Miros de vodca cu bus si multitudine culturala
Mersul cu bus-ul e util si chiar placut, pentru unii. Nu si pentru cei
care, cu mandrie de tip patriotic, spun ca nu au mers in viata lor, una
mai scurta sau mai lunga de America, in bus. Am cunoscut si romani din
aceasta categorie, care in afara faptului ca merg din cand in cand la
frizer american, nu prea s-au schimbat de la venirea pe "taramul
fagaduintei"
Dar, un prieten oregonian plecat de ceva vreme din tara imi povestea ca
merge cu bus-ul de trimet zilnic, si e foarte multumit de asta. De fapt,
in aceasta stare de multumire relativa am regasit bucuria de a fi liber,
de a fi departe de mizeria cotidiana din tara, de starea de saracie saturata
de acolo, de salariile "uriase" de peste cam 100 de dolari,
de fete cunoscute ca Nastase, Iliescu si Basescu, care invadeaza micul
ecran mai abitir ca spoturile comerciale pe Fox sau CNN.
Si, dintr-o data, mi-am pus in cap sa merg si eu cu bus-ul, nu ca m-as
plictisi prin downtown, ci pentru ca, mi-am zis, de ce sa nu fac si asta
daca tot sunt in America si n-am bani sa merg la Las Vegas, de exemplu?
Si nu mi-a parut rau. Atmosfera constructiva, vorba dlui Iliescu, oameni
de toate culorile, mirosuri la fel, cu toate ca mai lejer ca-n Bucurestiul
minunatului RATB. O dupa-amiaza de iarna cuminte, inainte de zapada mare,
cand oamenii se retrag la apartamentele lor si se gandesc deja ce o sa
faca Trail Blazers in meciul serii, sau ce mai fac tipii din Seinfeld.
La orele astea, scaune libere mai greu. Oameni plictisiti, fetze muncite
pentru dolar, bagaje. Se citesc ziare in toate limbile planetei, dar si
poezie - cred ca e studenta la PSU, se asculta muzica la portabile cu
casti, pare sport statal aici. M-am molipsit si eu, am radio stereo cu
casti. Watson, ca Sony e pentru cei care munceste (sic).
A fost ca o strafulgerare de genul celor din "Highlander". Un
miros puternic de vodca mi-a navalit in nara flamanda. M-am uitat in jur,
incercand sa ghicesc de unde vine. Si caut. E, poate, de la doamna grasa,
de culoare, cu buze groase de cantareata de gospel, care sta pe scaun
si ar avea nevoie de inca unul; sau vine din dreapta, de la fata asiatica
plina cu sacose in brate. Sau dinspre muncitorul de la PGE, scrie pe el,
bucuros ca a luat banii azi, sta chiar langa mine. Pot sa ating un om
care castiga vreo $40 pe ora. Asta da vedeta, nu Michael Jackson. Dar
nu conteaza de unde vine.
Gandul ma trimite in tara, in zilele cand foloseam si eu bus-ul prin Bucuresti,
o cutie miscatoare, ce parca mergea vesnic in reluare, indiferent de anotimp.
Un cartier minunat, unde baietii cu bila-n vene demontau si lasau o masina
pe butuci in 30 de minute. Era prin Sud, unde poate ati trait si unii
dintre voi... Aici, cand oamenii plecau la munca, dimineata pe la 5, aveam
o marca. Spirtul. Ti se lipea de nari si cine l-a simtit o data, nu-l
uita toata viata. Venea din fatza, de la sofer. Care se incalzea cu lampa
cu spirt, din cele care se foloseau in excursiile la munte, cu corturile.
Pe el, si instalatia de bord. Acest miros se raspandea repede in tot autobuzul,
cum se numeste la noi in tzara bus-ul (pentru cei care au uitat). Fie
ca mergeam la scoala, fie ca mergeam la vreun club, la munca sau doar
sa merg de dragul de a iesi din cartier, mirosul acesta din zilele de
iarna adevarata ma urmarea si ma urmareste si azi.
Dar mai mult cel de vodca. De la muncitorii de la serele Berceni din schimbul
de noapte, sau de la cei de prin fermele din jurul Bucurestiului, care
la primele ore ale diminetii se intorceau rupti de munca la sticla de
sanie. Si emanau. Miros de vodca ieftina, contrafacuta. E drept, in busul
de trimet, puteti fi siguri ca era vorba de Smirnoff, Absolut sau Finlandia.
Dar mirosul e acelasi, de vodca. Insa nu mai conteaza.
Aici, soferul made in US are instalatie proprie de incalzire, si semn
al faptului ca traim intr-o tara aproape ideal de libera, nu are cabina
inchisa. Doar o linie trasata pe jos, care spune ca nu ai voie sa pasesti
in aria soferului. La noi, pe langa mirosul de spirt, vodca si mizerie
spirituala si morala din acele zile de cartier din sud, mai era una: soferul
se "proteja" intre peretii din plexiglas ai unei cabine ce semana
astfel cu masina antiglont a Papei Ioan Paul al II-lea. Si in nici un
caz pe acele linii nu vedeai oameni cu carti de versuri in mana. Nici
macar ziare nu se prea citeau, ca trebuia sa-ti feresti buzunarele cu
atentie, daca nu vroiai sa ramai fara vreo 2-3 luni din viata, cam cat
dura pana-ti refaceai actele. La militie, primarie si alte corupte si
birocrate institutii ale vremii. Care a trecut pentru noi toti, sper,
pentru totdeauna. Dar amintirile, ca si mirosul de vodca - ce-mi arata
acum cum e-n Romania ca-n America -, raman pe viata.
