|
Al treilea val
Acum sapte ani revista Basarabia a initiat o discutie despre starea prozei
din Republica Moldova. Ii remarcam atunci pe Vasile Garnet,
Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Em. Galaicu-Paun si eram foarte optimist
in ceea ce-i priveste pe mai tinerii prozatori. Ei bine, marturisesc
ca intre timp increderea pe care o aveam in tineri a
slabit nitel. Sunt putini tinerii care publica ceva demn de retinut. Augustin
Nacu are cateva fragmente interesante, dar, din pacate, si mai multe
pasaje adolescentine, plictisitoare. Iar proza pretins onirica a lui Ghenadie
Postolache si cea hipertehnicista a lui Dumitru-Dan Maxim sunt de-a dreptul
abracadabrante. Constat cu tristete ca tinerele sperante, "devorate"
de cotidianul anost, s-au certat cu muza. Ma intrebam chiar, la
un moment dat, daca nu cumva generatia lui V.Garnet si N. Popa va
imbatrani inainte ca sa apara niste juni cu adevarat
talentati, care sa relanseze sansele prozei basarabene.
Ei bine, atunci cand senilitatea prozei parea sa fie o certitudine,
la orizont au aparut Stefan Bastovoi si Sandu Vakulovski: doi tineri "furiosi"
(Al. Musina), doi copii rebeli ai tranzitiei interminabile. Ei insa
nu se vor continuatori ai generatiilor anterioare si nici macar ai generatiei
lui N. Popa, care a "cochetat" cu postmodernismul. Nu intamplator
titlul romanului lui Sandu Vakulovski este Pizdet.
Inainte de a exprima continutul materiei narative, acesta ne anunta
ca autorul e pornit sa rastoarne toate clasamentele literare, sa "cnocauteze"
niste somitati. Altfel spus, e "pizdet" cu literatura din Republica
Moldova sau poate chiar si cu cea din Romania acum, dupa aparitia
romanului lui Sandu. Protagonistii romanului Pizdet (2002) sunt cativa
tineri basarabeni care vin sa-si faca studiile in Romania
dar care in scurt timp nu mai vor sa invete, se transforma
in niste miserupisti bascaliosi. Deceptionati de realitatea romaneasca
si cea basarabeana viciate de tranzitie, pseudostudentii "isi
baga pula" in tot, scuipa pe conventii, mituri si institutii.
Este generatia debusolata a tranzitiei, generatia iluziilor pulverizate
care nu mai crede in nimic. Miorita este parodiata, Eminescu "a
murit, fiindca zidurile sunt pline cu sugi pula si nu cu Eminescu poetul
nostru national", iar fratia moldo-romana e luata in
ras. Miserupismul temeinic al acestor basarabeni e alimentat de
convingerea ca mizeria, ipocrizia, badarania si lasitatea din societate
nu pot fi anihilate si ca tranzitia, pe care au simtit-o pe propria lor
piele, nu mai are sfarsit. Prin urmare, "nu mai vrei sa faci
parte din aceasta societate de cacat". Plictisiti de viata, studentii
ratati abandoneaza existenta tumultoasa, persifland comportamentul
sablonard al "robilor" cotidianului si conventiilor: "Ce
vor toti de la mine ? Sa ma imbrac la sacou, sa vorbesc frumos,
sa zambesc celor cu care vorbesc, sa le zambesc celor care
vor sa ma futa, sa nu le mai zic ia mai sugeti pula, futu-v-as muma-n
cur ? Ce vor toti de la mine ? Incadrarea in societate ? Care
societate ? " Alternativa pe care o gasesc falsii studenti sunt alcoolul,
sexul si drogurile. In special ultimele sunt preferate pentru a
"evada" intr-o lume paralela, care nu are nimic de-a face
cu realitatea insuportabila: "Stii, atunci cand te droghezi,
ai halucinatii care iti produc sentimente pe care nu ti le poate
produce viata asta de cacat". Nu sunt de acord cu criticii care i-au
reprosat lui Sandu Vakulovski faptul ca se situeaza de partea miserupistilor
drogati si anarhisti. Aceasta pentru ca nu exista nici un indiciu care
sa arate ca autorul ne propune niste modele demne de urmat. El constata
mai degraba o stare de fapt, aceea ca exista o legatura fireasca intre
studentii narcomani si societatea putreda, "drogata", paralizata
de tranzitie. Bineinteles, tinerii degradati nu trebuie venerati,
dar nici luati in suturi, considerati niste monstri. Ei sunt produsul
societatii pe care o ignora. Societatea nu e cu nimic mai buna decat
ei. Iar daca le reprosam totusi nedorinta / incapacitatea de a face ceva,
ar trebui sa ne intrebam in acelasi timp de ce societatea,
fie aceasta basarabeana sau romaneasca, i-a lasat de izbeliste.
