![]() |
||
![]() |
||
![]() |
Marmor
Martha - supravietuitoare a HOLOCAUSTULUI |
- Mihai Vakulovski: Doamna Marmor Martha,, fratele dumneavoastra si-a amintit in interviul facut cu el cum l-ati intimpinat, la Cluj, dupa ce s-a intors din lagarul de concentrare, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Spunea ca ii asteptati, pe el si pe tatal dumneavoastra, in fiecare zi - Marmor Martha: In fiecare zi, in fiecare zi. Tot asteptam sa soseasca cineva din familie. Stiam ca mama-mea, saraca, nu poate sa se intoarca, pentru ca a fost selectata si gazata, dar speram ca tatal meu macar sa se intoarca, desi avea peste 51 de ani si cei peste 50 nu se prea intorceau. Si odata stateam acolo pe banca si se opreste un tren. Eu ma duc si intreb: "Nu stiti, a venit cineva de la Reghin?" - "Da, zice, uite". Ma uit spre stinga - erau tatal meu si fratele meu. Ma uit in stinga, fug spre ei si tata se intoarce, nu-i venea sa creada ca e fiica lui. A fost o intilnire fantastica, toata lumea s-a adunat in jurul nostru. Apoi ne-am dus la niste rude si iar am stat de vorba, era ceva de necrezut, sa se intoarca un barbat de 52 de ani si un baiat care a plecat la virsta de 14 ani si jumatate, dar poate ca fratele meu v-a povestit, el era un baiat destul de inalt si tatal meu n-a vrut sa mearga acolo unde erau cei bolnavi, el a zis ca vrea sa mearga acolo unde o sa poata da de mincare baiatului, eventual prin munca. Si cind a fost intrebat "Ce virsta aveti?" n-a vrut sa spuna ca are 51, a spus mai putin, 46 sau 45, "Si tinarul?" - "17". Si asa au fost trimisi la munca. Sigur ca el v-a povestit prin cite au trecut. Eu n-am fost cu ei, femeile au fost in alta parte. - Ce va amintiti din perioada dinaintea deportarii, probabil erati inca un copil - Eram o fata destul de mare. In ultimii trei ani am fost eleva la liceul evreiesc din Cluj. Stiti ca era numerus clausus, apoi numerus nulus, ceea ce insemna ca nici un elev evreu nu poate sa frecventeze liceul. Atunci un om de stiinta a reusit sa obtina, prin cineva, dreptul sa deschida un liceu evreiesc, la Cluj, cu diferite influente, intr-un internat. Si acolo am facut clasele a cincea, a sasea si a saptea de liceu. Vreau sa va spun ca am avut profesori extraordinari, pentru ca profesorii de la Budapesta au fost alungati din posturi si atunci oameni foarte, foarte culti si bine pregatiti au venit si au predat la acest liceu. Acolo am fost educati sa stim ce se intimpla in lume si, in afara de asta, eu am stat la bunicii mei, la Cluj, aveam un bunic de 42 de ani care a fost dus, in '42, la munca fortata si nu a dat nici un semn de viata. L-am tot asteptat, cu bunica, deci era o spaima, ca ulterior, cind m-am intors, am aflat ca a fost bolnav de tifos exantematic, iar cei care au fost bolnavi de tifos exantematic au fost adunati, nu stiu exact orasul, in Ucraina, au fost adunati intr-o baraca si arsi. Asa ca degeaba astepta bunica. Atunci am stiut destule lucruri, pentru ca am auzit de ceea ce se intimpla, am ascultat radio BBC Londra, pina in '44, cind ne-au luat aparatele, incuiam poatra si ascultam si stiam ce se intimpla pe front, ce se intimpla in Germania s.a.m.d. Dar de Auschwitz n-am auzit. N-am auzit. Asa incit atunci cind am fost dusi, dar inainte de asta am fost o luna in ghetou la Reghin, ca noi sintem din Reghin. Cei din Reghin au fost dusi in ghetoul din Reghin, cei din Tirgu Mures - in Tirgu Mures, cei din Cluj - in Cluj, in ghetou, noi am fost adunati in fabrica de caramizi si n-am stiut, am crezut ca vom fi dusi la munca fortata. - Sa ne oprim un pic si la Reghin. Cum s-a intimplat evacuarea, cum au adunat oamenii - De exemplu, nu stiu daca ati aflat, intr-o camera mica au stat adultii, vreo 20 de persoane, si noi, copiii, intr-un pod, pentru ca acolo, in casele din jurul fabricii, au fost niste casute, oamenii au fost adusi la Reghin, in locuintele noastre, ramase libere, si noi am fost adunati acolo, in interiorul fabricii de caramizi. A fost groaznic, atitia oameni Dar am mai avut mincare, ca ne-au dat voie sa aducem ceva mincare in ghetou. O saptamina am stat acolo, pentru mine amintirea este groaznica, pentru ca mama mea a fost dusa si batuta intr-un hal extraordinar, singera din toate partile corpului cind s-a intors, ca sa spuna unde a ascuns ce avea mai scump in casa. Din cauza asta a fost ea selectata, desi avea, pot sa va arat fotografia, 45 de ani. Ar fi putut ramine in viata daca n-ar fi fost batuta in halul acela. Dar cind i s-a spus ca daca nu spune "Atunci o aduc pe fiica dumneavoastra", atunci ea a spus, din pacate, numele unui om, caruia nu i s-a intimplat mare lucru, a fost luat totul de la el si a trebuit sa plateasca 5000 amenda si cind am venit inapoi am vazut ca a aparut si intr-un ziar ca el a spus ca el este un om de nimic s.a.m.d. Si sigur ca i-am multumit si l-am rasplatit pentru tot ce a