|
I. Ralu:
Nu am avut prilejul sa fac confesiuni la cerere, nici nu mi s-a cerut
vreodata sa-mi dau cu parerea asupra nivelului de trai. Lucrul asta era
bun, in principiu, dar putea deveni ciudat, la o analiza atenta.
Insemna sau ca nu prezint interes, sau ca deja cei interesati stiu
cum si ce gandesc si nu mai simt nevoia sa confirm sub semnatura.
Banuiam ca viata mea se afla, indosariata, impreuna cu alte
vieti, in marea epopee nationala care scutea tara noastra de nevoia
acuta de terapie.
Am trait normal intr-o lume anormala, in care era exclus dreptul
la intimitate. Despre libertate nici ca putea fi vorba. Formula diabolica
de necesitate inteleasa ma urmareste inca, poate de aceea
am acceptat sa vin aici, ca reactie si a nevoii mele disperate de prieteni,
de colegi, de oameni in jurul meu. Nu as fi reusit sa traiesc intr-o
pestera. Dar inaltasem propriile ziduri, in cercul zidit al
lumii dinafara, eliminand din start orice dorinta de a face cariera
profesionala, politica sau de orice alt fel. Ma refugiam in estetic
si in sarcasm. Atitudine vinovata, cum aveam sa aflu mult mai tarziu.
Lasitate. Boala. Stil de viata damnat. Iluzie. Era cazul sa ma tratez.
Sa explic, cel putin, sa dau o sansa profesionistilor care, decenii la
rand, pana cand generatia mea se va fi stins demult,
cu tot ce ii era specific, aveau, cel putin, la indemana,
dosarele vietilor noastre vazute din coltul blocului. Dosare completate
stangaci, scoase la lumina si publicate uneori, spre marea dezamagire
colectiva. Atat de triste au fost vietile noastre, atat de
cenusii reuseau sa fie ele? Cautatorii de gunoaie s-au dovedit cautatori
de aur. Dar aurul nu mai era nimanui de folos. Devenise o sursa pretioasa
de culpabilizare generala. Parintii nostri gresisera, iar noi, refuzand
pactul cu diavolul, dar si revolta impotriva lui, am gresit la fel
de mult. Bunicii, strabunicii care si ei gresisera erau, oarecum, aparati
de haloul istoric. Lucrurile luau intorsaturi curioase in
timp. Cuceritorii deveneau eroi civilizatori. Infrantii esteti
reuseau sa asimileze si sa castige pacea, desi pierdusera razboiul.
Dar asta cerea timp si rabdare. Si pentru doua amarate de vieti
era, uneori, prea mult.
Pentru ca viata merge inainte, doctore. Ce fel de doctori vor profesa
pe-un inconstient colectiv ranit, haituit, cum vor calca ei in mod
original pe mormanele de dosare care descriu, plictisit, intalniri
dubioase, vanzari de frate? Si nici macar nu poate fi povestita
fara s-o deformezi, e destul, e destul sa-ti controlezi cuvintele ca sa
mistifici propriul tau trecut… Si degeaba incerci sa-mi captezi
atentia cu apelative ciudate, cum ar fi domnita Ralu, eu nu pot sa te
cred, pentru ca simt, pentru ca traiesc fiecare clipa deja in eschiva
si nu mai pot construi nimic, mi-au intrat in sange eschiva,
neincrederea, spaima ca jocul e acelasi, dar cu alti pioni, spaima
ca tu si ai tai le veti lua locul probabil cu dosare cu tot si ca, sa
fim seriosi, chiar daca juri pe secretul profesional n-o sa te cred si-o
sa incerc, la fel ca pe ei, sa te pacalesc, sa va pacalesc, sa ne
pacalim, vai, unii pe altii. Cel putin, nu sunt singura. Cel putin, suntem
o mare de oameni. Deocamdata, doar eu si Alecu. De bunavoie si nesiliti
de nimeni. Tristi si nesiguri, dintr-o data, imbatraniti.
