Miros de vodca cu bus si multitudine culturala

Mersul cu bus-ul e util si chiar placut, pentru unii. Nu si pentru cei care, cu mandrie de tip patriotic, spun ca nu au mers in viata lor, una mai scurta sau mai lunga de America, in bus. Am cunoscut si romani din aceasta categorie, care in afara faptului ca merg din cand in cand la frizer american, nu prea s-au schimbat de la venirea pe "taramul fagaduintei"…
Dar, un prieten oregonian plecat de ceva vreme din tara imi povestea ca merge cu bus-ul de trimet zilnic, si e foarte multumit de asta. De fapt, in aceasta stare de multumire relativa am regasit bucuria de a fi liber, de a fi departe de mizeria cotidiana din tara, de starea de saracie saturata de acolo, de salariile "uriase" de peste cam 100 de dolari, de fete cunoscute ca Nastase, Iliescu si Basescu, care invadeaza micul ecran mai abitir ca spoturile comerciale pe Fox sau CNN.
Si, dintr-o data, mi-am pus in cap sa merg si eu cu bus-ul, nu ca m-as plictisi prin downtown, ci pentru ca, mi-am zis, de ce sa nu fac si asta daca tot sunt in America si n-am bani sa merg la Las Vegas, de exemplu? Si nu mi-a parut rau. Atmosfera constructiva, vorba dlui Iliescu, oameni de toate culorile, mirosuri la fel, cu toate ca mai lejer ca-n Bucurestiul minunatului RATB. O dupa-amiaza de iarna cuminte, inainte de zapada mare, cand oamenii se retrag la apartamentele lor si se gandesc deja ce o sa faca Trail Blazers in meciul serii, sau ce mai fac tipii din Seinfeld. La orele astea, scaune libere mai greu. Oameni plictisiti, fetze muncite pentru dolar, bagaje. Se citesc ziare in toate limbile planetei, dar si poezie - cred ca e studenta la PSU, se asculta muzica la portabile cu casti, pare sport statal aici. M-am molipsit si eu, am radio stereo cu casti. Watson, ca Sony e pentru cei care munceste (sic).
A fost ca o strafulgerare de genul celor din "Highlander". Un miros puternic de vodca mi-a navalit in nara flamanda. M-am uitat in jur, incercand sa ghicesc de unde vine. Si caut. E, poate, de la doamna grasa, de culoare, cu buze groase de cantareata de gospel, care sta pe scaun si ar avea nevoie de inca unul; sau vine din dreapta, de la fata asiatica plina cu sacose in brate. Sau dinspre muncitorul de la PGE, scrie pe el, bucuros ca a luat banii azi, sta chiar langa mine. Pot sa ating un om care castiga vreo $40 pe ora. Asta da vedeta, nu Michael Jackson. Dar nu conteaza de unde vine.
Gandul ma trimite in tara, in zilele cand foloseam si eu bus-ul prin Bucuresti, o cutie miscatoare, ce parca mergea vesnic in reluare, indiferent de anotimp. Un cartier minunat, unde baietii cu bila-n vene demontau si lasau o masina pe butuci in 30 de minute. Era prin Sud, unde poate ati trait si unii dintre voi... Aici, cand oamenii plecau la munca, dimineata pe la 5, aveam o marca. Spirtul. Ti se lipea de nari si cine l-a simtit o data, nu-l uita toata viata. Venea din fatza, de la sofer. Care se incalzea cu lampa cu spirt, din cele care se foloseau in excursiile la munte, cu corturile. Pe el, si instalatia de bord. Acest miros se raspandea repede in tot autobuzul, cum se numeste la noi in tzara bus-ul (pentru cei care au uitat). Fie ca mergeam la scoala, fie ca mergeam la vreun club, la munca sau doar sa merg de dragul de a iesi din cartier, mirosul acesta din zilele de iarna adevarata ma urmarea si ma urmareste si azi.
Dar mai mult cel de vodca. De la muncitorii de la serele Berceni din schimbul de noapte, sau de la cei de prin fermele din jurul Bucurestiului, care la primele ore ale diminetii se intorceau rupti de munca la sticla de sanie. Si emanau. Miros de vodca ieftina, contrafacuta. E drept, in busul de trimet, puteti fi siguri ca era vorba de Smirnoff, Absolut sau Finlandia. Dar mirosul e acelasi, de vodca. Insa nu mai conteaza.
Aici, soferul made in US are instalatie proprie de incalzire, si semn al faptului ca traim intr-o tara aproape ideal de libera, nu are cabina inchisa. Doar o linie trasata pe jos, care spune ca nu ai voie sa pasesti in aria soferului. La noi, pe langa mirosul de spirt, vodca si mizerie spirituala si morala din acele zile de cartier din sud, mai era una: soferul se "proteja" intre peretii din plexiglas ai unei cabine ce semana astfel cu masina antiglont a Papei Ioan Paul al II-lea. Si in nici un caz pe acele linii nu vedeai oameni cu carti de versuri in mana. Nici macar ziare nu se prea citeau, ca trebuia sa-ti feresti buzunarele cu atentie, daca nu vroiai sa ramai fara vreo 2-3 luni din viata, cam cat dura pana-ti refaceai actele. La militie, primarie si alte corupte si birocrate institutii ale vremii. Care a trecut pentru noi toti, sper, pentru totdeauna. Dar amintirile, ca si mirosul de vodca - ce-mi arata acum cum e-n Romania ca-n America -, raman pe viata.