facut. Dar, va spun, mama mea a fost torturata groaznic. Atunci atita a putut sa-i spuna unei prietene, inainte de a ne desparti, ca barbatii erau deoparte si femeile in alta parte, atita a mai putut sa-i spuna mama mea doamnei: "Ai grija de fetita". Si doamna aceea, femeia aceea, prietena mamei s-a tinut de cuvint si cit am fost impreuna in Cracovia a avut grija de mine, la ora 3 m-a scos: "Hai acum sa te poti spala cu putina apa, ca daca te trezesti mai tirziu nu te mai poti spala". Avea grija de mine, era o femeie foarte hotarita, s-a intors, saraca, si sotul ei s-a intors, dar baiatul lor, care era mai mare decit fratele meu cu un an a murit acolo. Asa de cumsecade a fost, a avut grija de mine, cind m-am maritat ea ne-a gasit si la nunta ne-a daruit si niste mobila pe care o avem si acum. Asa ca exista asa ceva, oameni cumsecade. Asta am vrut sa va spun. - Din Reghin cu ce v-au dus la Auschwitz? - Spre Auschwitz am fost dusi cu un vagon de marfa. Intre 80 si 90 de oameni eram in vagon, era ceva groaznic, pentru ca intr-un colt era mama, tata, fratele si eu si , groaznic. Drumul era asa de groaznic ca un om a si spus Rugaciunea Mortilor, pentru ca si-a dat seama ca ceva nu este in regula, deja am stiut ca ceva nu este in regula. Cind am ajuns la Auschwitz imediat am fost separati, asta v-am spus, si dupa ce am ajuns la Auschwitz, dar mai intii sa va spun ca ne-au taiat parul. - As vrea sa va mai intreb de acel vagon. In timp ce mergeati - Plingeam. - Care era atmosfera, doar ati mers patru zile - Era groaznic, nu va pot spune, ceva de neconceput, niciodata nu mi-as fi inchipuit ca poate fi asa ceva, ca poti sa calatoresti cu atitia oameni, inghesuiti acolo, care nu pot misca. Cind ne-au dat drumul sa coborim, vai de capul nostru, si inapoi, e ceva de necrezut, eram foarte trista, era si mama mea si tatal meu, toata lumea a stat acolo si a plins. - Erati toti, erati toti patru impreuna, cum va incurajau parintii, ce va ziceau, ce va amintiti? - N-au putut spune multe, ca n-a trecut mult timp pina cind am ajuns in fata lui Mengele. - Nu, nu, nu. In vagon. - In vagon. Oamenii se rugau, au crezut ca Dumnezeu ne va ajuta. Mama mea spunea sa stau drept si sa nu stau asa incovoiata. Fiecare spunea cite ceva, dar prea mult nu se vorbea. Nu, pentru ca era ceva care te retinea sa spui ceva, nu puteam sa vorbim, era ceva groaznic. Ai avut o casa, ai avut o familie, ai avut totul si de odata esti intr-un vagon de 80-90 de persoane, nu te poti misca, e ceva groaznic, de necrezut. - Ziceati ca multi se rugau. Ce rol a avut religia, mai ales in acea perioada din lagar? - Ei au crezut ca daca se vor ruga Dumnezeu ii va ajuta. Acolo erau doua categorii de oameni. Eu am stat tot timpul in Auschwitz, eu acolo am fost eliberata. Dupa luna august, cind am inceput sa simtim mirosul acela groaznic de carne arsa. Si apoi unul, pentru ca eu vorbeam nemteste, dar niciodata nu am spus nimanui acolo asta, ca n-am vrut sa le dau o mina de ajutor, dar l-am intrebat pe unul ce-i cu mirosul asta, ca ma sufoc si atunci mi-a explicat ca e aerul acelora care au fost gazati si din turnurile acelea iese fumul - Asta ati aflat - Dupa ce am venit din Cracovia, in Cracovia n-au fost camere de gazare si crematorii. - Dar, cind ati ajuns in Germania, cum a avut loc acea selectie, acea despartire a barbatilor de femei? - Era groaznic. Eu il iubeam pe tatal meu si m-am simtit groaznic fara tata si n-am stiut ce se va intimpla acum cu ei, unde se duc. Si mama mea tot a fost despartita de mine si am ramas singura. Singura. Dupa o zi si jumatate iarasi ne-au transportat mai departe si am ajuns in Cracovia si Cracovia are o suburbie, Plasol. Si acolo, trebuie sa va spun, baracile lagarului au fost ridicate, stiti unde, in cimitir. Si am inceput sa cautam pe pietrele acelea pietre funerare. Baracile au fost construite pe morminte, in spatele baracilor erau inca morminte. Acolo a fost lagarul nostru din Plasol. In Plasol, trebuie sa va spun, dupa vreo doua saptamini mi s-a facut rau asa de tare, incit am ametit, am lesinat, am cazut si daca s-ar fi intimplat cu mine asta la Auschwitz m-ar fi dus imediat in camera de gazare, dar in Cracovia n-a fost camera de gazare. Mi-am revenit si am inceput munca, o munca foarte, foarte grea, la pietre, am carat pietre. Si cine nu ducea o piatra destul de mare atunci o primea. Au mai fost acolo, cu doamna Diamantstein n-ati vorbit? - Am vorbit, dar n-a povestit despre pietre. - Poate ca ea n-a fost la carat pietre, desi asta se facea acolo. Am carat pietrele, apoi am adunat iarba, am dus, ca eram tinara, aveam 18 ani. Acolo am implinit 18 ani. Dupa ce am lucrat la pietre, dupa vreo doua luni si ceva am fost transportati inapoi la Auschwitz. A fost o foarte mare selectie, saraca doamna Diamantstein si-a pierdut atunci mama, mama ei avea 47 de ani, dar a avut picioarele umflate