Alexei Vakulovski

"Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala,
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza."
(Daniil Harms)

"Neamul nostru nu-i o papadie"
Vasile Vaculovschi (1923)

Tare multi oameni au murit in satul nostru in timpul foametei. Nici nu-i putem compara cu cei cazuti in razboi. Putini barbati apti de munca erau atunci in localitate; citiva ani pamintul a fost lucrat de femei si copii. O seceta arzatoare ne veni in 1945-1946, iar iarna urmatoare fu vitrega, geroasa, cu foarte multa zapada. Era frig si linga gura cuptorului. Drumurile satului erau astupate, izbucnea unde si unde cite o pirtie rusinoasa parca, care ducea la fintina, la grajd, la casele oamenilor. Se stingea lumea si nu avea macar cine s-o ingroape. Toti erau fara vlaga, erau anemici, aveau un singur gind: sa manince, sa manince… Pareau pierduti, zapaciti. Nimeni nu credea in nimic. Toti aveau un singur ideal: piine. A fost, totusi, formata in iarna aceea crunta o echipa de barbati mai vigurosi care sapau gropi comune, pe care, dupa ce le umpleau cu trupuri, le astupau cu tarina si acesta era tot ritualul ingropaciunii. Nimeni nu-i plingea.
Anume in timpurile vitrege, tragice omul se apropie mai mult de arbori, de pasari, de huma si intelege mai adinc orice miscare a vietii pe pamint. Dupa ce trece cumpana, el, pare-mi-se, isi ridica ochii spre stele. Si asta e bine.
Altceva ma framinta: prea repede ne deprindem noi cu toate lucrurile - si cu cele bune, si cu cele rele. Prea nepasatori devenim. E rau? Nu-i pacat. In alte timpuri a fost si mai rau. Mor cei apropiati? Nimic nu-i vesnic. Unde e inmormintat strabunelul, bunelul? Tata stie. Daca stie si el… Inaintam spre mocirla. E vremea sa ne oprim la un cot de drum si sa cugetam asupra faptelor noastre.
Mormintele acestea comune mai pot fi zarite, daca le cauti atent, in cimitirul satului, dar nimeni nu le acorda nici o atentie, cu parere de rau. Pare ca generatiile ingropate in cimitir nu se cunosc intre ele. Daca am fi pasari calatoare, am gasi cuibul unde ne-am nascut? Ma indoiesc.
In 1946-1947 copiii nu frecventau scoala. Invatatorii ii vizitau la domiciliu si-i gaseau deseori morti alaturi de parinti. Ii inmormintau. Nu are ce cauta cartea acolo, unde copilul se umfla de foame, iar parintele nu-l poate ajuta cu nimic.
In primavara au inceput a da ajutor celor care au supravietuit, dar totusi oamenii continuau sa moara inca, deoarece erau distrofici, erau storsi de puteri. Cind auzeau ca se aduce piine in sat, multi nu puteau astepta acasa, ieseau in intimpinarea ei si nu erau putini cei care nu se mai puteau intoarce acasa. Mureau in drum. Gindindu-ma la vremurile acelea grele, deseori imi pun intrebarea: putea oare fi evitata foametea in Moldova? Doar seceta nu-i un oaspete rar prin partile noastre. Pamintul acesta a fost pirjolit, ars, uscat, napadit de lacuste… Dar oamenii n-au murit in asa proportii, au rezistat, au invins. Neamul nostru nu poate fi comparat cu o papadie. Neamul nostru nu-i o papadie. La intrebarea aceasta vor raspunde specialistii, dar mie mi se pare ca n-am fi suferit noi zilele acelea negre, daca nu li se lua oamenilor tot griul, tot porumbul, adica toata piinea. Lumea a ramas fara hrana. Daca ar fi fost atunci lichidate rechizitiile, lumea n-ar fi murit de foame, ar fi rezistat, s-ar fi salvat. Greul foametei a fost dus si-n 1946-1947 tot de bietul satean. El nu e numai talpa tarii, ci si tapul ei ispasitor.
O mare tristete ma copleseste cind ma gindesc ca urgia foametei a trecut parca neobservata de stiinta noastra istorica. Ramin uimit cind vad cite pete albe sunt in istoria noastra. Oamenii care o scriu nu par a fi cercetatori seriosi, ci niste pseudosportivi care trec prin slalomuri prin timpuri. Dar lumea nu uita foametea. Stiu despre foamete chiar si copiii cei mai mici. Doar in zilele celea negre le-au murit rudele, buneii. Multi poate au fost dusi in mormint numai lesinati, caci ar fi o naivitate sa vorbim la modul serios de o asistenta medicala in acele timpuri. Omul crescut numai cu mirosul florilor nu poate rezista greutatilor vietii, sa nu uitam aceasta. Sa le deschidem ochii urmasilor nostri, sa le spunem tot adevarul, chiar daca acest adevar musca. Chiar daca acest adevar doare.