Tristi si nesiguri, Alecule…
Imi amintesc cat de frumosi eram amandoi, cu fetele
imbujorate, dupa zilele alea petrecute in camera Mariucai,
gazda ta, care asculta dupa usi de sticla cum gemeam noi prin asternuturi
de canepa si nu ne mai saturam sa facem dragoste. O incitau noptile
noastre, isi atragea si ea barbatul prin perini si scartaiau
impreuna din patul lor batranesc - al nostru era cu arcuri
- ore in sir, in nopti de matase cand satul tot se infierbanta,
intra in calduri si paturile scartaiau sub trupurile
lacome, un fel de simfonie arhaica, taiata rar de suierul trenurilor din
gara mica, invaluita in mirosul proaspat de brad si cherestea
de peste zi…
Eram imbujorati, spun, si eu faceam semne misterioase. Unul din
noi trebuia sa plece, iar altul sa ramana. Acolo. In stabilimentul
deschis in urma cu doua saptamani, un fel de ospiciu care
ne promitea noua, tuturor, fericirea. Vesnica fericire. O lobotomie, un
soc electric, o seringa, un pat. Un pact. Sa fim seriosi, murmura diavolul,
sa fim seriosi. Ne-am mai modernizat si noi, desi…
Te-ai distantat speriat, ai fugit dintr-o data de mine, te nascusesi viu
si reuseai sa le vezi pe toate. Hainele noastre atarnand,
in racoarea diminetii, pe ulucile din gard, in care mirosul
de rasina se amesteca violent cu mirosul de sperma si sudoare si uneori,
rar, de lemn putrezit…
Dimineata toata lumea era obosita in sat. Si vesela. Doar ferastraiele
aveau un zumzet vested. Se insinua, sunetul ferastraielor, pe sub geam,
pe sub usa, prin pereti, ca o amenintare, ne sfredelea creierii si nastea,
din ceata satului de munte, imaginea sudorului, care avea sa ne urmareasca
si sa ne tortureze. Secretul nostru, pe care nu l-am dezvaluit nimanui:
amandoi, in egala masura il auzeam si amandoi,
in egala masura, stiam ca ne urmareste. Cu masca de sudura pe fata,
cu aerul lui obiectiv, lipsit de identitate, agresand universul
intr-o falsa atitudine sarbatoreasca, prin suvoaiele de scantei
care faceau fierul sa scrasneasca…
Lumina se rasucea sangerie pe straturile de sticla si abia tarziu
o descopeream pe Mariuca in bucatarie, cu un ceaun afumat in
mana, langa soba ei cu motorina, pe care se prajeau jumarile.
Nu ne intreba nimic, abia daca ne privea. Nici noi n-o intrebam
cand ii mai vine pe-acasa barbatul. Mestecam incet,
frateste, impartind fiecare firimitura, ca sa prindem puteri pentru
o noua noapte.
Si ne era bine asa, nesatui si lacomi…
Aceeasi mana subtire, veninoasa, incremenita in frumusetea
ei nobila, pe care-o plimbi prin parul meu, intrebandu-ma
din ochi: de ce-am venit noi aici?
Sa ne fi saturat de dragoste? Sa ne fi saturat de carti, reviste, de vorbele
Mariucai, de mirosul crud de lemn, plutind diminetile peste satucul acela
cu case risipite?
Unul din noi trebuia sa ramana. Asta era pariul.
Cel ce se pretindea doctor ne privea cu atentie. Un chip poliedric, mai
degraba banal, un mic-burghez atins de rutina si ruina, gras si linistit,
greu de ucis, alunecos, uns cu alifii si celelalte. Care privea femeile
sedate cu ochi pagani. Carnea lor trista, suava, abandonata. Obiecte,
poate plante. Pumnul lor mic desclestat. Abandonul lipsei de griji. Al
fericirii. O grota, pentru ultimii indragostiti. Ca sa nu-si piarda
pasiunea. Ca sa nu-si pulverizeze, prin frecare, organele. Ca sa nu se
preschimbe in praf cosmic si pulbere stelara. Ca sa opreasca clipa.
Semnele mele, discrete la inceput, din ce in ce mai panicate
apoi. Voiam sa-i explic ca eu sunt cea care va pleca. Pentru a purta prin
lume rana luciditatii. Pentru a infrunta vartejul. Ca sunt
gata sa ma sacrific. Ca numai si numai din iubire o faceam. Ca m-as lasa
macelarita de ostirile din afara, ca puteam lupta cu dinozaurii, ca stiam
sa sar din baobab in baobab, si manuiam cu pricepere lianele.