si a fost trimisa la stinga. Eu am ramas cu doamna aceea, cu mama mea de lagar, care a fost asa de cumsecade si am ajuns, trebuie sa va spun ce munca am obtinut. Intii am facut curatenie in lagar in asa zisa spalatorie, apoi am fost mutata si am lucrat pina mi-au inghetat picioarele la latrina, am curatat latrina. Acolo am lucrat vreo 5 persoane. Toata iarna n-a fost un pic de caldura acolo, a fost o munca foarte grea. Totusi, barbatii care veneau sa duca ceea ce noi am scos, aceia ne mai ajutau cu cite ceva. Dar, ce sa va spun, acolo am intilnit lucruri groaznice, in lagarul acela, lagarul C. Cind m-am intors din Cracovia am fost in D, apoi in C. Si acolo m-au trimis intr-o zi sa aduc in birou carbuni. Si am intrat acolo unde se tineau carbunii si aud cum plinge un copil. Si ma uit si sus, pe carbuni, era un copil asa de mic, rosu de tot si-si misca asa picioarele, ca ulterior sa aflu ca mama lui l-a nascut noaptea in lagar si, ca sa nu fie omorita, celelalte femei au dus copilul acolo, ca sa nu se afle c-a nascut. Apoi a fost aruncat. Era ceva ce nu pot uita, nu voi uita cit voi trai, era ceva groaznic. Si munca era grea. Am intilnit acolo si oameni de treaba, si oameni, adica deportati, care erau mai in virsta decit mine si vorbeau cu mine ca cu o fetita, m-au incurajat. S-a intimplat ceva interesant, m-a incurajat foarte mult o femeie care, dupa intoarcere, a venit acasa, n-a venit sotul ei, n-a venit mama mea si tatal meu s-a casatorit cu femeia aceea. Asa a fost mai usor sa primesc o alta femeie in locul mamei mele, cunoscind-o foarte bine si stiind ca este o femeie foarte, foarte de treaba si cinstita. Si s-a comportat atit de frumos cu fiica-mea, incit fiica-mea a iubit-o ca pe o bunica adevarata. Nu stiu ce sa va mai spun, am suferit groaznic, foarte, foarte mult din cauza foametei. Era ceva ingrozitor, nu primeam aproape nimic. Va puteti inchipui, daca la eliberare aveam 28 de kilograme. Si cum am ramas in viata? Asta e ceva fantastic, in ziua de 18 ianuarie s-a strigat sa iesim si sa ne aliniem. In ziua aceea am fost deja dusa in lagarul E, acolo o doctorita a taiat partea aceea din degetul meu care deja se uscase, inghetase si, stiti cum se intimpla, plin de singe si puroi, si m-a salvat, fiindca m-a operat cu un briceag, era medic. Eu n-aveam pantofi, n-aveam nimic, nimic pe dedesubt, numai rochia aia de vara, gri, care era dintr-un material prin care se vedea. Si, sigur, m-am incolonat, pentru ca deja stiam ca cine nu se incoloneaza merge in camera de gazare si n-am vrut, am vrut sa mai traiesc. Si cind am ajuns la poarta, era acolo un SS-ist, un tinar, si cind m-a vazut a inceput sa rida si numai atita a spus: "Musulman". "Musulman" erau femeile foarte slabite, asa mi-a spus: "Musulman". Si cu alta fetita, care a fost deportata din Iugoslavia, care arata tot ca mine, ne-a intors inapoi. Am adunat ce am putut si am asteptat sa murim. Pentru ca daca ne-au intors inapoi si am auzit ca au strins tot si ei se vor duce, vom zbura in aer. Am asteptat clipa aceea, care, har Domnului, n-a venit. - Cum ati asteptat clipa aceea? - Era ceva groaznic. Din 18 pina in 27 doctorita aceea, care a putut pleca, n-a plecat, s-a ascuns, pentru ca a vrut sa se elibereze, ea stia ca nu departe se afla deja rusii. Doctorita aceea a spus: "Nu cumva sa iasa cineva si sa ia ceva alimente, fiindca poate ca au mai ramas, dar nu se stie daca au ramas asa cum au fost sau ei au aruncat ceva peste alimentele acelea ca cei care vor minca sa moara". Si atunci ce-a facut ea? A adunat zapada, a fiert zapada, a avut sare si a stat linga fiecare, linga noi, pina cind am baut cite un pahar de apa sarata calda, de trei ori pe zi. Sigur ca foarte multe au murit, una a innebunit linga mine, care striga toata noaptea "America! Palestina! Ajutor", dar deja innebunise. Impreuna cu fata aceea eu am ramas in viata. In ziua de 27 ianuarie am fost eliberati. A venit si un medic care imediat ne-a dus intr-un spital al SS-istilor, unde erau si aparate, era spital adevarat. Si acolo am fost doua luni de zile. Ce sa va spun, au fost niste zile groaznice, fara mama la virsta aceea, fara tata, fara familie, nemincata si injosita mereu si batuta. Prima palma am primit-o impreuna cu doamna Diamantstein, impreuna eram. Una ea si una eu. Pentru ca am auzit ca in bucataria aceea in care se gatea pentru conducatori, sa zic asa, intre ghilimele, acolo au aruncat niste frunze de varza la lada de gunoi. Si noi am vrut sa mergem sa adunam frunzele acelea si sa le mincam. Si cind, singura data cind am vorbit nemteste, cind m-au intrebat ce cautam acolo, i-am zis ca am auzit ca se distribuie varza si cind am primit o palma, extraordinara, am cazut cu fata pe umarul ei, pe umarul lui Susana, si ea a primit a doua palma. Mai mult n-am vorbit nemteste, desi la noi, la Reghin, toata lumea vorbea si germana, mai cu