Patricia NEDELEA

Proza KLU

MACAR IMAGINATIE

Cand s-a trezit in strada, impreuna cu toate lucrurile care i-au fost recent cumparate (inclusiv blanita aceea portocalie), nu a simtit nici un fel de regret. Povestea asta s-a lungit oricum prea mult, si-a spus, aprinzandu-si o tigara.

El nu fuma. El nu fumase niciodata si n-a lasat-o (vreme de cati ani?) sa fumeze nici pe ea.

Nu a fost un stapan sever, dimpotriva. Nu un despot absolut. Dimpotriva. Era, si acum vine partea ridicola a povestii, frumos, destept, bun, cult si cu bani... si de aici inainte nimeni nu va mai crede o vorba. Dar e adevarat.

Si asa cum statea ea in strada si fuma, si-a amintit ca isi uitase la el dictionarul de eufemisme. S-a intors si a sunat, poate prea insistent. Nimeni nu I-a deschis.

Urmeaza anii nebuni, sclipitori. Distractii. Iubiri totale, dar trecatoare. Suferinte invalmasite, majoritatea autoimpuse. Minunati parteneri de sex care se dovedeau modesti parteneri de discutii. Si reciproc, oh, da. Din pacate. Nu mai stia nimic de el, initialul, asa ca a inceput, incet dar ferm, sa-l uite. Celor care-i cereau sa-si povesteasca viata le nascocea o adolescenta agitata din care sarea brusc in tineretea pe care ei i-o degustau mai mult sau mai deloc recunoscatori.

Ea stia sa traiasca, asa se spunea. Era o bruna reusita, spuneau femeile. Era "buna", ziceau barbatii. Era "o legenda pe doua picioare", asa se autoflagela. Drogurile nu o entuziasmau. Credea intr-o viata imaginata exclusiv prin "mijloace naturale". Traia la maxim si totul reusea sa o distruga. Ingaduia asta numai pentru ca sa aiba ocazia sa se recreeze cu pofta din nou. Fericirea era un vis, moralitatea - o gluma. Proasta gluma.

Oglinzile se incapatanau sa o arate din ce in ce mai frumoasa.

MACAR UMOR, DE NU AMOR, MACAR IMAGINATIE, DE NU REALITATE - si-a scris pe un perete. Nu cu sange, asemenea gest n-ar fi fost deloc genul ei.

A doua zi s-a trezit, a dat cu ochii de inscriptie. A inceput imediat sa militeze pentru diferite drepturi ale atat de feluritelor persoane.
Practic s-ar putea spune ca s-a trezit militand.

Acum intra viorile. Pentru ca intr-un anumit moment s-a trezit din nou, de asta data in plina dragoste. Adora sa priveasca lebedele negre care se roteau pe tavan in timp ce ei faceau dragoste, el mereu deasupra.

Dupa ani intregi de casatorie penajul lebedelor a ramas in mod miraculos intact. Ei i s-a parut un amanunt important.

Acum ea are un copil sau poate doi, sursele istorice nu concorda in privinta acestui fapt. Cert e ca viata de familie ii completeaza armonios atat cariera politica cat si pe aceea didactica. Ea nu mai e, cu siguranta, in strada. Acum oamenii o iau in serios. Pentru multi e un model. Pentru altii o amenintare. Pentru cei ce au ramas, ambele. Cert e ca ea exista si ii place sa sustina ca nu-i pasa de nimic. Nu a mai pastrat nimic din trecutul imoral dupa unii, amoral, dupa noi. Nimic inafara de umor.

Acum viorile se opresc, se aud pasi. O, ce surpriza placuta! Murmurele spun ca Printul s-a intors. O vrea inapoi. Va rog, mai multa lumina pe Print. Ea incepe sa-l mangaie, il saruta dupa ureche si ii sopteste "Esti tu, initialule, Initiaticule, Initiatorule" si alte asemenea jocuri erotice de cuvinte. El, iata, ii permite toate astea, nu mai e suparat ca ea l-a inselat toti anii aceia indepartati, oricum anii aceia au trecut, in general anii trec, altceva conteaza acum. "Pe cine alegi, viata ta sau pe mine", vine invariabila intrebare, iar ea ii raspunde si acum, ca si ieri, ca si in visele trecute, ca si in datile trecute, pe tine. E la fel de uimita, la fel de fericita...

Asta e momentul cand se trezeste, niciodata mai repede. Reflectoarele s-au ars dintr-o data. Se uita in jur, vede ceasul, luna, isi misca degetele mainii stangi in timp ce le priveste, aude masinile, isi aminteste de ea insasi ca de o carte veche careia i s-a pierdut iremediabil volumul al doilea. Incepe sa planga, are 40 de ani, bani, familie, copii, o casa frumoasa, doua slujbe excelente si pe deasupra incearca zilnic si din rasputeri sa fie buna.

In dimineata de care vorbim s-a trezit in jurul orei 3 in camera rezervata de organizatorii conferintei. Pe tavan lebedele se foiau incetisor in somn, fara sunet. Ea s-a ridicat incet, nu trebuiau trezite.
Incepu sa socoteasca. Ai ei o asteapta acasa peste trei zile. La conferinta nu i se va sesiza lipsa. La receptie nici atat.

A intrat in baie si dupa ce a strans toate medicamentele pe care le avea la ea (erau o multime, ea era ipohondra) si le-a luat pe rand.

Mai intai pe cele roz, pentru ca o atrageau, pareau dulci. Apoi pe cele bleu, de o fascinanta nenaturalete. Pe cele galbui pentru ca trebuiau luate. Pe cele albe, pentru ca stia clar ca in fiecare vis de-acum incolo il va alege pe el, initialul, inselatul, printul, dupa care se va trezi cu certitudinea ca viata ei nu face doi bani. Si pe cele mov, care naiba stie pentru ce or fi de fapt, fiindca n-o sa-l caute peste sapte tari si oceane (care nici macar nu-s sapte, zambi) ca o femeie nebuna, tocmai pe el, care se zvonea ca devenise o somitate in domeniul psihiatriei. Si aici a zambit din nou.

Pentru ca oamenii se incapataneaza sa creada, de cate ori vad un drum pavat cu intentii bune, ca acesta duce musai spre rai, ea s-a trezit la spital. Dar pentru ca s-a trezit din acelasi vis, nu a mai plans acum, ci a gasit iesirea din spatele spitalului unde, adapostita de un container de gunoi, si-a taiat gatul cu oglinda pe care a reusit s-o sparga pana la urma, dupa multiple incercari ridicole.

Asta nu inainte de a se privi inca o data. Sunt o femeie frumoasa, asta e, si-a repetat atunci si a zambit. Apoi a inceput sa o sparga.