Este simptomatic faptul ca nimeni nu este deranjat de starea de decadere
in care au ajuns tinerii "soli" ai Basarabiei. De fapt,
sfidarea conventiilor sociale are drept consecinta si un lucru bun: narcomanii
devin mai sinceri decat oamenii "normali", ei refuza ipocrizia
care uniformizeaza si dezumanizeaza indivizii. Sa remarcam si faptul ca
Sandu Vakulovski este primul prozator basarabean care foloseste fara jena
cuvintele indecente. Provenind din limbi si teritorii argotice diferite,
acestea se simt ca pestele in apa in romanul prozatorului
basarabean. Iata doar cateva "perle": "pidari, cazioli,
gruzi, pricali, tormoz, blea, baci, pula, fuck off, travca, menti,
vaibesc, gavniuc, pula mea, cacat, bag pula, huiovo". Trebuie
spus insa ca folosirea cuvintelor argotice este motivata: ca elemente
componente ale cotidianului ele atribuie romanului un surplus de autenticitate
(e normal ca un narator-narcoman sa injure la tot pasul), iar pe
de alta parte, ele exprima deseori realitatea mai exact decat cuvintele
decente ale lexicului. Naratorul insusi ne ofera o explicatie: "O
parte din lucruri trebuie spuse pe fata, asa cum sunt ele. Cand
incepi sa cauti alte cuvinte, mai "frumoase", realizezi
ca nu spui nimic din ceea ce crezi; din ceea ce ai vrut sa spui initial.
Fiindca realitatea in care traim noi acum, aici, nu se poate exprima
printr-un poftim, noapte buna, pofta mare. Realitatea asta se exprima
prin sugi pula! si pizda ma-tii!" Avem suficiente motive sa fim de
acord cu povestitorul romanului. Altceva e ca cititorul pudic, socat sau
contrariat de "invazia" cuvintelor licentioase, ar putea si
el, la randu-i, sa-si "bage pula" in roman, cu aceeasi
usurinta cu care personajele si-o baga in realitatea nesuferita.
Alta este miza lui Stefan Bastovoi, romanul Iepurii nu mor (2002) al
caruia este o incursiune in trecutul sovietic. S-ar parea ca tanarul
prozator porneste pe o carare batatorita dar in realitate el reuseste
sa gaseasca o perspectiva mai putin folosita. Asa cum ne apare in
romanul lui Stefan Bastovoi, realitatea sovietica nu este terifianta,
orwelliana, ci (tragi)comica, grotesca, absurda. Si asta nu doar pentru
ca lumea e redusa la cotidianul familial si scolar si este vazuta cu ochii
unui copil-pionier naiv, ci si pentru ca perioada descrisa este cea a
zastoi-ului brejnevist cand deportarile si rasunatoarele procese
publice devenisera inutile din lipsa cronica de "dusmani ai poporului".