Aici el rase. Putin mai destins, gata sa ma creada. Grimasa mea
o trase, o inghiti si-o transforma pe-a ta, deveniram in trei
secunde o masca. Fara expresie. Privindu-l… Se linisti…
- Deci, domnu doctor, ca sa fie clar, noi nu dorim decat un concediu
de refacere. Obiectiv comun: sa putem lupta din nou cu dinozaurii. Nu
inteleg ce cautam, de fapt, aici… S-ar fi putut gasi o solutie
mai… normala (scuze!)… Prietenul nostru, domnul George, ne-a
promis c-o sa rezolve el, numai ca, stiti, acum e in concediu etc.
- George, desigur, George… cum sa nu-l stiu… Mi-a fost coleg
de facultate. Un student stralucit! Un excelent diagnostician!… Promitea
mult… Nimeni n-ar fi crezut ca…
- C-o sa se-nfunde in oraselul acela nenorocit unde fac eu naveta,
ca o sa-i placa, ca o sa-si ia nevasta, copii si livada, nu-i asa? Ba,
mai mult, ca n-o sa-i lase nici pe altii sa scape…
- Domnita Ralu… adica, doamna, va rog… Asta cred eu ca-l priveste
pe el!
- Ba si pe noi, atata timp cat ne-a trimis aici, unde sunt
gratii discrete la usi si geamuri, unde va mirosi a urina cat de
curand, unde ne-asteapta in spatele usii cabinetului…
- Ei, vedeti, vedeti, avem despre ce discuta…
Ma priveste si urechile i s-au inrosit, de emotie sau de furie,
nu-mi dau seama, Alecu sta langa mine, a intepenit intr-o
frica nedusa la capat, eu glumeam de fapt, nu erau bodyguarzi, nu erau
gratii, cel putin nu acolo, in cabinetul elegant unde doctorul Pavel
ne asezase in doua fotolii comode, clasice, din imitatie de piele…
Aproape ca ma simteam relaxata, aproape ca-mi lasam fruntea sa cada, in
moliciunea monstrului reaparuse pofta mea de somn, ma invaluia,
ma imbaia, taiata rar de imagini portocalii si verzi, ca de focuri
de artificii… abia il mai auzeam pe Alecu povestind din lecturile
lui, ceva complicat, ceva mov, cu spatii si subspatii, in timp ce
doctorul Pavel imi strecura cate o privire, ca sa se-asigure
c-am adormit…
Hai inapoi la Mariuca, as fi vrut sa-i tip in urechi lui Alecu,
hai in camera noastra din subcarpati, in casuta de lemn pe
care-ai impodobit-o pentru mine, hai sa plecam acolo si sa facem
copii multi si frumosi… nu vezi… nu vezi…
Degetele lui Alecu, subtiri, cu desene rafinate din vene strabatute de
sangele lui albastru… Teroarea lui Alecu, stransa intr-o
cochilie sidefata, in unghia degetului mare, pe care-o contemplam
uneori… Stralucind in lumina.
- Noi nu avem nevoie de psihanalisti… Or sa mai treaca ani buni pana
ne vom redescoperi singuratatea… Inca mai purtam pe epiderma
sudoarea aproapelui, suierul lui prefacut. Langa el ne-am simtit
in nesiguranta jumatate din viata noastra… sau poate mai mult,
nu se stie, nu-i asa?…
- Nu! Nu se stie!
- Prin urmare, lipsiti de griji, lipsiti de raspunderi. Somnul colectiv.
Marele somn. Priveste-o!
Imi era tot mai somn, intr-adevar. Printre genele mele lumina
abia se filtra. Galbuie si primavaratica. Un aer cald, difuz, coborand
in oasele mele. Ma colora. Patina casei de vacanta, brusturele,
scandura podului. Libelula. Aroma de grau. O albina ratacita.
