocata?
- Cu Andreescu nici nu eram prieten in facultate. Trebuie sa spun ca relatiile noastre au inceput dupa. Eram colegi, e adevarat. Stefan Andreescu a fost o alegere mai matura. Cu Sergiu Iosipescu, da, am fost foarte apropiat. El fiind, cred, cu un an in urma mea. Sigur ca putea fi vorba, din cind in cind de bunicul meu, in masura in care preocuparile noastre istorice se intilneau cu scrisul lui.
- Dintre colegii d-voastra de an, de data aceasta, sint citeva figuri care trebuie neaparat remarcate?
- Nae Conovici, arheolog, un bun prieten devotat. Alexandru Cernatoni pe care l-am pierdut de timpuriu. Un om sensibil cu inclinatii artistice si literare. Si, de fapt, cred ca noi trei, la un moment dat - cind asta? in 69, ba da, in 69, probabil - am scos o revista sapirografiata. Trebuie sa fi fost pentru 1 Decembrie 69, pentru ca avea pe coperta un desen in care erau personificate provinciile Romaniei Mari care-si dadeau mina, se imbratisau, ceva de felul asta. Chestia era cu totul inocenta, dar a stirnit alarma fiindca au fost niste numere confiscate la posta. Stiu sigur ca controlul exista, ca posta ne-a fost confiscata si ca am fost chemati la decan, care era atunci Berciu. In spatele decanului erau doi indivizi in haine de piele, ceea ce evident sporea nelinistea lui Berciu care ne-a abordat cu un ton dulceag: "Dragi copii, ce va framinta?" Pe noi nu ne framinta mare lucru. Asa ca, in fond, cred ca a fost clasat ca un acces de febra nationalista.
- A avut consecinte?
- Nu, nu. Deloc. Era ceva si cu Stefan cel Mare. Alecu Cernatoni vroia sa ne intilnim la Putna, peste 10 ani, sau asa ceva. Toata chestia semana cu povestea pentru care Zub si prietenii lui au intrat in inchisoare. Dar asta se intimplase mult inainte. La rindul nostru nu ne mai amenintau primejdii asa de mari. Insa a fost destul ca sa simtim ca e totusi o privire atintita asupra noastra.
- Ca sa nu cumva sa va fi lasat amagiti de acel dezghet.
- Da. Sigur.
- Era o perioada de relativa liberalizare. Se dadeau pasapoarte. Se pleca in strainatate mult mai usor.
- Daca e in 69, inseamna ca eu plecasem deja in strainatate prima data. In 68 a fost prima mea calatorie in Italia, la niste cursuri de vara, dupa ce intii mi se refuzase pasaportul. Si dupa ce, la insistentele tatii, s-a revenit asa incit am avut in cele din urma aprobarea. Asa se face ca la sfirsitul lui august 68 eram in Italia, unde am luat parte la o manifestatie pentru Cehoslovacia, contra invaziei sovietice. Dar, e adevarat, la Bressanone, in Tirolul de Sud. Fapt e ca eu am vrut atunci sa ma intorc imediat in tara, simtind ca e momentul sa pun mina pe pusca si sa apar patria in primejdie. E adevarat ca cineva mi-a dat atunci sfatul care, recunosc, nu-mi venise in minte nici o clipa, sa dau un telefon acasa si sa vad ce se intimpla. Si bineinteles, parintii mei, numai ei stiau ce simteau, mi-au spus ca nu e nevoie si sa stau pina la capat. Mai aveam doua saptamini de stat acolo. Deci, cind m-am intors totul era consumat, garzile patriotice isi depusesera armele inapoi in depozit. Dar asta a fost reactia mea imediata.
- Dar nu v-a trecut prin minte sa ramineti acolo?
- Sa ramin?! Nici un moment! Ideea era sa vin aicea sa ma bat cu rusii.
- Ce sansa ati avut!. Nu v-ati gindit cind ati luat pasaportul, cind v-ati imbratisat parintii, ca e poate pentru citiva ani, ca veti ramine in Italia?