seama ca eu am umblat la gradinita aceea, oamenii au trait impreuna si nu s-a stiut niciodata ce va veni, cum va fi. Mizerie. Am fost si bolnava, am primit prima pneumonie cu 40 de grade cel putin, asa a spus una, care era stomatolog, a dormit linga mine, 12 persoane dormeau impreuna si cind una se misca trebuiau sa se miste toate celelalte, ca nu era loc ca sa stai asa cum trebuie, pe spate. Ea a zis: "Trebuie sa ai cel putin 40 de grade" si dimineata, cind a fost apelul si trebuia sa ne incolonam, a plouat si eu am stat cu temperatura aceea doua ceasuri pina au venit sa ne numere. Dupa intoarcere am mai facut 11 pneumonii, dar am fost tratata la spital. Pe mine m-au salvat medicamentele moderne, fiindca daca nu erau aceste medicamente nu eram in viata. Si am fost internata, dar nu m-am lasat, am lucrat, am terminat facultatea, am lucrat 32 de ani, o singura data au trebuit sa ma pensioneze medicii, pentru un an si jumatate, pentru ca am devenit si astmatica din cauza tusei, adica a pneumoniei. Dar traiesc inca si am 76 de ani si asta este o minune, cu bolile acelea pe care le am. Si acolo, va puteti inchipui, nu m-am dus sa spun cuiva ca sint bolnava, numai atunci, cu piciorul, m-am dus, pentru ca, asta am uitat sa va spun, cineva, un barbat care venea la locul meu de lucru, sa duca "marfa", intre ghilimele, a spus ca nu mai functioneaza crematoriul. Era sfirsitul lunii decembrie. Si-atunci m-am dus si am aratat ce am la picior si am facut tratament. O zi ajunge ca sa nu fie uitata o viata intreaga, o singura zi. Cind am vazut cum se bat oamenii, odata, la Cracovia, au fost adusi in lagar tineri intre 20 si 25, 30 de ani, polonezi, nu evrei, care la un meci de fotbal au strigat niste lozinci antinaziste. Au fost adunati, au fost adusi in lagarul nostru, pe platou si, inchipuiti-va, am vazut, a fost o masa si au fost dusi, a doua sau a treia zi, in fata unei lese si, dupa aceea, putin mai la dreapta, in fata unei lese, au fost impuscati, toti au fost impuscati. Sa vezi asa ceva e groaznic. E groaznic. Si nu stiai niciodata ce-o sa ti se intimple. Inchipuiti-va ca am intrat intr-o clasa, intr-o zi de vara, inca eram tinara si ma duceam la lectii cu o bluza cu mineca scurta. Si copiii din clasa au observat ca eu am aici ceva (e vorba de numarul tatuat pe mina de catre fascisti - n.n.). Si m-au intrebat ce e. Le-am spus ca niste oameni foarte rai, nu le-am spus din ce partid faceau parte, caci era numai clasa a sasea, stiti, copii de 12 ani; si ca ei m-au dus si mi-au spus ca nu mai am nume, ca de acum incolo am numai numarul acesta si ca eu nu sint un om ca toti oamenii. Si ei au intrebat "Da' de ce este acolo ceva, asa, scris deasupra?" Fiindca au gresit si au corectat si au scris in loc de "A219" "20", adica "B20", ma rog, au corectat ca pe o hirtie, va inchipuiti. Ma duc a doua zi in clasa aceea, copiii ma asteapta in picioare, fiecare are mineca ridicata si, cu cerneala, au scris un numar pe brat. Asa am plins, era, stiti, ceva din partea unor copii mici, ceva cu care au vrut sa demonstreze ca simt si sint alaturi de mine. Au inteles ca era ceva groaznic. Niste copii. - In lagar, cind nu munceati, ci se faceau doar numaratorile acelea, apelurile, ce faceati de fapt? - De fapt nu faceam nimic, pentru ca, atunci cind aveam dreptul sa iesim pina la o ora acolo in Cracovia, ieseam si acolo ne asezam si femeile mai in virsta discutau despre soti, despre copii, noi vorbeam despre parinti, una spunea ca "Veti vedea, vom reusi, ne vom intoarce", altii spuneau "Nu ne vom intoarce niciodata", asta era, se discuta, apoi din cauza foametei vorbeam totdeauna despre mincaruri si una spunea ca gateste asa, alta asa, despre munca, povesteau despre viata lor, despre copii. Pai, au fost acolo femei care aveau copii mici pe care-i ducea in brate bunica si ea a ramas fara copil si atunci vorbea mereu despre copilul pe care-l are si intreba mereu "Unde-i mama mea cu copilul?" Si mama cu copilul, sigur, stim unde era. Aici era o doamna care a murit nu demult si care si-a pierdut copilul in felul acesta. A fost scos copilul din mina ei si mama ei a murit cu copilul ei. Daca era copil mic in brate murea si persoana care ducea copilul. - In lagar aveati informatii despre evenimentele de pe front, despre ce se intimpla, despre razboi? - Din cind in cind aflam cite ceva, daca se apropie, daca sint dati afara din Rusia, din Ucraina, apoi am aflat, pe 23 august am aflat ca Romania a iesit din alianta aceea si ca acuma este impreuna cu sovieticii, cu americanii si, ma rog, in Romania va fi pace, adica este deja pace si acolo nu se mai bombardeaza, noi am fost bombardati extraordinar, s-a bombardat acolo si noi ne bucuram ca s-a bombardat, cind se apropiau rusii noi eram foarte fericiti, nu ne-am speriat deloc, eram fericiti cind cadea cite o bomba pe undeva, ca se auzea bubuitura, noi eram