Greierii nu-i vedeam, dar auzeam harsaitul lor monoton. In
colbul serii, o copita de cal, pe drum, invelita-n carpe,
ca sa nu faca zgomot. Fan, fan proaspat cosit, nevandut…
Multimea furnicilor… urcand taisul coasei… Multimea de
constructori asteptand la coltul blocului. Tarasul sarpelui.
Canalul Dunare - Marea Neagra pe care-l improspatara pisicherii
cu ranjetul lor blestemat, in dosul motoarelor cu motorina
si-al burghiului electric. In fata celor patru etaje ale noastre
se sapa, mai vere, de trei luni, o imensa, bizara groapa comuna…
- Taranul nostru isi rezolva complexele imediat, draga Titule…
Defularea lui e clara si eficace. Isi bate nevasta, copii, taie
lemne si copaci, intoarce fanul, ea rastoarna ceaunul de pe
foc. Are grija sa nu se arda. Mecanica gesturilor precise. Doar atat.
Seara priveste la televizor. Inca se mira de una, de alta. In
curand isi va face pensiune, va promova turismul rural, ecologic
si pe cel cultural. Sau va munci pe bani buni, prin Spania, Italia, Germania.
Ce cabinete, ce vorbe, ce povesti incalcite? O casa domneasca,
o gospodarie prospera. Si aburul din pamant… din pamantul
lui… atat…
- Care taran?
Tresar in somn… dentistul… aburii… tusa Mariuca,
dimineata, ciocanind sfioasa la usa… haideti, ca va cauta postasul…
Simt cumva, langa aburul laptelui, cum freamata langa noi,
n-a dormit toata noaptea… O fi ascultat pe la usi… Barbatu-su
e ceferist. Pleaca si vine, cand nici nu te-astepti. De-aia ne-a
si luat in gazda, sa nu-i fie urat. E o femeie tanara
si frumoasa. Au doi copii. Inca n-a ajuns sa dea ordine, semn ca-i
traiesc si mama si soacra. E ferita, sfioasa si rumena la fata. O sa treaca
ceva timp pana sa se hotarasca sa ne faca sa plecam din casa ei.
Indura si tace… Sau… cine stie…
Oricum n-aveam sa locuim mult timp la ea… trebuia sa mergem la oras.
Intr-un spatiu postmodern. Cu cinematografe. Si trasuri. Si magazine
second-hand. Cu vitrine si baruri. Cu biblioteci si librarii. Cu chioscuri
si trolee. Cu viata, cu miscare. Fara cozi si mutre triste. Fara medici
si gari. Fara prieteni.
Alecu nu mai tace. Ii place sa se-auda vorbind. Ar vorbi ore-n sir.
Despre orice. El inca mai crede in oameni, in comunicare.
As vrea sa-i spun asta doctorului, dar numai lui, si nu reusesc sa ma
stramb elocvent. Ma gandesc, abia atunci, toropita, la cafeaua
cu care ne-a servit. O fi pus ceva in ea. Imi intind
picioarele si gem neauzita…
- Nu, nu mai exista tarani. N-are nimeni timp de ei. Exista… fermieri,
dom'le! Si asociati. Exista pamant nelucrat, lasat in paragina,
pe care se plimba cosasii ca pe Friederich Strasse. La insecte ma refer.
Exista locuri de un metru vandute pe nimic. Exista tarani fraieriti
de pungasii imbogatiti peste noapte, care si-au vandut pe
degeaba bruma de pamant pentru care strabunicii lor au lucrat zece
ani in Canada, in perioada interbelica, domnule.
Alecu ma mangaie pe frunte. Printre degetele lui, privirea
taioasa a lui Pavel. Iar i s-au inrosit urechile. As vrea sa plecam
odata, sa ajungem acasa, sa ma-ntind in pat… Imi amintesc
insa, chiar atunci, ca unul din noi nu va pleca acasa. De unde stiam?
Probabil am visat. Ma trezesc brusc, spre nelinistea doctorului. Ma ridic,
dau sa plec. Alecu, subtiat, albastru, ca-n vis, ma prinde de mana.
