|
Intr-o dimineata de martie, poetul Mihai Ursachi
s-a hotarit sa plece dintre noi, sa se desparta de aceasta Vale
a Plingerii care este lumea in care traim. Sau, mai degraba,
inima sa a hotarit acest lucru, obosita, probabil, sa mai bata intr-o
lume atit de urita si neasezata, atit de indepartata
de idealul de frumusete clasica, greceasca si germana, pe care poetul
l-a cultivat intreaga sa viata. A fost prima veste ce mi-a sosit
in acea miercuri dimineata si nu ma pot obisnui cu ea, nu pot s-o
accept, atit mi se pare, nu doar incredibila, ci si insuportabila,
chiar si acum cind l-am trecut dincolo, in cea mai buna dintre
lumi si in cea mai frumoasa zi din primavara acestui an.
Pentru generatia mea de scriitori ieseni - si nu cred ca Nichita Danilov,
Lucian Vasiliu, Dan Petrescu, Dorin Spineanu, Sorin Antohi etc ma vor
contrazice -, Mihai Ursachi a fost unul dintre putinele repere, in
egala masura scriitoricesti si morale, incontestabile, intr-o vreme,
perioada noastra de formare de dupa mijlocul anilor saptezeci, in
care acestea erau atit de rare incit puteai sa le numeri
pe degetele de la o singura mina. De altfel, a fost un reper si
pentru membri ai generatiei mele din alte parti - Petru Romosan, Traian
T. Cosovei, Ion Muresan s.a. Tocmai de aceea, plecarea sa in America
din 1981 a fost resimtita de fiecare dintre noi drept o pierdere ireparabila,
un fel de doliu de o intensitate apropiata celui de acum, cind Omul
din Poetul Mihai Ursachi si-a luat ramas bun pentru vecie.
In ce ma priveste, nu pot sa uit diminetile de duminca de la sfirsitul
anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci, cind il
vizitam cu regularitate, ne citeam reciproc ce scrisesem intre timp,
discutam despre poezie, filosofie, dar si despre politica, imi imprumuta
o editie rara din Talmud, poeziile unor Holderlin sau Trakl, ori o ultima
aparitie a "noilor filosofi", pe atunci in voga internationala,
carora, in ciuda anticomunismului comun, le gasea si punctele slabe.
Imi placea ceaiul verde si parfumat pe care il pregatea, trabucele
pe care le procura cu dificultate si le oferea cu gentilete ori, de ce
sa n-o spun?, whisky-ul sau vinul, intotdeauna de cea mai buna calitate.
Din America s-a intors imediat dupa revolutie, chemat de noi, prietenii
mai tineri, carora s-a adaugat Andrei Plesu, ministrul de atunci al culturii.
Nu pot uita nici acum bucuria revederii de atunci, cum nu pot uita tot
ceea ce am facut sau am incercat sa facem impreuna, in
cultura, in activitatea civica ori in cea politica. Probabil,
concetatenii nostri si-l amintesc de la mitingurile pentru democratizare
de la inceputurile deceniului trecut, cind, el, poetul atit
de subtil, rafinat, tradus in peste treizeci de tari, inflacara
multimile adunate in Piata Unirii ori in fata Palatului Culturii.
Dar citi, oare, mai tin minte ca a fost presedintele Aliantei Civice
ori ca vreme de patru ani s-a aflat in serviciul orasului, in
calitate de consilier municipal? O activitate nu foarte poetica, dar de
care s-a invrednicit cu acceasi devotiune cu care s-a invrednicit
de fiecare pagina scrisa pe care ne-a lasat-o mostenire.
Acum, Mihai Ursachi, cel care devenise un simbol al orasului nostru inca
de la mijlocul anilor saptezeci, a plecat dintre noi. Din fericire, admirabila
sa poezie si admirabilul sau curaj literar, civic si politic au ramas
sa ne calauzeasca in continuare. Intr-o lume atit de
plina de false valori si de simboluri calpe, probabil ca este prea putin
loc pentru cele adevarate. Numai ca, in vreme ce cele dintii
vor disparea in neantul, "neantul valah", vorba lui Cioran,
un autor pe care il iubea, din care au aparut, Mihai Ursachi si-a
inceput drumul spre eternitate.
Drum bun, Badie Mihai! Dumnezeu sa te ocroteasca! In inimile noastre,
vei ramine de-a pururi, de-a pururea pururi! Vesnica recunostinta,
Magistre…
|