asa de fericiti. Se intelege. Despre ce discutam? Despre viata de acasa, despre cei pe care ii iubeam si de care nici nu stiam unde sint si ce s-a intimplat cu ei. Unii, adica unele dintre fete, cunostintele mele, au ajuns in cite-o fabrica subterana. Era un lucru, cum sa va spun, o situatie mai buna cumva, fiindca aveau acoperis, acolo erau si muncitori din astia, se numeau "TOD", cei care aveau grija de muncitori si le mai dadeau cite ceva, o mincare, vai de capul ei, dar ceva mai mult si mai bine, ca sa munceasca acolo, in fabrica. Ei, ori de cite ori au fost adunati, pe mine m-au lasat acolo, eu nu meritam altceva decit sa stau acolo, n-am corespuns, s-au uitat la corpul meu, s-au uitat la ochii mei si n-am corespuns. Am fost intr-adevar slabita. - Va amintiti cum ati aflat ca ati fost eliberati, de momentul eliberarii? - Vestea a venit, a venit vestea, cei care se mai miscau, eu nu ma prea miscam, foarte putin, dar cei care s-au miscat stiau ca armata este deja in apropiere. Apoi a intrat un soldat, era negru la fata deja, vai de capul lui, va puteti inchipui cit au suferit si aceea, a intrat si el, care a trecut prin atitea, a plins cind a vazut ca erau femeile moarte jos si s-a uitat la noi si a plins, a plins, pentru ca noi n-am avut deja putere sa le scoatem pe cele care au murit. Apoi au venit altii, apoi am fost duse la spital. - Aveti amintiri de care nu puteti sa scapati, care va obsedeaza? - Da, da. Despartirea de mama mea. Asta nu se poate uita niciodata. Si sint momente cind ma gindesc nu numai la mama mea, sint momente cind are ziua de nastere bunica, am stat acolo doi ani de zile, era o femeie , cind m-am dus eu acolo avea 62 de ani, la deportare avea 65, ma rog, erau asa de buni cu mine, stiti cum sint bunicii, mai ales in perioada aceea, eu invatam bine si erau fericiti ca invat bine, si bunicul Si apoi ma gindesc de multe ori la unchiu' si la multi altii, foarte multi au pierit din ambele familii, si din partea mamei si din partea tatei. Din partea tatalui meu au pierit patru frati si surori doua, si din partea mamei doua si copiii acelora care au pierit. Deci, ma gindesc de multe ori, am fotografii gasite pe-aici si pe-acolo, mai ales din Alba Iulia, ca de acolo n-au fost deportati si ei aveau fotografii de familie, stiti, si cind ne-am intors de la ei am primit fotografii si de foarte multe ori ma uit la fotografiile acelea si de foarte multe ori ma gindesc la aceia, si astazi simt ca, asa, parca acuma ar fi si, credeti-ma, nu se uita niciodata, nu se uita. Sau de multe ori cind deschid aparatul, eterul si aud o voce, o voce aud, si aud limba germana, si eu vorbesc germana, dar cind vad o persoana, asa, vorbind limba germana, incep sa pling. Nu m-as duce in Germania pentru nimic. Desi am fost invitata, n-as putea, amintirile nu ma lasa in pace. Nu se poate uita, nu se poate uita. Eu stiu foarte bine ca cei care s-au nascut dupa, chiar si cei care erau copii mici atunci, sau cei care s-au nascut dupa eliberare nu sint de vina pentru ce s-a intimplat, dar inca traiesc foarte multi vinovati, credeti-ma, foarte multi, nici nu se discuta. Foarte multi au fost pedepsiti, multora le-a placut ceea ce s-a facut, din pacate. Din pacate. - Ati avut amintiri, sa le spunem normale - Dupa cele doua luni petrecute la spital, unde am fost ingrijita de medici polonezi si de niste surori care faceau acolo o munca foarte frumoasa, surori de caritate, ne-au adunat si ne-au transportat la Cernauti. Acolo au fost polonezi, italieni care fusesera eliberati de rusi, fiindca faceau parte din armata lui Badoglio, care lupta impotriva lui Mussolini si au fost capturati de Mussolini si au fost bagati intr-un lagar si au fost eliberati de rusi. Deci, eram si cu italieni, si cu francezi, si cu rusi si am fost citeva luni la Cernauti. Eu am crezut, ca toata lumea, ca la Cernauti sint acasa. Nu, ca ei au vrut sa adune toata lumea in Slutsk. Slutsk era linga Minsk, in Belorusia, asa ca eu am trecut prin Ucraina, erau numai case darimate, apoi am ajuns in Belorusia si acolo, la Slutsk, am stat pina in august, cind am fost transportati inapoi. Deci, am si calatorit, dar acolo am primit mincare, am fost cazati intr-o cazarma si ne plimbam, mai discutam. Eu, din pacate, am fost si in spitalul de acolo, in spitalul militar, pentru ca si a treia oara mi-a fost taiat parul, o sora de acolo a crezut ca sint baiat si m-a bagat intre nu stiu citi, vreo douazeci de barbati, de baieti, soldati. Apoi dimineata am fost scoasa de acolo si m-au dus in camera asistentelor si am scapat de boala aceea acolo, pentru ca nu m-am lasat operata. In mai, cind s-a terminat razboiul, eram in Cernauti, dupa aceea am fost dusa la Slutsk. - Vroiam sa va intreb daca aveti amintiri normale din timpul lagarului? - Ce normal? Din partea nemtilor n-am primit nici o mina de ajutor. Eu nu am intilnit, cum