Hai… sa mai stam, imi soptesc amandoi, si-atunci inteleg
ca, de fapt, ei au hotarat ca eu sa raman. Cu atat mai
bine… sa dorm, sa mor… In iarba, langa gardul viu
netuns. Zgariindu-ma. Civilizati, frumosi, amandoi. Numai
saruturi. Maini nesatioase, hulpave, prin tufele de mure. Si asta
dupa ce ne-am logodit la biserica. Alecu, disperat, patimas, tragandu-ma
dupa el prin hoteluri de trei stele, si nicaieri nu aveau camere libere.
Pana ce-am obosit. Nici o maghernita, nici o camera goala. Peste
tot lipitori. Si rame. Si gardieni sau ce erau. Si soparle.
Inelele de argint, cu desenul lor alambicat…
Biserica era goala la amiaza. Un preot batran, chemat din strana,
a zambit auzindu-ne.
- Sunteti singuri?
- Suntem siguri!
Ne-a tinut o slujba frumoasa. Ne-a blagoslovit. I se inroseau varfurile
degetelor cand ne atingea. Ardeam amandoi. Ne-a sfatuit sa
fim cumpatati. Am ras. A doua zi, Alecu a hotarat ca, in
luna de mere a logodnei sa plecam intr-un sat de munte plin cu livezi,
plin cu paduri, rupt de civilizatie si de globalizare.
- Singuri?
- Sigur!
M-am infundat din nou in fotoliu. E si mai moale acum. Mainile
lor, patru mani amestecate, din care nu mai stiam care sunt ale
lui. Impingandu-ma, tandru, spre adancurile noptii.
Cu siguranta bausem un sedativ. Seringile. Socul. Asfaltul.
- Inca nu ne-am obisnuit cu ideea ca avem nevoie de ajutor. Suntem
prea aroganti. Ne credem indestructibili. Poate peste cateva generatii
sa intelegem. Pana atunci, inca dam vina pe tatuca Stalin…
Practicam arta culpabilizarii, santajul, fofilarea. Vrem despagubiri…
Suntem neintrecuti…
- Cazurile astea se mai pot trata cateodata. Numai sa nu fie prea
tarziu!
Am brusc revelatia ca am mai fost in cabinetul doctorului Pavel
acum… cincizeci de ani… Pentru o operatie urgenta. Atunci era
invers. Eu scriam versurile si el compunea piesa. Si-a iesit, domnule,
un hit de toata frumusetea. Oare Alecu nu realizeaza ca, acum, el scrie
ceea ce i se dicteaza? Intru in panica, ma straduiesc cel putin,
desi reflexele mele s-au muiat de tot. Simt nevoia unui ciocanel pe genunchi.
La ultimul, l-am lovit din greseala pe doctor in testicule. Statea,
oricum, prea aproape. M-a felicitat pentru reflexe - auzi! - si-a scurtat,
rosu la fata, vizita. Poate ca de atunci a inceput sa ma urasca.
Si poate ca el, prietenul nostru George, a pus la cale toata tarasenia
ce sta sa se intample. Simt nevoia unei discutii intre
patru ochi cu Alecu, dar el nici ca ma mai vede. Emite, debusolat, fraze
peste fraze culese de prin televizor, isi da pe fata arama, repeta
mecanic, ceea ce, la urma urmei n-o fi un fel de… exorcism? Rad,
cu oarecare efort. Mintea mea inainteaza spre cea a doctorului Pavel
precum un gladiator obosit.
- Vezi, vezi, deja e mai bine!
Deci asta era. Trebuia sa rad. Pariul lui. Trebuia sa fiu fericita,
in viitorul indepartat, si inceputul, clasic, al acestui
proces incepea, dobitoceste, cu rasul meu harsait,
penibil din cauza lipsei relaxarii, a muschilor fetei care nu ma mai ascultau.
Dar ce stia el, la urma urmei, despre ras? Mai nimic, pentru ca
rase ca prostul. Radeam, cu privirile ingustate, eu
de el si el de mine. Incepeam sa cred ca vreau sa-l pacalesc. Asta
nu era bine. Asa incepe o relatie de durata cu un psihiatru. Pe
aceste baze temeinice. Mai bine era sa ies de acolo cat mai curand.