- Nu. Absolut deloc. Dar, baga de seama ca ma duceam, printre altele, si ca sa-mi vad familia. Sora mamii, casatorita acolo, care plecase in 47, cu sotul si cu cei 6 copii. Eu ii vedeam pentru prima oara atunci, la 20 de ani. Si m-au primit foarte afectuos. Si ei, ei da, si-au pus problema daca e cazul sa ma intorc sau nu, dar eu am spus ca am datoria mea. Ceea ce, bineinteles, a facut sa fiu privit cu multa admiratie de familia mea italiana. Asta este. Cu multa admiratie si cred cu oarecare usurare de unchiul meu, care deja avea 6 copii de hranit, probabil ca o gura in plus ar fi fost....
- Dar alti colegi de facultate, cum e Mihnea Berindei, au ramas. N-ati povestit nimic despre el.
- Mihnea era cu un an mai tinar. Erau relatii amicale. Dar nu strinse. N-am fost niciodata la el acasa. Nici el la mine. Am avut ocazia sa fim mai mult impreuna in niste calatorii la Iasi, una in orice caz, pentru ca acolo era sesiunea pe tara a cercurilor studentesti.
- Cum v-ati decis pentru istorie medie tirzie, secolul XVIII, prima jumatate a lui XIX? Puteati sa va specializati in veche...
- Mai degraba istorie moderna. Istorie moderna romaneasca.
- Unul din primele articole publicate e despre Cantemir, inceput de secol XVIII.
- Eram deja la institut. Oricum istorie romaneasca si istorie moderna, Cantemir nu e un medieval. Intotdeauna au mers impreuna, pentru mine, istorie universala si istorie romaneasca, istorie medievala si istorie moderna. Si din secolele evului mediu nu ma simt nici acum acasa in cele dintii. Adica, mai am mult de invatat despre Carolingieni. Ceea ce inseamna ca citesc cu mare placere cronicele secolului IX, dar.... nu am ceva de spus despre asta, decit la catedra. Altfel, pentru cercetarile mele, trebuie sa cobor la secolul al XV-lea - al XVI-lea.
- De ce totusi, secolele XVIII-XIX? De unde interesul pentru ele?
- Uite de ce. Iti spun imediat. XVIII si XIX mi se par...
- Secolul XIX era perioada profesorului Maciu la facultate...
- Si? Crezi ca mi-a placut vreodata sa-l ascult pe Maciu?
- Dar totusi e perioada lui. E ceva poate mecanic in mintea mea. Sint profesori care au facut scoala pentru subiectele pe care le predau, temele lor mari. D-voastra ati lucrat pe secolele XVIII-XIX fara sa fiti indrumat....
- Fara, categoric. Nici un fel de indrumare. Ma faci atent la un lucru pe care nici nu-l observasem, ca sa zic asa. Dar aicea m-au condus numai lecturile mele. Iar secolele XVIII-XIX sint pentru mine in legatura nemijlocita cu timpul meu. Adica este ca si cum m-as ocupa de, cum sa spun, de istoria de ieri. De o istorie inca foarte apropiata, pe care o ating. Distanta o simt fata de secolul al XVI-lea sau al XVII-lea.
- Atunci sa inteleg ca v-ati ocupat de secolul XIX pentru ca nu puteati de secolul XX?
- Chiar nu se putea de secolul XX. Sigur ca nu. Dar nimic nu ma impiedica sa citesc. Deci sa aflu. Curiozitatea mea era la fel de mare pentru secolul XX. Si a ramas.
- Dar n-ati scris!
- Sigur ca n-am scris. Fiindca n-as fi putut spune ce gindeam.
- Pentru cineva care a rasfoit editiile d-voastra din corespondenta Iorga isi da seama foarte usor din note ca lecturile d-voastra sint foarte solide pe secolul XX, ca sinteti un pasionat al amanuntului, citati reviste de care n-a auzit nimeni, care nu s-au pastrat decit poate la Academie, unele sigur nici acolo...