s-a mai intimplat in unele lagare, ca au fost, nu SS-isti, ci soldati, care, asa, pe ascunselea, le mai dadeau de mincare, mai scoteau o vorba omeneasca. Dar eu nu m-am intilnit cu nimeni din partea lor care sa ma ajute, cu nimeni. Am vazut oameni foarte cumsecade, care erau mai tari putin si care ne mai imbarbatau, ca erau multe care spuneau: "Eu nu vreau sa traiesc, eu vreau sa mor" si atunci se gasea totdeauna cite cineva care venea si vorbea, si vorbea pina cind isi revenea si-si continua viata. - Si cam cum erau incurajarile? - Cu povesti. Ca ea a auzit ca nu peste mult timp vom fi liberi s.a.m.d. Cu minciuni. Dar merita sa minta, pentru ca avea De exemplu, femeia aceea care a devenit sotia tatalui meu spunea niste lucruri pe care le-a inventat dinsa. Dupa ce a devenit sotia tatalui meu a fost o femeie si atragatoare, plina de vitalitate, asta era, erau oameni tari! Erau care au fugit si s-au aruncat pe sirma aceea, ma rog, dupa aceea au ramas electrocutati. - De la Slutsk cum ati ajuns acasa? - A, cu vagonul. Nu erau 90 de persoane, ci numai vreo 40. Vreo cinci zile am tot calatorit si am ajuns intii in Sighetu Marmatiei si apoi in Satu Mare si acolo era ceva fantastic, o femeie care statea linga mine a adormit; stateam intre doua femei mai in virsta, una avea doua fete, cealalta avea trei fete. Si atunci ele ma iubeau. Si, cind am ajuns in Satu Mare, stiti cine erau in gara? Fetele. Si am venit mai departe, pina la Cluj. Si la Cluj am coborit, pentru ca am aflat, in gara, ca, foarte interesant, o ruda de-a mea traieste, pentru ca o fata foarte frumoasa, care, ma rog, nu s-a comportat cum trebuie, pentru ca s-a imprietenit cu un comandant , nu SS-ist, ci comandantul fascistilor din Ungaria, si ea a aranjat-o la un azil de batrini, care avea vreo 25 de batrini. Si in casa aceea a venit verisoara cu o fata. Si a avut nevoie de un barbat, o femeie care sa gateasca pentru batrini si de o fata care sa faca curatenie. Si asa a ramas si familia aceea in viata, si batrinii - la fel. Desi fata aceea avea o comportare foarte urita, fiindca se imprietenea , noi ne uitam foarte urit la fetele care se imprieteneau cu fascistii, va puteti inchipui, dar a facut o fapta asa de buna ca, trebuie sa spun, a facut mai mult decit o mie de alte persoane. Si atunci m-am dus la acei oameni, m-au primit foarte bine, mi-au dat patul cel mai bun din casa, sa dorm acolo si am facut baie de zece ori, si m-au imbracat, va puteti inchipui, era ceva fantastic. Eu eram inca imbracata asa cum am fost imbracata acolo, la Slutsk. Acolo am stat si de acolo m-am dus in fiecare zi la gara. Intre timp am fost si la un spital, pentru ca aveam probleme cu ochii, aveam, trebuie sa va spun, riie. Si am fost tratata cum trebuie si mi s-a dat mincare, acolo, la rude, mi-au dat mincarea cea mai buna, stiti, oamenii care au scapat si nu au fost acolo au facut tot posibilul ca eu sa ma refac. Si, dupa ce a venit tata, tatal meu si cu fratele - Cit timp i-ati asteptat? - Trei saptamini. Ma duceam, in prima saptamina inca nu, vreo doua saptamini am iesit. Apoi tatal meu a spus ca are o sora care traieste cu toata familia. Intii a spus ca vrea sa mearga in satul acela unde este inmormintata mama lui si atunci ne-am dus la Lincani, ca sa vizitam cimitirul si de acolo, cu trenul, la Alba Iulia. Acolo stateau rudele noastre. Si iarasi am fost foarte bine primiti si am primit si niste asternuturi, ne-au ajutat cu ce au putut, sora tatalui era foarte fericita, atit de fericita era sora tatalui meu ca a revenit fratele cu copiii, noi ne-am dus acasa si am inceput viata. Eu am avut numai sapte clase de liceu si a trebuit sa ma duc la Cluj, ca in Reghin erau doar patru clase de gimnaziu si m-am inscris, am terminat, apoi am dat bacalaureatul, am dat la facultate. Am predat apoi limba romana timp de 32 de ani. Asta-i viata mea si de 52 de ani sint maritata si sotul meu mi-a dat voie, dupa ce m-am maritat, sa ma duc sa-mi continuu studiile. - Si pina la urma v-ati intors, atunci, la Reghin - Ne-am intors la Reghin si tatal meu a stat acolo pina in '73, iar in '73 ne-am mutat aici, in Tirgu Mures. - Vroiam sa va intreb cum v-au primit ceilalti, ne-evreii, ca sa zic asa, care a fost reactia lor cind v-ati intors? - Am avut, ce sa va spun Ce nu se poate uita: cind am intrat in casa noastra casa era goala. N-a ramas decit , in sufragerie era un dulap lucrat in perete, asta nu s-a putut duce, in rest totul a disparut. Si n-am avut unde sa ne culcam, era totul gol, totul gol. De-odata vine femeia de serviciu de la banca "Izbinda", atunci nu mai era banca "Izbinda". Zice "Unde va culcati?" si s-a bucurat ca ne vede si ne-a adus un pat, asa, care se deschide, cu baiatul ei, ca sa aiba macar tatal meu unde sa se culce. Noi ne-am culcat pe pamint, eram deja obisnuiti. Deci, vedeti, o femeie simpla plina de bunatate. Si aveam