Protagonistii romanului Iepurii nu mor sunt niste elevi carora sistemul
sovietic nu le provoaca mari inconveniente deoarece, neavand posibilitatea
sa paraseasca universul inchis si sa vada alte tari, ei au impresia
ca aberatia si bizareria tin de normalitate. Badarania si brutalitatea
maturilor, fie acestia invatatori sau soferi, li se par firesti
sau cel putin sunt suportabile: "Nu-i placea sa i se spuna boule
si se rusina foarte tare. Dar se obisnuise ". Sunt niste copii sovietici
pentru care timpul "a incremenit" ("era o zi imensa,
care nu se mai termina") fiindca toate zilele se aseamana ca picaturile
de apa: aceleasi ocupatii plictisitoare, aceeasi atotbiruitoare rutina.
Chiar si atunci cand nu sunt la scoala si nu hranesc porcii acasa,
ei se plictisesc. Realitatea terna brejnevista nu le ofera distractii
si nici sansa de a face ceva cu adevarat interesant si util. "Ai
dat ceva la scroafa ?" - iata intrebarea pe care pionierul
Sasa o aude de cele mai multe ori de la parintii sai redusi la conditia
agricultorilor analfabeti, la instinctualitate. Niste parinti care nu
se gandesc la viitorul fiului si ale caror preocupari, bucurii si
revelatii tin de microcosmul gospodariei: "Bai, Sasa, bai, da'tu
stii c-o fatat scroafa. Du-te sa te uiti la purcei, sa vezi ce frumosi
is". Ceea ce ii reuseste mai cu seama lui Stefan Bastovoi
este scoaterea in evidenta a unor neconcordante / paradoxuri din
care se constituie inconfundabilul si absurdul cotidian sovietic, mai
exact mediul familial si scolar. Bunaoara, invatatorii elogiaza
proletarii / clasa muncitoare / saracii, pe de o parte, si isi bat
joc de Sasa care hraneste porcii, pe de alta parte. Invatatorii
le vorbesc elevilor despre onestitate si cumsecadenie si tot ei ii
insulta: "Ce, Bohantov, vrei vreo doua peste bot ?.. Magarule, vaci
imputite, moachino, bai, boule…" De-a dreptul amuzanta
si totodata foarte autentica este confesiunea veteranului mos Costea care
le povesteste elevilor cum Armata Rosie i-a invins pe fascisti:
"E-e, la razboi o fost greu. Pi noi ne-o dus, vtoroi Ucrainskii front,
si merjim in atac din urma tancurilor. S-atunsi nemtii
s-o spariet si o fujit… Ehe, dragi copii, asta tare strasnic
o fost. Nemtii is mai rai decat diavolu. Ei ii
scoteau pe copii afara in omat si ii udau cu apa rece ca sa
spuna unde-i divizia. Da ei tot una nu spuneau. Erau partizani. Mici,
da tare mare partizani! De-amu, copii, voi stiti povestirea cu Malcis
Plohis si cu Malcis Chibalcis. Ca Malcis Chibalcis era bun si n-a spus
nimic la nemti cand l-au chinuit. Dar Malcis Plohis a spus tot,
pentru ca i-au dat un poloboc cu dulceata si niste cosniti cu picene.
Si el manca dulceata din poloboc cu picene si s-o dat cu nemtii…Da,
iaca, bine ca i-am batut noi pana la urma pe draci. Ei o crezut
ca pot sa o bata pe Armata Sovietica, nimeni nu o bate pe Armata Sovietica!"
Aceasta perspectiva adoptata de Stefan Bastovoi, care detecteaza tot felul
de bufonerii si bizarerii, comporta si un risc, acela ca cititorul poate
uita la un moment dat ca sistemul este totusi totalitar. Mi se pare insa
ca autorul evita aceasta capcana, in ciuda comicului si grotescului
in care se "impotmoleste" naratiunea. Capitolele
in care apare Lenin ii amintesc cititorului ca dincolo de
"fatada" comica-grotesca a realitatii sovietice se ascunde tirania.
Spre deosebire de Ghenadie Postolache si Dumitru-Dan Maxim, mai tinerii
Sandu Vakulovski si Stefan Bastovoi stiu bine ce si cum vor sa scrie.
Pizdet si Iepurii nu mor sunt doua romane importante care mizeaza pe autenticitate.
Doua romane care demonstreaza ca proza basarabeana poate da in continuare
carti de calitate.
|