- Stiu. Stiu.... Da. Vezi, totul ne face sa revenim la atmosfera de acasa. La apropierea de tatal meu care fusese un om atit de cuprinzator in curiozitatea lui incit nu-i ramasese strain nimic din epoca in care traise. Pun acum ordine in biblioteca noastra si am ramas uimit sa vad ca exista acolo nu mai putin de trei carti despre Einstein, una din anii 20, una din anii 30 si alta din anii 50. Eu nu merg asa de departe. Adica, fizica sau matematica mi-au ramas straine, chiar astronomia, si am gasit vreo doua carti de astronomie, printre cartile tatii. In orice caz, el traise cu pasiune epoca lui, o cunostea deplin si ma introdusese in ea pe nesimtite, ca si cum as fi fost eu alaturi de el in toata acea viata. Ma gindesc si la plimbarile noastre prin Bucuresti, cind m-a invatat casa cu casa, pe anumite strazi, cine locuise altadata acolo. Si am sa fiu probabil ultimul care o s-o stie. Deci, asta s-a facut de la sine. Interesul pentru biografia bunicului meu facea ca tot ce intra in arcul anilor 1870-1940 sa fie iarasi domeniul pe care am dorit sa-l cunosc. Si, ce vrei, ramin la ideea ca prin parintii nostri si prin bunici, mai ales cind este o familie asa de patrunsa de traditie cum era a noastra, poti face firesc legatura cu ceea ce pentru altii este trecut istoric. In 1982, in primavara, eram oaspetele lui Sir Steven Runciman, la castelul lui din Scotia si imi amintesc ca, intre alte subiecte ale conversatiilor noastre docte si varii, a ajuns sa-mi spuna ca bunica lui, pe care o cunoscuse, facuse o reverenta lui George IV, cind a vizitat Edinburg-ul dupa Waterloo. Si am cazut de acord, cu aceasta ocazie, Sir Steven si cu mine, ca trecutul incepe foarte departe. Pina acolo sintem noi, intr-un fel sau altul viata noastra se intinde inapoi foarte departe.
- Daca spuneti ca formarea d-voastra a fost ceva foarte organic, determinat de familie in masura covirsitoare in acest caz ati mai avut mentori?
- Pai i-am pomenit adineauri: Mihai Berza, d-ra Holban, Emil Lazarescu.
- Dar acesti mentori pe care i-ati avut au venit intr-o perioada in care erati suficient de bine format intelectual, practic ei nu v-au determinat traiectoria intelectuala, profesionala?
- Nu, n-au determinat. Dar au adincit fagasul. Au intarit malurile.
- E mai degraba o relatie de colegialitate decit una de tipul magistru-invatacel?
- Ca sa fiu invatacel ar fi trebuit sa nu stiu nimic. Or, nu-mi amintesc vreodata sa nu fi stiut nimic. Totdeauna am stiut ceva.
- Lucrul asta va deosebeste mult de multi din colegii d-voastra de generatie, de meserie, la care e usor sa identifici un mentor. Am vorbit despre asta si cu profesorul Mihai Maxim. Dinsul spune clar ca a facut arheologie, apoi a fost trimis la Baku si Moscova pentru turcologie, s-a intors la Bucuresti, unde a lucrat cu profesorul Berza, apoi la Istanbul cu profesorul Inalcik. Si spune apasat ca s-a format sub indrumarea lor, are portretele lor la loc de cinstire...
- Dar la Maxim e vorba de o specializare foarte stricta. Intreaba-l si altceva decit istorie otomana! Eu n-am avut niciodata aceasta specializare pentru ca am crescut intr-o casa plina de carti, pentru ca....
- Stati, stati! Si altii au crescut in case pline de carti!
- Dar nu le-au citit.
- Da, probabil.
- Interesul meu pentru literatura, de pilda, este foarte mare si foarte variat. Intreaba-ma literatura poloneza, elvetiana. Nu stiu, lucrurile astea imi sint consubstantiale. Asa ca n-am putut sa intru intr-un sant ingust cu maluri inalte.
- Acest lucru va si deosebeste de restul breslei. Noi ca studenti simteam lucrul acesta.
- Da? Imi pare bine de asta. Ce vrei? E un dat. Asa m-am format eu, asa am ramas. Asta este.

Interviu realizat, transcris si editat
de Armand Gosu
Bucuresti, 9 iunie 2004

(va urma)