cunostinte care ne-au ajutat, fiecare cu ce putea, stiti ca dupa razboi nu era usor, nu era usor, ne-au ajutat. Ceea ce ne-a durut cel mai mult a fost faptul ca atunci cind am fost dusi, atunci, in centru, noi locuiam in centru si cind am ajuns in fata casei noastre acolo erau foarte multi oameni adunati pe trotuare si rideau si bateau din palme de bucurie, erau foarte fericiti ca vom fi dusi. In acelasi timp o alta familie, un medic si sotia lui plingeau in geam. I-am vazut, caci chiar atunci au strigat: "Opriti-va!", chiar in fata casei lor. Dupa ce ne-am intors tanti Miti si doctorul Niculescu au fost foarte cumsecade. Depinde. Tot asa, o alta femeie, foarte simpla, Emma, care cindva a fost servitoare la noi, ne-a adus de mincare. Deci, oamenii difera. - Cum v-a influentat viata, din punct de vedere social, faptul ca ati fost deportata? - Numai bolile ne-au adus aminte mereu de lagar, dar, in rest, si eu m-am incadrat in viata ca toata lumea. Si am muncit si am iubit foarte mult elevii pe care i-am avut, si m-am imprietenit foarte bine cu colegele mele, cu colegii mei; si acuma ma cauta elevii, mi-aduc flori. A fost prima zi de scoala si deodata vine unu' care e acum profesor. Imi aduce mie garoafe, care sint afara, acolo, in antreu. Zic: "Da' ce este?" Zice: "Eu v-am fost elev, dumneavoastra mi-ati fost profesoara, acuma eu sint profesor care primesc flori si v-am adus flori". - Dupa ce v-ati intors, va intilneati cu oameni cu care ati fost acolo impreuna? - Da, sigur. Sigur. La inceput am mincat impreuna, ca n-aveam ce minca si ne-a ajutat Asociatia Evreilor din Lumea Intreaga, asa ca era o bucatarie unde mincam, ca n-aveam ce minca si n-aveam oale, in ce sa gatim, ne-am intilnit acolo si am discutat. Erau oameni care veneau cu fel de fel de probleme, erau unii care cereau sfaturi de la oamenii mai in virsta. - Si despre ce discutati? - Fiecare voia sa lucreze, ca sa cistige bani. Si atunci au cautat locuri de munca. Si noi, care am vrut sa invatam, ne-am dus la Cluj, la Cluj am invatat, dar nu mai aveam bunici, pentru ca si ei au fost - Cind va intilneati cu oamenii cu care ati fost deportati impreuna - Totdeauna discutam despre deportare. Si acuma. Unde ai fost? - Ce-ai muncit? - Ce-ai facut acolo? - Cu cine ai fost? - Cind ai fost eliberat? - Cine te-au eliberat? - Cind ai ajuns acasa? - pe toate astea le discutam. Si nu se uita, vedeti, au trecut de-atunci 58 de ani. Virsta tatalui tau. Poate ca n-are nici atita. - E mai tinar. - E mai tinar, vedeti. Sic tranzit, noi nu putem uita niciodata. Si nici nu e voie sa uitam, n-avem voie sa uitam. - Au existat oameni care au incercat sa fuga de aceasta soarta atit de urita? - Au fost oameni, dar au fost prinsi. Au fost prinsi si adusi inapoi, auzeam strigatele lor si era groaznic, erau batuti pina la moarte. Pina la moarte. - De unde au fugit? - Din lagar, vroiau sa fuga in Polonia, sa se ascunda. N-au reusit. - Dar din Romania, cind erati inca in Romania si stiati ca se formeaza ghetouri, nu incerca nimeni sa se salveze? - In Romania? Din orasul meu - nu. Dar din Cluj - da. De acolo au trecut in Turda, dar din orasul nostru - nu. Si foarte interesant e ca in orasul nostru nu a ramas nimeni, toti au fost deportati. In Tirgu Mures se pare ca au ramas doua familii pentru ca erau veterani din primul razboi. N-aveam unde sa fugim. N-aveam unde sa fugim. Cred ca daca cineva ar fi incercat sa fuga, la Reghin, si ar fi facut doi pasi, ar fi fost prinsi. Aia din lagar, care erau acolo deja de doi ani de zile, erau polonezi, nu erau din partea asta, nu erau din Transilvania. Si atunci ei au crezut ca prin anumite locuri poti sa fugi, dar daca nici macar nu vorbeai limba poloneza, unde sa fugi, n-aveai unde sa fugi. Nici nu puteai, intr-un orasel ca Reghin, acolo nu puteai sa te ascunzi. Intr-un oras mai mare, cum e Clujul, s-au mai ascuns citeva persoane si la Budapesta si mai multi s-au ascuns, cu acte false si asa mai departe. Dar la Reghin nu. - Cind s-a format statul Israel n-ati incercat sa emigrati? - Nu. - Nici n-ati avut intentia asta? - Nu. Noi am revenit la locul nostru de nastere, adica in partea aceasta a lumii unde am venit pe lume si unde am fost. Foarte multe persoane din familia sotului meu au emigrat, noi nu. Toata familia: si tatal meu, si fratele meu, nimeni n-a plecat. Daca tatal meu ar fi plecat poate ca am fi plecat si noi, dar a ramas toata familia. Nu ma pling ca am ramas aici, am nepotica la Bucuresti. Sint fericita. - Poate mai aveti momente de care va amintiti si pe care vreti sa le povestiti - Eu aveam un par negru-negru si frumos. Cind a venit rindul sa-mi taie parul, trei SS-isti stau si se uitau la ce se intimpla. Si cind mi s-a taiat parul acela au inceput sa rida fantastic. Pentru ei era ceva interesant ca eu am devenit asa de urita, sigur ca fara par am devenit urita. Si faptul acela, ca