Doctorul Pavel devenea translucid. Alecu nu mai avea ochii albastri la
el. Se transformase-n demon. Ma invelea in haina lui roasa
pe la maneci, tintuindu-ma in vinilinul ros al fotoliului.
In care sobolanii si lupii sapau tunele, he, he…
Pe-o banca de lemn din trei leaturi, noi doi, paziti de lilieci si de
suierul marfarelor. In gara aproape pustie, in care se plictisea
copios un gardian. Intre doua prize de plictis scruta cu vigilenta
intinderea pustie. Nici un OZN nu catadicsea sa-l viziteze. Ne privea,
invariabil, cu neliniste. Casca gura de cateva ori, schita gestul
apropierii, dar noi, inclestati unul in bratele celuilalt,
deschideam cate un ochi din patru si, pentru ca nu descalcea
enigma, ramanea pe loc. Ne-am jucat asa intreaga noapte. Dimineata,
cand sa ne ceara totusi actele de identitate, am urcat intr-un
personal, lucru care l-a nemultumit. Nu cunosteam pe nimeni in padurea
unde tot oprea trenul, n-aveam habar ce ni se-ntampla, noi, proaspat
logoditi, cautam in continuare o camera libera in univers.
Ne-a intrebat, intr-un tarziu, o muiere frumoasa daca
nu dorim o camera. Ne venea s-o luam in brate. Ca rasplata, am cumparat
din gara o punga sigilata cu lozuri in plic. I-am daruit-o si ea,
generoasa, ne-a chemat alaturi, in bucatarie, sa le desfacem impreuna.
Am baut vin, am mancat castane fierte si nuci prajite si am recuperat
jumatate din banii dati pe lozuri. Marioara ne-a devenit, din noaptea
aceea, confidenta, gazda buna si protectoare…
Racoarea tindei sale. Vestibul. Spatiu. Labirint. Nu, astea nu erau pentru
mine. La primele semne - mici - de oboseala. Am decis sa schimbam decorul.
Sa circulam in masini, pe bulevarde. Sa nastem in maternitati
moderne. Sa ne ducem copiii la pian, inot, schi, echitatie, tenis
de camp, computere si cursuri de limbi straine. Sa-i indopam
cu stiinta, sa invete calculatorul, sa discutam enigmatic despre
valori, sa oferim intotdeauna cel putin doua variante din care ei
sa aleaga. Sa alcatuim teste grila.
- Zau, am incercat! Pe cuvant, am facut eforturi!
Se face ca nu m-a auzit, vorbeste numai cu Alecu, de parca eu am si iesit
din uz.
- Nu, nu am inca multi pacienti. Dar o sa am in curand.
Nu, nici George nu are cine stie ce… Dar va avea…
- Sa trec in contul lui George toate sinuciderile din oras? Mai
c-ar merita! De asta, de asta se-ntampla, imi spune el, tocmai
fiindca nu l-au cautat…
- Sa fim seriosi…
Chiar asa, incerc sa-i fac un semn discret, cum ca sa-i dea odata
concediul si sa terminam. Gata. Plecam pe la casele noastre, in
cutiile noastre de chibrituri. Sau chibrite?…
- Hei! V-ati hotarat?
Peste tot gaseam oameni. Sudorul era si el un om, la urma urmei. In
gari, in parcuri, in cinematografe. In cancelarii. Adevarul
era ca emanam lumina. Alecu preschimba in aer tot ce atingea. Reliefa
halourile, schimba spectrul, accentua luminozitatea fapturilor, fara nici
un efort special pentru asta. Era destul sa-l vezi. Il privesc.
Are ochii verzi la el. Si mainile si surasul. Mai are ceva
pe chip, greu de definit. O predispozitie la joc, la gratuitate. Si nici
un pic de meschinarie. Bunatatea lui iradianta tine de-o puritate primitiva,
arhetipala. A scapat! A scapat de secolele de civilizatie, de prefacatorie
si de minciuna. S-a strecurat in faptura lui, dandu-i farmecul
inselator al vulnerabilitatii. Spre el se indreapta, precaut,
constientizandu-si propriile defecte, doctorul Pavel. Simt cum intinde
o gheara. Tresar, dau sa strig:
- Nu asta e rolul meu. In nici un caz, nu asta!
