DESPRE LIMBA SI IDENTITATE
(sau Despre Limba in fel si chip)

A. Despre Limba ca o comoara
Intr-una din zilele lunii mai a anului 1990 ma aflam in cladirea centrala a Universitatii clujene. Holul si scarile lungi care urcau la etaj erau pline-ochi de studenti maghiari care prin prezenta lor si cu pancarde cereau dreptul la invatamant universitar in limba lor materna. Grevele, manifestatiile, protestele de tot felul devenisera o prezenta atat de comuna in spatiul public din Clujul primului an liber incat manifestatia aceasta nici nu m-a mai mirat si nici nu m-a interesat in acel moment, desi subiectul nu-mi era chiar indiferent.
La inceputul anului 1990 infiintarea unor scoli, licee prin separari etnice si certuri pentru cladiri inflamase cat se poate discutiile in problema invatamintului intre majoritari si minoritari. Dar in ziua aceea eu aveam alte probleme decat ale lor, iar pentru ca trebuia sa ajung la etaj am incercat sa ma strecor pe langa ei. Imi faceau loc, politicos, cat puteau. Inaintam printre picioare, chipuri tinere si lozinci pe care nu le stiam citi si imi parea ca nici nu ma intereseaza. Am ajuns in dreptul unui baiat. In maini tinea un carton pe care am putut citi, in limba mea materna, inscrisul cu litere mici, subtiri, dar care mi-au atras imediat privirea:"Si limba noastra e dulce si frumoasa".
Am simtit ca ma trece un fior de emotie care ma tine locului. M-am oprit o clipa, i-am strans mana studentului care purta inscrisul si i-am spus: "Bravo!". Apoi am trecut mai departe. Dar eram definitiv altul. Problema lor devenise si a mea, cel putin ca subiect serios de reflectie.
Aceasta metafora a lui Alexe Mateevici despre limba, pusa in fata mea ca o oglinda in rama parafrazei m-a sensibilizat mai mult decat orice discurs, revelandu-mi ca Celalalt sunt eu!
Mai tarziu cand am ajuns sa studiez Antropologie Lingvistica, am aflat ca fiecare limba este o comoara "dulce si frumoasa". Fiecare limba si cultura este privirea unui alt ochi asupra lumii. Iata un exemplu: exista limbi in care cuvantul care defineste astrul noptii, Luna, se formeaza de la o radacina semantica care inseamna Luna=[luminatoarea] = [cea care da lumina noaptea] si alte limbi in care radacina semnatica da Luna=[masuratoarea]=[cea care masoara timpul]. In familia limbilor romanice Luna (astrul) prin succesiunea fazelor sale este receptata ca masuratoare a timpului si intra in omonimie cu cuvantul "luna", care exprima temporal aceasta masura (o luna de zile). In limbile germanice referinta semantica este alta, nu are loc aceasta omonimie.
De la acea intamplare intotdeauna cand a fost vorba de subiecte pe probleme ale raporturilor majoritate/minoritate, pentru a-mi face o parere, am apelat la aceasta metoda a oglinzii: m-am inchipuit in postura celuilalt. Daca mass-media anunta cu satisfactie despre existenta sau infiintarea unor scoli romanesti in tarile vecine, unde exista comunitati de romani minoritari, de ce n-ar fi normal ca si aici, unde eu sunt majoritar, sa salut ca fireasca dorinta minoritatilor de a cultiva dulceata si frumusetea limbii lor.
Problema nu priveste insa doar Invatamantul si Biserica. Imi vine in minte o ilustrare reprezentativa pentru folosirea limbii in administratie si sentimentul identitar. In vara anului 2000, la Cluj, s-a prezentat in fata ofiterului starii civile pentru casatorie un cuplu de tineri maghiari. La intrebarea "De bunavoie o iei in casatorie pe domnisoara…" el a raspuns "Da", iar dupa 2-3 secunde a spus si "Igen". Ofiterul starii civile a declarat ca suspenda sedinta si refuza sa incheie casatoria. Intamplator sau nu, tanarul era deputat UDMR. Scandal, presa, etc.