Fata de la JCPenney
Sta cuminte la casele de marcat, chiar la intrare, tot timpul in picioare
Nu m-am uitat cum o cheama, pe ecuson. Oricum nu conteaza; ca ea sunt
cu sutele, miile, in America. Bine, nu m-am uitat la ecuson ca aveam la
ce sa ma uit
Simpla, slaba elegant de ireversibil, un corp de balerina fara sa exagerez
cu un cliseu, cam ca Mihaela, cu dedicatie
Par lung, bine tuns,
cu fusta croita, normal, sexy, si un taior asemenea. E la Customer Reception.
Dezinvolta, nu cred ca "sare" de 18. Chiar ma intreb, ca sa
lucreze acolo o fi fost nevoie de semnatura de la parinti? Ar putea lucra
intr-un office, cu succes, daca ar avea ceva IQ mai sus. Aici totul e
incurajat. Esti incurajat sa lucrezi de tanar pentru diferite companii,
chiar ti se propune sa faci asta prin reclame de o schioapa. O faci contra
unei burse de studiu anuale. Intai mergi la colegiu, muncesti pentru ei
in timpul asta, ca de asta te platesc din fragezime, si mai apoi vezi
tu ce mai faci. Sau ce-ti ofera viata. La fete, e mai simplu. Multe lucreaza
de mici, merg si la scoala, o perioada, de unde rezulta rubrica "some
college". Unele se marita, sau fug cu baiatul din visul fara de cusur.
Am vazut cu totii in filmele americane. Altele iau viata in piept si invata
tare pentru a-si castiga un loc in societate. Mai sus. Categoria "a
avut puterea sa mearga mai departe"... Clasicul exemplu de succes.
Asa se intampla si cu partea masculina. E politica generala, de tip capitalist
suta la suta.
Pierzi ani din cei mai frumosi ai vietii, dar faci un ban si poti imbatrani
fericit cu doi lei in buzunar, sau cum scria cineva drag mie, de doi poli
Sa imbatranesti la pas fara sa-ti dai seama ca treci pe langa viata si
viata pe langa tine. Te trezesti la 30, sau 40, ca ai adunat cateva stele
la rever supraveghind impachetarea hamburgerilor frumosi mirositori la
McD. Pentru unii frustrare, pentru altii nemultumire vadita, pentru unii
impacare cu sinele. Am vazut asta, nu demult, in tara, tot la McD
Si din nou imi zboara gandul la fetele de la tejghea. De la tejgheaua
din economia de tranzitie, fara sfarsit, insa. Adica cea romaneasca. Unde
nu vezi asa ceva. NU simplitate, curatenie, frumusete nealterata de farduri,
pudre, impresii etc. DAR raspunsuri tupeiste, de parca tu ai fi angajat
si nu ele, in majoritate urate, grase, puturoase. Sunt angajate ca aproape
nu mai ai pe cine sa angajezi de pe piata. Au ramas doar cele "refuzate"
la export in tari ca Grecia, Cipru, Italia si alte tari care "iau
spuma". Chiar ma gandeam sa caut in minte un echivalent. Fata de
la Cocor, Romarta, Unirii sau Piata Sudului. Dar nu se potriveste, toate
sunt acre, plictisite, angajate pe
doi poli. Si acolo raman pe viata,
condamnate la o moarte inceata, dar sigura. E drept, cele cateva care
se mai gasesc bine cu fizicul si poate oarecum si cu intelectul stau si
ele printr-un office, ca-n America. Situatia, nu office-ul. Asa ca negasind
corespondent, merg mai departe. Si ajung in perioada, vazuta in filmele
romanesti alb-negru din anii '60, cu tanara vanzatoare. Imbracata tot
scurt, ca asa-s uniformele de serviciu, tunse la fel, ca asa e regulamentul
intern. Atunci, sa lucrezi intr-un magazin era bine. Terminai liceul si,
daca mama avea "conexiuni" cu mai marii, intra si fata "pe
serviciu", chiar la 18 ani. Si multe acolo ramaneau, pe drumul spre
pensie.
O singura amintire frumoasa generata de filmele la comanda din acea vreme,
in care societatea socialista trebuia frumos colorata: fata care primeste
un trandafir rosu, sau o garoafa, de la un admirator, in mijlocul raionului
unde lucra. Nu mai stiu, cred ca era in "Un film cu o fata fermecatoare".
Daca nu l-am nimerit, macar pot spune ca mi-a placut titlul si de aceea
l-am citat. Precum papusa de la JCPenney, dintr-o seara blanda de sfarsit
de martie, intr-un magazin mare si aproape gol, dintre doua orase aproape
la fel, dintr-o lume care nu are numitor comun cu cea in care toti sunt
un singur numitor
Martie 2004, Portland, USA
|