Cine-a spus-o?
- Dar care?
In dimineata aceea, Mariuca ne-a facut omleta cu jumari. Apoi, auzind
ca vrem sa mergem la primarie, s-a speriat. Si-a dus mana la gura,
ca o femeie singura, in impas. Barbatul nu-i venise de patru zile.
Noi eram epuizati de atata dragoste. Slabeam, ne diafanizam. Nu
ne mai puteam atinge fara sa ne doara… Sufletul ne iesea prin pori
ca un abur. Dimineata, in racoarea zorilor, il taiau ferastraiele
de la iezer, o data cu mirosul proaspat al lemnului de brad. Si se vedea
pana departe, peste paduri…
- Am vorbit cu primarele, totu-i aranjat!
Ne casatoream.
- Vaaai, da trebuia sa-mi spuneti si mie! - atunci am privit uluiti spre
emotia ei, care tindea s-o depaseasca pe-a noastra. Mariuca exista, nu
era o fantoma. Si din acest motiv, avea reguli, coduri, pretentii. Nu-i
placea sa fie luata prin surprindere. Asa ca se foi, se codi, bombani,
incerca sa ne-ntoarca din drum. Pana la urma taie o bucata
de slanina langa care zdrobi patru cepe rosii.
- Excelent!
Alecu trecu pe la magazin si alese cea mai dichisita bautura din raft.
Am ajuns la primar, care ne astepta putin plictisit, putin intrigat. Ne-a
citit textul dupa ce si-a pus esarfa. In timp ce trecea repejor
peste partea didactica a discursului, l-am privit cu simpatie si-am decis,
cu o usoara strangere de mana ca merita, la urma urmei, onoarea
pe care i-o acordam. Dupa care ne-am asezat gospodareste la masa, impartind
slanina, ceapa si bautura care se dovedi a fi nu sampanie, ci vermut.
- Iar azi e-n treispe! - ne anunta, ca-n treacat, asa, pentru cazul ca
n-am fi observat.
- Ia te uita! - ne-am mirat noi, ca sa-i facem pe plac, dupa care ne-am
strans mainile ceremonios si-am alergat spre camera Mariucai.
Nimeni nu ne-a reprosat niciodata nimic. Daca priveam cu atentie, nici
nu se observa ca suntem un cuplu. Raspundeau halourilor noastre numai
singuraticii, cancerosii, betivanii si drogatii. Tresareau, cand
treceam pe alaturi. Aveau tendinta sa ia pozitia drepti, de parca trecea
Imparatul.
Alecu ma lasa in aburul amintirii si pleaca de mana cu doctorul
Pavel. Ma luminez. Acum o sa-l inchida. Alecu, Alecu, strig, nu
te-ncrede!… Fereste-te! Fugi! Pe tine te vrea, pe tine te vaneaza!
Salveaza-te!
Doctorul Pavel se-ntoarce spre mine cu o expresie amuzata pe chip. Elaborata,
sofisticata, compusa. Amuzament de duzina. Gluma mea nu e buna. Revine.
- Alecu al tau s-a dus la toaleta! I-am aratat unde-i baia… Acum
poti sa-mi povestesti!…
- Il gazati? Chiar aici?
- Sa fim seriosi!
Si raspund apelului insistent la seriozitate.
- Ma numesc Raluca Man. Nu domnita Raluca… Am avut deja treizeci
si trei de ani. (imi ridic bluza si ma-ntorc cu spatele, asteptand
sa fiu ascultata)… Repet: treizeci si trei!
Doctorul Pavel nu reactioneaza, nu salta aparatul din loc, nici macar
nu zambeste. Asteapta, calcand apasat in tacerea mea,
sa continuu. Accept.
- Varsta magica. Varsta la care plamanul se-nmoaie,
ma-ntelegi? Asta da nelinisti prin organism si rezultatul e dorinta nesabuita
de fapte eroice. Stiu ei, internistii, de ce au ales cifra cifrelor…
Tocmai trec prin criza cu pricina. Am intarziat deja niste
ani, asteptandu-l pe Alecu. Pe Alecu il urasc. Tocmai ma intrebam
daca sa-i povestesc ce dezastru a devenit legatura noastra. Ne tine captivi,
ne rupe de lume. Nu mai citesc ziarele, nu urmaresc stirile, nu merg la
vot… si altele, stiti d-voastra!