Dincolo de tranzitia noastra nervoasa am convingerea ca intr-o societate asezata, multiculturala, se va intelege candva ca alaturi de nastere, moarte si casatoria reprezinta un moment unic in viata si in fibra fiintei si ca daca te legi pe viata de cineva e normal sa poti pecetlui unirea in aceeasi limba in care ai jurat iubirea. Chiar daca birocratia nu poate fi desfiintata, un compromis de genul "Da-Igen" mi se pare absolut rezonabil. Daca nu le stie, ofiterul starii civile ar putea avea un tabel autentificat, legalizat, cu doar cateva zeci de cuvinte: Da, Igen, Ja, Yes, Oui…

B. Despre limba ca otrava
O zi din luna mai 2003. Ma intalnesc pe strada, langa universitate, cu T., una dintre colegele maghiare de la Masterat (de Antropologie). O vad parca putin abatuta si-mi spune ca da, e necajita. Putin mai devreme se intalnise pe aceleasi scari ale universitatii cu profesorul M.( maghiar), care era impreuna cu profesorul R. (roman). Cand a trecut pe langa ei a spus "Buna ziua!" in romaneste profesorului R., care i-a raspuns, respectiv l-a salutat in limba maghiara pe profesorul M., care i-a raspuns, dar in limba romana. "Ei si! am zis eu, poate asa i-a venit la gura!" dar colega mea are alta parere. De cate ori l-a intalnit pe profesorul M. singur, acesta a salutat-o si el in limba maghiara, dar acum, aflat in compania profesorului roman, ar fi raspuns in limba romana la salutul adresat, in limba maghiara, in mod ostentativ, ca un gest deliberat de afisare a loialitatii sale fata de cultura majoritara si limba oficiala a institutiilor statului. "M-am simtit un minoritar frustrat", spune ea inca afectata.
Eu n-am cum aprecia ce-a fost cu adevarat in capul profesorului. Insa apreciez mult deschiderea pe care colega mea a avut-o fata de mine, "majoritarul". Fara aceasta marturisire, chiar daca as fi fost martor la scena mi s-ar fi parut un schimb banal de saluturi, fara sa pot intui macar tensiunea, conflictul. Mica diferenta sensibila otravita, mie mi s-ar fi parut irelevanta, un reflex al bilingvismului. Doar prin comunicare, prin deschiderea sufletului am putut afla cauza supararii dragei mele colege.
Poate ca profesorul a jucat constient aceasta scena, poate ca nu, dar uite ce a iesit. Asemenea frustrari, gesturi aparent mici pot prin acumulari sa ridice ziduri inalte intre comunitati, culturi, pot naste angoase.
Oare de cate ori societatea majoritara provoaca in mod constient sau nu rani, frustrari minoritarilor, nu prin acte de anvergura, ci tocmai prin astfel de aparente banalitati?! Ca de exemplu impodobirea sarbatoreasca a Clujului iarna "pentru ca toti sa se bucure", dar numai cu obsesivele becuri rosu-galben-albastru. Nu e vorba de steagurile de pe stalpi, care sunt simboluri statale, ci de becurile care lumineaza de exemplu Parcul copiilor, al tuturor copiilor.
Mai corect problema frustrarii trebuie insa pusa prin reciprocitate. Ea poate veni si de la minoritari catre majoritari. Si minoritarii pot crea frustrari majoritarilor, de exemplu cand ocupa pozitie dominanta si inchisa intr-o nisa a intereselor comune, cum ar fi economia, piata de munca. Astfel, se stie ca spatiile comerciale din centrul Clujului apartinand bisericilor maghiare sunt inchiriate cu precadere unor patroni maghiari, care, de regula, angajeaza personal exclusiv maghiar.
