|
22.X.2001
Bun gasit!
Va scriu "ratacitii din surghiun".
Nu rideti, ca eu asa ma socot de cind
sint pe meleaguri straine. Mii de scuze ca nu v-am
scris, dar pentru mine e un chin sa scriu, caci in
fata-mi sta o dilema: sa scriu adevarul
(care-i foarte amar!) sau sa scriu minciuni (dar, la ce bun?!).
Iata de ce de cind sintem aici n-am scris nimanui
nici o scrisoare. Stiu ca n-avem dreptate, dar deseori viata
ne impune legile sale si noi nu putem schimba nimic... Dar sa-ncerc
(de voi reusi) sa deschid unele paranteze. Doi ani de surghiun!
Va-nchipuiti, eu, care eram o fricoasa fara
pereche (ca multe am mai pierdut in viata din
lipsa curajului!) intr-o buna zi am aterizat intr-o
tara straina?! Romantica, cum ma
stiam, visam sa vad Paradisul! (sau cum zic Italienii:
toata Europa de Est s-a ratacit in Italia,
crezind ca aici e America!). Cu parere de rau,
cred ca si eu, ca si multi alti straini
rataciti, am incurcat adresa...
Dar sa-ncerc s-o iau de la inceputul calatoriei
"in tara fantasmelor".
Stiti ce saracie era cu doi ani in urma
in Moldova, e inutil sa va amintesc, o fac doar pentru
a releva cauzele "evadarii" nule. Fara
salariu de 5-6 luni, n-aveam un ban in casa, eram distrusa.
Mai ales cind a aparut Cristi, nepotelul. Si noi
nu gaseam de la cine sa-mprumutam bani macar
sa ne ducem sa-l vedem. Simbata, cind
aveam posibilitatea sa plec la copii, mi se rupea inima de jale
si necaz, ca nu gaseam de la cine sa-mprumutam
macar 10 lei de drum (de risul lumii!). Stiti
ca locuiam intr-o casa cu 12 apartamente, toti
profesori (cu buzunarele rupte, ca si noi!). Si nimeni n-avea
bani. Iata, asta-i una din cauzele principale care m-au facut
sa-nchid ochii, sa-mi iau lumea-n cap (cum se zice la noi)
si sa plec sa caut o cale (onesta, desigur)
pentru a-mi ajuta copiii sa iasa macar putin
din saracie. Si apoi, de rusinea lumii, din '90
am inceput sa construim o casa si nici acum nu
e terminata (e abia cu primul lut...). E clar de ce-s asa
disperata? Si asta nu-i totul, dar nu mai vreau sa-mi
amintesc nimic, caci mi se ridica parul in
cap cind imi amintesc...
Si aici, de cind am venit, vreo 5 luni am stat fara
lucru (de cind a venit Alex sintem mai mult la un salariu,
caci pentru barbati e foarte greu, aproape imposibil
de gasit de lucru), apoi vreo citeva luni am lucrat pentru
datorii si cind le-am terminat ne-a murit mosul de care-ngrijeam.
Au urmat iar vreo citeva luni in cautarea lucrului
s.a.m.d. se poate de scris o tragi-comedie descriind vita noastra
aici (e foarte dura lupta pentru existenta noastra
aici!). Acum iarasi sintem ambii la un singur lucru
(un salariu), caci eu eram departe (la vreo suta de km)
de Alex si am venit la el, in speranta ca-mi voi
gasi macar citeva ore, dar, cu parere de rau,
am gresit, caci aici sint mai multi straini
decit italieni... Multumim Domnului ca macar
unul are de lucru... Iata cam asa e situatia la noi
in familie. Eu sint foarte dezamagita, m-as
intoarce chiar azi acasa, dar cind imi amintesc
cite mai avem de facut si ce saracie ma
mai asteapta ma opresc (cu mare greu!) si in
speranta unui viitor macar cit de cit mai luminos
(visuri placute, Marie!), cu gindul la buburuza de Cristi,
care are nevoie si de ajutorul nostru, mai rabd, repetind mereu
"cu rabdarea treci si marea..." Sper sa mai
rabd pina pe la Anul Nou sau, cel mult, pina
la primavara, si fug acasa, ca nu mai
pot de dor. Ma topesc de dorul copiilor, imi ies din minti
cind ma gindesc ca nu mi-am vazut aurasul
cum a-nceput sa mearga, sa vorbeasca! (rusine!).
Dar, in acelasi timp, in sufletul meu merge lupta contrariilor
si uneori incerc sa ma autolinistesc, zicindu-mi
ca, de aici, ii mai pot ajuta cit de cit, dar
daca stateam acasa cum m-as fi dus la ei daca
n-aveam nici de drum?! (Aveti impresia ca-s pe-o faza?
Sper sa nu fie asa...). Viata unui strain (mai
ales clandestin, ca noi) aici e mai rea ca viata unui animal. Italienii
trateaza mult mai bine un animal de casa decit pe
noi. Vreti un mic exemplu? (doar unul din sutele care mi s-au intimplat
chiar mie). La prima baba la care am lucrat mai n-am murit de foame.
Ascundea in dulapul cu haine produsele din frigider, sa nu
maninc si eu. Hranea ciinele cu cirnat,
iar eu mincam 2-3 macaroane si boceam toata ziua. Primele
4 luni credeam ca-mi ies din minti. Baba era pe-o faza
si mai nu m-am ticnit si eu cu ea. Apoi peste 6 luni a
sosit si Alex si am trecut in alta familie. Cu
toate ca lucram ambii la un salariu, mincam din banii nostri
(si acum e tot asa), dar ma simteam putin
mai bine. Revin la subiectul de mai sus (scuzati-ma ca-mi
fug gindurile si-s foarte confuza, stiti
ca-s prea sentimentala). Italienii urasc strainii,
ne banuiesc la tot pasul, majoritatea ne socot la talpa lor. Alt
mic exemplu. La o doamna bogata (si proasta)
am vazut in biblioteca "Divina Comedie"
si m inceput s-o rasfoiesc, spunindu-le ca-n
tinerete (pe la vreo 17 ani) am citit-o, dar as vrea s-o citesc
si-n original. A ramas cu gura cascata si
nu ma credea, apoi, dupa ce am discutat putin s-a
convins ca intr-adevar am mai citit cite ceva.
Si a recunoscut ca ea credea ca noi sintem majoritatea
analfabeti. Apoi, cind a vazut fotografiile de la Vlad,
iarasi se minunau, nu credeau ca la noi majoritatea
au casele lor, ca traiesc cum traieste si
poporul italian (unii chiar mai saraci ca noi!). Ei, dar e mult
de povestit, cind ne vom vedea (de ne vom vedea!) vom povesti istoria
peregrinajului in Italia... Destinul mi-a adus prea multe surprize
neplacute-n viata, sper macar pe viitor la
vreo surpriza placuta... scrieti-ne despre
toate, asteptam! Va sarut. M
|
