Cristian Cosma

"Spune-mi si tu o poezie!" - m-a rugat o nepotica (stau bine la capitolul asta) de-a mea, intr-una din vizitele pe care le-am facut rudelor in aceasta vacanta de iarna. Am zimbit prosteste si m-am facut ca n-aud. "Spune-mi o poezie!", batea insistent din picioare omuletul de trei anisori care fusese terorizat de familie sa ne recite un Zdreanta prescurtat si stilcit (ritual, nu gluma: se ia un scaun cu spatar, se "cere" recitatorului obligatoria reverenta si se aplauda la final). Triumful repurtat dupa minute de refuz o determinase acum pe micuta Deea (Andreea e inca prea greu de pronuntat) sa fie imperativa. "Spune-mi si tu o poezie! Lepede!" Pus intr-o situatie ultimativa (eram privit de o "masa" de rude), "studentul de la Bucuresti care nu se stie din ce traieste" a clacat. "Nu stie-nu stie! Nu stie-nu stie!" - striga si ridea in bratele mele. Cu Biblioteca de poezie cu tot, nu-mi venea nici un vers in minte. Cred ca ma inrosisem. Si nu de la vin. Am acceptat ca sint - vorba ei - "codas". "E bine asa?". Multumita, incepu sa ma pupaceasca vesela: "Codasu-codasu! Chiti, adica eu, e codasu!" (vi s-ar rupe inima daca ati vedea-o cum plinge cind e strigata "Codasa", si asta doar pentru ca face "mofturi" si spune greu poezii oaspetilor.(o moda care la noi in familie tine pina pe la 7-8 ani). Pe drumul spre casa, din senin, mama ma intreba: "Chiar nu stiai nici o poezie?" M-am pornit pe un ris sanatos. "Ca sa vezi istorie! Bineinteles ca… Adica nu, nu stiu." Si-apoi, ca sa mai dreg din "impresie", i-am povestit ce ni s-a intimplat noua, baietilor, la o ora de romana intr-a zecea, cind intirziasem putin dupa fotbal. Am fost scosi la tabla, toti, si obligati sa spunem, fiecare, o poezie. Va vine sa credeti sau nu, noua suflete au spus, ca-ntr-un joc de echipa (la fotbal eram chiar buni) "Si daca", exasperindu-l pe ilustrul nostru profesor, cel care obisnuia sa-si umple geanta cu carti si sa citeasca (selectiv timp de doua ore, ca era influent si obtinea cite doua ore de romana in orar) din comentarii variate. Si, uite-asa, nu stiu cum, am ajuns pe la Litere, fara sa stiu (in 1996!) cine este Mircea Cartarescu. Dar surpriza mea, obisnuit cu reportofonul pe care-l folosisem la greu de un an, a venit de la Biblioteca facultatii. Intrind cu teama in "imensul" (pe-atunci) lacas, am intrebat-o pe bibliotecara daca au casete audio cu Cartarescu (vazusem "Levantul" la anticariat). S-a uitat la mine si a zimbit: "Nu exista asa ceva". Raspunsul acela, atit de sigur si de stupid pina la urma, mi s-a parut nefiresc. Dar, peste citva timp, am inteles ca ea, bibliotecara, era nevinovata si ca, asta e!, "carentele" acestea nu-i apartin, ci sint dezvoltate (chiar asa) de un intreg sistem, viermanos si plin de semizei de ceara, care se-aprind ca niste torte, gata sa te faca scrum cind le arati obrazul. M-am aprins, recunosc, dar mama, privindu-ma, incerca sa-mi dea dreptate. O dreptate a ei, care, fara sa fie interesata de literatura a sustinut financiar (proportional vorbind) mai mult decit au facut-o multi dintre mascaricii editoriali care fac legile "sistemului". Dar despre acestea, cu alte ocazii. Nu de alta, dar acum vreau sa o sun pe mama, pe care am cam lasat-o "la coada" cu tot felul de aberatii care au sau nu au legatura cu literatura.