- ?!
Nu, nu stie. Foarte bine. Reiau.
- Nu mai stim, pur si simplu, ce se-ntampla prin lume, prin Europa.
Am auzit c-au fost niste invazii, niste razboaie, niste bombardamente…
Si noi… nimic…
Primarele recitase frumos, cu intonatii, textul oficial, dar sarise cateva
randuri. Se uita la noi pe sub ochelari, usor ingrijorat.
Ar fi vrut sa ne puna o gramada de intrebari. Dar ceva il
oprea. Poate zapaceala noastra si foamea si setea cu care ne priveam.
Acestea toate ii facura si lui foame si sete, asa incat
slanina si ceapa si painea Mariucai se dovedira fenomenale…
Am deschis impreuna vermutul si el a acceptat, ca pe-o lipsa personala,
faptul ca in sat nu se gasea sampanie. A promis ca va lua masuri.
Cine stie…
Dimineata au venit la noi Roland si Matilda, auzisera ca ne-am casatorit,
le spusese primarul, si aveau ciocolata, coniac, si chef de petrecere…
Ei doi nu se mai iubeau. Erau casatoriti de doi ani si incercasera
tot ce se putea incerca in doi. Nu escaladasera Chomolungma,
le-am amintit, nu sarisera cu parasuta, nu salvasera nici un inecat,
nu sapasera niciodata in mina etc., pe stilul clasic: pamant,
aer, foc si apa. Am sarbatorit cat am sarbatorit si tarziu
in noapte am inceput o partida de pocher. Am jucat pana
dimineata, noi castigam si ei pierdeau. Dragostea si norocul erau
puse sub semnul mirarii. Spre dimineata, mi-a intrat in mana
o chinta royala servita. Am simtit ca stapanesc lumea. Simpaticii
nostri tovarasi de petrecere trebuiau sa inteleaga lucrul acesta.
Am plusat mult, numai ca Roland nu se lasa. Juca, ametit si tenace, la
cacialma? La un moment dat nu mai aveam ce oferi si atunci, incinsi
si veseli, ne-am privit lung perechile. Ei au suras care de care
mai amuzati. Alecu a suras stramb. N-am mizat pe ei, dar am
ras cu pofta. Pana la urma, s-a dovedit ca aveam, uluitor,
si eu, si Roland, chinta royala. Veselia ne-a trecut brusc. Am impartit
potul si am hotarat ca n-o sa mai jucam niciodata jocuri de noroc.
Alecu n-a intrebat niciodata pana unde as fi fost decisa sa
merg…
Le completam lista lehamitei, cu ochii in sticla ochelarilor lui
Pavel, in care mai vedeam si cum se deschide usa cabinetului sau,
prin care Alecu era imbrancit inauntru.
Apoi il mai vad in luciul oglinzii, in stralucirea geamului,
in furnirul mobilierului, in jetul chiuvetei, in aerul
tremurat ca o apa a mortilor, silueta lui prelunga, umerii arcuiti, pielea
lui aromata, clavicula, gatul, inchid ochii si ma las traversata
de trenul de catifea, in adancurile fotoliului se trezeste
un zgomot, as vrea sa-mi intind mainile si sa-l prind in
brate, sa-l aduc alaturi, in aerul meu, si sa-l inchid acolo…
- Unde sunt saloanele?
- In alt pavilion…
- Dar noaptea?
Ma revolt, imi asum goliciunea cojii, simt cum se rostogoleste castana,
miezul dragostei mele se izbeste de caldaram, un copil se apleaca
si-l ridica, privind curios. Castanele au o piele fina, catifelata, si-o
platosa de scoici, cand eram copil construiam din ele papusi si
cai…
Mi-e foame, arcurile ma strang, ziua scade, iar Alecu m-a uitat,
sta langa mine, in celalalt fotoliu, in fata doctorului
Pavel care sta si el pe-un scaun tapitat, rasfoind calm o revista. Asteptam
cu totii.
Ce?
|