Din punct de vedere al Antropologiei Lingvistice este interesanta observarea unui aspect manifestat in ambele povesti relatate. Este un aspect particular, nu general, si anume un mod de folosire de catre minoritate al limbii majoritare, nu prin semantica proprie a cuvantului, nu ca Semn Lingvistic. Pur si simplu in aceste doua situatii nu limba, ci uzul limbii a ajuns sa fie instrument de comunicare: de apropiere/sensibilizare ia raport cu majoritatea si respectiv de distantare/tensiune in raport cu un alt co-minoritar. Aproape putem spune ca in aceste situatii si in special in a doua limba (diferita de cea materna) a fost folosita ca semn al limbajului nonverbal/supraverbal.
Limba, o data unsa cu miere, o data cu fiere.

C. Despre limba ca patrie a sufletului
Am in minte spusa celebra a lui Nichita Stanescu :" Limba romana este patria mea". Aceste cuvinte au avut parte de diverse interpretari, printre care si aceea ca pentru poet, spatiul identitar este cel al comunitatii spirituale, pentru care granitele teritoriale, geografice nu constituie o limita.
Fiecare limba are poetii ei, cei care croiesc straiele de sarbatoare ale limbii, straiele de duminica. Dar mai e nevoie de inca o categorie de frumosi nebuni: cei care se incumeta, de multe ori in spatele anonimatului, nu sa traduca, ci sa transfere miresmele tari, intelesurile si mai ales subintelesurile dintr-o limba in alta. Cum?! Prin truda si mai ales prin revelatie, prin har. Ei sunt indispensabili dialogului intercultural si multicultural. Ferice de limba care are cat mai multi!
Intr-una din temele discutate la cursul de Antropologia Politicilor Identitare era citat un ganditor care spunea ca nu se cunoaste nici un individ ca om, in general, lipsit de identitate culturala. Reprezentantii liberalismului radical au sustinut ca in temeiul proclamatei autonomii individuale un individ ar fi capabil ca prin vointa sa-si smulga complet eul din carapacea culturii si limbii materne si sa se instaleze/adapteze complet in alta cultura. Sa fie oare asa?! Celebrul Emil Cioran, in ultimii 25 de ani de viata a refuzat complet sa mai vorbeasca in limba romana de teama, spunea el, sa nu stirbeasca perfectiunea la care ajunsese sa se exprime in limba franceza. In ultimele sale zile de viata, bolnav si semiinconstient, Cioran nu a mai putut rosti decat cuvinte din zestrea limbii sale materne, patrie a sufletului.

Am scris aceste rinduri sub impresia recentului Simpozion de Relatii Interetnice, tinut la Cluj si a lecturii lucrarii Multiculturalismului Liberal, autor Levente Salat. De aceea vreau sa inchei cu cateva ganduri ale lui Will Kymlicka, mentorul multiculturalismului liberal: "Teza referitoare la neutralitatea etnoculturala a statului de drept liberal este un mit. In consecinta miza etapei de clarificari conceptuale pe care o parcurgem privind natura si legitimitatea drepturilor colective este depasirea stadiului in care drepturile minoritare sunt considerate cazuri de exceptie, concesii facute in dauna principiului neutralitatii si acceptarea lor ca echivalente din punct de vedere moral, cu - si totodata, reactii legitime la - ambitiile de constructie nationala ale comunitatilor majoritare. Trebuie sa fim constienti ca mult asteptatul consens in aceasta problema nu va aparea in viitorul apropiat si va fi necesar sa recurgem inca la un sir lung de argumente bine intemeiate pentru a pregati acel viitor in care popoarele etnoculturale rivale, majoritatile si minoritatile care convietuiesc in spatii comune de existenta vor institutionaliza proiecte de constructie nationala complementare si reciproc acceptabile, in loc sa recurga la metodele conflictului etnopolitic sau la modalitatile de gestiune a diferendelor care urmaresc eradicarea diversitatii."
Cred in profetia acestor cuvinte si in cit mai apropiata lor implinire.