Fata de la JCPenney
Sta cuminte la casele de marcat, chiar la intrare, tot timpul in picioare… Nu m-am uitat cum o cheama, pe ecuson. Oricum nu conteaza; ca ea sunt cu sutele, miile, in America. Bine, nu m-am uitat la ecuson ca aveam la ce sa ma uit…
Simpla, slaba elegant de ireversibil, un corp de balerina fara sa exagerez cu un cliseu, cam ca Mihaela, cu dedicatie… Par lung, bine tuns, cu fusta croita, normal, sexy, si un taior asemenea. E la Customer Reception. Dezinvolta, nu cred ca "sare" de 18. Chiar ma intreb, ca sa lucreze acolo o fi fost nevoie de semnatura de la parinti? Ar putea lucra intr-un office, cu succes, daca ar avea ceva IQ mai sus. Aici totul e incurajat. Esti incurajat sa lucrezi de tanar pentru diferite companii, chiar ti se propune sa faci asta prin reclame de o schioapa. O faci contra unei burse de studiu anuale. Intai mergi la colegiu, muncesti pentru ei in timpul asta, ca de asta te platesc din fragezime, si mai apoi vezi tu ce mai faci. Sau ce-ti ofera viata. La fete, e mai simplu. Multe lucreaza de mici, merg si la scoala, o perioada, de unde rezulta rubrica "some college". Unele se marita, sau fug cu baiatul din visul fara de cusur. Am vazut cu totii in filmele americane. Altele iau viata in piept si invata tare pentru a-si castiga un loc in societate. Mai sus. Categoria "a avut puterea sa mearga mai departe"... Clasicul exemplu de succes. Asa se intampla si cu partea masculina. E politica generala, de tip capitalist suta la suta.
Pierzi ani din cei mai frumosi ai vietii, dar faci un ban si poti imbatrani fericit cu doi lei in buzunar, sau cum scria cineva drag mie, de doi poli… Sa imbatranesti la pas fara sa-ti dai seama ca treci pe langa viata si viata pe langa tine. Te trezesti la 30, sau 40, ca ai adunat cateva stele la rever supraveghind impachetarea hamburgerilor frumosi mirositori la McD. Pentru unii frustrare, pentru altii nemultumire vadita, pentru unii impacare cu sinele. Am vazut asta, nu demult, in tara, tot la McD…
Si din nou imi zboara gandul la fetele de la tejghea. De la tejgheaua din economia de tranzitie, fara sfarsit, insa. Adica cea romaneasca. Unde nu vezi asa ceva. NU simplitate, curatenie, frumusete nealterata de farduri, pudre, impresii etc. DAR raspunsuri tupeiste, de parca tu ai fi angajat si nu ele, in majoritate urate, grase, puturoase. Sunt angajate ca aproape nu mai ai pe cine sa angajezi de pe piata. Au ramas doar cele "refuzate" la export in tari ca Grecia, Cipru, Italia si alte tari care "iau spuma". Chiar ma gandeam sa caut in minte un echivalent. Fata de la Cocor, Romarta, Unirii sau Piata Sudului. Dar nu se potriveste, toate sunt acre, plictisite, angajate pe… doi poli. Si acolo raman pe viata, condamnate la o moarte inceata, dar sigura. E drept, cele cateva care se mai gasesc bine cu fizicul si poate oarecum si cu intelectul stau si ele printr-un office, ca-n America. Situatia, nu office-ul. Asa ca negasind corespondent, merg mai departe. Si ajung in perioada, vazuta in filmele romanesti alb-negru din anii '60, cu tanara vanzatoare. Imbracata tot scurt, ca asa-s uniformele de serviciu, tunse la fel, ca asa e regulamentul intern. Atunci, sa lucrezi intr-un magazin era bine. Terminai liceul si, daca mama avea "conexiuni" cu mai marii, intra si fata "pe serviciu", chiar la 18 ani. Si multe acolo ramaneau, pe drumul spre pensie.
O singura amintire frumoasa generata de filmele la comanda din acea vreme, in care societatea socialista trebuia frumos colorata: fata care primeste un trandafir rosu, sau o garoafa, de la un admirator, in mijlocul raionului unde lucra. Nu mai stiu, cred ca era in "Un film cu o fata fermecatoare". Daca nu l-am nimerit, macar pot spune ca mi-a placut titlul si de aceea l-am citat. Precum papusa de la JCPenney, dintr-o seara blanda de sfarsit de martie, intr-un magazin mare si aproape gol, dintre doua orase aproape la fel, dintr-o lume care nu are numitor comun cu cea in care toti sunt un singur numitor…

Martie 2004, Portland, USA