stateam in pielea goala inaintea oamenilor, baietilor, soldatilor, asta ma durea foarte mult, era ceva atit de dureros, mai mult decit dureros, pentru ca simteai ca nu mai esti privita ca o femeie, ca o fata, ca un om. Esti deja un animal, ti se taie si parul. Si rideau si era groaznic. Eu nu m-am vazut in oglinda, ca n-am avut acolo oglinda, dar am vazut cum aratau fetele celelalte, groaznic. Si acuma, cind a venit moda asta, fetele sa-si taie parul, am zis ca-s nebune. Acuma nu, cu vreo citiva ani in urma. Asta era, iar, o amintire atit de proasta. Intotdeauna trebuia sa ne ducem inaintea lor, in pielea goala, era ceva groaznic. Ei asa spuneau, ca nu sintem oameni. Numai urlau, nu vorbeau cu noi, numai urlau. Ni se spuneau niste cuvinte groaznice, numai cuvinte urite. Mare lucru, atitia oameni, sase milioane de oameni au pierit, nici nu stiu cum am ramas in viata. De multe ori imi pun intrebarea asta, cum am ramas chiar eu in viata. O fetita, la 17 ani am fost dusa, din clasa a sasea, adica din clasa a unsprezecea. Si fratele, mai mare minune e ca el a ramas in viata. - Ati zis ca era inalt si puternic - Era inalt, si atunci ii placea sportul. Dar era trist si inainte de deportare - n-aveam voie sa mergem la cinematograf, n-aveam voie sa mergem la strand, la baie, peste tot era pentru noi inchis. Si seara ne intorceam de la scoala, iarna la ora cinci era intuneric si totdeauna ne intorceam cu frica in sin, nu cumva sa ne bata. O singura data, mergind pe podul Somesului, cineva mi-a luat bereta de pe cap si mi-a aruncat-o in Somes, da' am scapat. Nu era asa tragedie, dar era neplacut. Ca n-am stiut ce urmeaza dupa scoaterea sepcii. Acuma nu mai poarta fetele asa ceva, dar atunci, la scoala, se purta. Asta este, groaznic. O singura zi acolo Stateam in picioare ore intregi, ore, ore, ore intregi, dupa asta - apel, dimineata ne scoteau, nu mai stiu, la ora 5, 6, dar pina soseau sa ne numere stateam cel putin doua ceasuri. Si asta a fost groaznic, sa n-ai o batista si sa n-ai nimic, o bluza, nimic pe tine, numai o rochie murdara, era groaznic. Sa n-ai ceva, iarna, frigul era groaznic, foametea, simteai dureri din cauza aceea, pentru ca atit cit ai mincat a fost o nimica toata. In fiecare zi o, dar de multe ori , si sotul meu a fost deportat, de multe ori discutam despre deportare, el a facut si mai mult decit mine, ca el a fost doi ani de zile in Ucraina si a avut norocul sa se intoarca de acolo, ca foarte multi au inghetat acolo. S-a intors chiar atunci cind au fost luati parintii lui, a fost citeva zile in ghetou impreuna cu parintii, apoi parintii lui au fost dusi la Auschwitz, iar el - la Mauthausen. Asa ca a facut si lagarul, deci a facut trei ani de zile. - Va stiati inainte de deportare? - Nu. El n-avea ce sta de vorba cu mine, ca eu aveam doar 13 ani, el avea 23, el nu s-a uitat la mine. Numai dupa eliberare. Totdeauna spun ca "eu cind eram eleva in clasa intii primara tu erai deja in nu stiu ce clasa de liceu". M-a ajutat si a avut grija de mine. - Am inteles ca el nu vrea sa facem un interviu. - Nu poate. Cind incepe sa vorbeasca incepe sa plinga. - Sint foarte multi oameni care nu - Nu poate. El vrea si are atitea de spus. Cu mine discuta, dar plinge, plinge, plinge. Si eu am luat medicamente ca sa ca sa nu pling - Eu va multumesc, daca va mai amintiti ceva - Era groaznic, sa faci munca aceea, atit de umilitoare si sa traiesti mai departe. Toaleta nu era, era latrina, dumneavoastra sa nu vedeti niciodata latrina, e ceva groaznic. Sa-i spun cuiva care ma cunoaste acuma si ma intreaba ce-am lucrat, intii spun pietrele si apoi, dupa aia, cind ma intreaba: "Dar ce-ai mai lucrat?" si cind ii spun ce-am mai lucrat nu vrea sa creada, e greu sa crezi despre o fata ca poate sa faca asa munca. Asa a fost scris. Era foarte ingrozitor cind o prietena, o cunoscuta murea si stiai ca se duce, se ingroapa undeva si nimeni niciodata n-o sa stie unde este ingropata, ce sa va mai spun Nu stiu cum au putut ajunge la asa bestialitate. Nu in Afganistan s-a intimplat si nu in Africa de Sud, ci in centrul Europei. Cum pot oamenii - noi stim si cunoastem cultura poporului german - cum au putut ajunge la asa ceva, cum au putut vedea in nebunul acela un conducator? Si astazi sint, am auzit ca in Suedia s-au adunat, neonazisti. Pai sint unii care zic ca Auschwitzul nici n-a existat, noi am inventat tot. Timpul trece, se gasesc niste oameni carora le convine sa spuna asta. Sau nu le vine sa creada ca a existat asa ceva, pur si simplu. - Nu-ti vine sa crezi. - Ca nici noi n-am crezut. Daca cineva ne-ar fi spus, in '43, de exemplu, cu un an inainte, ca exista lagar unde se gazeaza oameni si apoi se ard, nu l-as fi crezut, as fi spus: "E o nebunie, va rog sa ma scuzati". Nu trebuie sa fii nazist ca sa nu crezi, nu-ti vine sa crezi. (septembrie 2002)
|
E-mail: revista_tiuk@yahoo.com |