19. Cine cumpara paine?

O zi obisnuita din viata mea. Trezeste-te, Yo, sa facem dezinfectarea. Din robinete curge apa galbena urat mirositoare. Nici chiar fierberea ei nu ar face-o mai buna. Daca faci ceai, gustul ceaiului va fi in al doilea plan, in primul - gustul de apa statuta imputita cu mortaciuni. Apa minerala? Nu gasesti acum pe Piezisa, se cumpara toata, dintr-odata. Pana la sfarsitul anului poate vom repara filtrele de apa. Acum hai la dezinfectare. Allbe scoate o vodca, toarna doua pahare. Noroc, noroc. Ce bine e sa te tratezi. Noroc.

Terminam vodca, simtim gadilarea gatului, plamanilor. Misto. Scoatem si un bulibuleator, punem pe capacul lui ceva travka, la fund niste apa rece, ca fumul sa fie mai bun si uuuuuuuuuuuuu - inspiratia, numeri pana la sase si hoooooooo - expiratia. Brusc totul devine vesel, lichid, mai tragem cateva fumuri intr-o veselie si apoi ne apucam de discutat un roman de Lawrence Durell. Nu, in stare normala nu am fi reusit sa dezlegam toate enigmele din Tunc. Asa da, asa e alta treaba, e ceva sa intri in starea celui ce l-a scris. De aia critica e intotdeauna in urma literaturii (cu mici exceptii), niciodata nu poti simti ce a simtit, ce n-a simtit cel ce l-a scris. Iar scrisul e, probabil, o transa cu mai multe nivele, ceva asemanator cu efectul hasisului, cel putin asa mi se pare cand citesc. Iar cititul e cea mai mare zabava atunci cand esti rupt si incepi sa te intorci. Poti sta o ora la o propozitie, intorcand-o in toate felurile, incercandu-i toate variantele de sens, imaginandu-ti-o in muzica, desenata. Pe bune, e ceva bestial uneori. Cititul in stare normala asa ca sa adormi mai usor e rahat, e total altceva. Cartea nu reprezinta atunci pentru tine decat niste hartie, ca un ziar, pe care il rasfoiesti, ti se face somn si adormi. In schimb atunci cand esti drogat cartea e o poarta spre alta realitate, o alta perspectiva, e ceva inimaginabil. E un cult, nu e o bucata de carton, hartie, ci e o oglinda prin care poti trece. Te fura, te farmeca, iti da voie sa te misti cum vrei tu. Rahat internetul si jocurile. Dar in starea aia nu poti citi carti proaste. Tampite, da, e ceva genial si in tampenie, dar carti proaste nu poti pur si simplu citi - risca cartea sa fie trantita de perete, risca sa fie aruncata pe fereastra. Cartile care au fost scrise pentru ca autorul vroia sa o faca si el pe scriitorul se recunosc foarte usor, ii recunosti lecturile, obsesiile de cacat si atat. Vrei sa dai foc atunci la toate cartile si sa bati autorul.

Dupa o discutie de cateva ore, reusisem sa cadem de acord cu Allbe asupra cartii. Ne simteam ambii multumiti, asa ca am pus niste muzica. Pe ferestre zburau sticle, era in sesiune, toti arunca sticle, borcane, cursuri, tot ce cade in mana in XVI in timpul sesiunii. Cand intri in camin in aceasta perioada trebuie sa fii atent, altfel risti sa te duca Urgenta, risti ca greierasul sa se dileasca.

Venise si Scrof si Hipp. V-am prins! a zis Hipp, din prag. Narcomanii si alcoolicii dracului, a mai remarcat Scrof. Ce intelegeti voi din medicina? - a facut Allbe dispretuitor cu mana spre ei. Dezinfectarea, ba, scopuri terapeutice!

Hai sa ne dezinfectam si noi un pic atunci, a propus Hipp si toti am cazut de acord. Trebuie sa avem grija de sanatatea noastra, ce dracu'. Scrof a scos si el o vodca, asa ca dezinfectarea a fost ideala. Ii urmaream cum incep sa zambeasca dupa primul fum, in timp ce Allbe serios, apoi tinandu-se de burta, schimba o caseta. Fumul din bulibuleator parca era ceva viu, la inspiratie se umplea sticla apoi ce mai ramanea se ridica usor spre capac. Hasisul amestecat cu tutun mocnea. Ochii incepeau sa straluceasca. Cerul era tot mai aproape. Scarile pana la parter pareau o adevarata prapastie de aici de la etajul zece. Norii de fum de la Ursus intrau pe fereastra in camera si ne umpleau narile cu gust de bere, drojdie de bere.

Am inceput sa jucam carti, apoi prabilo na havku , adica ni se trezise o foame de narcomani adevarati. Au mai durat cateva ore pana cand Scrof a pierdut partida si a trebuit sa coboare dupa paine si inghetata.

Intre timp noi repede i-am gasit caietul lui Scrof si am inceput sa-i citim compunerile. Era un adevarat show, nimic nu ne putea mai bine amuza decat compunerile lui Scrof. O compunere stiu ca se intitula Tinerii din Republica Moldova. Inceputul era cam asa: "toti tinerii din Republica Moldova sunt narcomani, iar fetele sunt curve. Pentru a-si face rost de bani pentru droguri, tinerii fura si fac trafic de arme si droguri. Banditismul e foarte mare in Republica Moldova. Fetele nu vad in fata nici un viitor, din cauza asta toate sunt curve, toate se prostitueaza pentru cat de putini bani." As fi vrut sa se fi pastrat acel caiet, dar Scrof s-a prins de ce radeam noi si l-a rupt. Asa ca acum radem doar cand ne amintim de compunerile lui haioase, sumbre si vesele.

Inainte de a se intoarce Scrof au mai venit si Fane Babanu si Teoctist. Spre hazul nostru Teoctist a facut o tumba si apoi sfoara, iar Babanu a scos de la spate un borcan de gem, asa ca noi ca vampirii am sarit la dulce in timp ce Fane si Teoctist la bulibuleator. S-a intors si Scrof cu painea si inghetata, asa ca masa a mai continuat un pic. Apoi am ascultat muzica tinandu-ne de burti, ca de fiecare data exagerasem cu mancarea, ne era acum tare huiovo.

Apoi jocuri de carti, cu porunci, Teoctist se plimba mimand mersul politailor, in timp ce noi ne tineam de usa sa nu cadem de atata ras, iar Scrof dansa break.

Afara se facea noapte deja, eu zaceam rupt intr-un pat savurandu-mi halucinatiile cu desene animate, cu zburatul printre nori, abia auzindu-l pe Teoctist care era acum radio, pe unda lui era un interviu cu domnul Scrof, un mare businessman.

20. Mestere,

Vrei sa ma zidesti in rahatul tau de castel halucinatoriu. Ti-ai construit balauri, nori, carti, toate de fum si acum vrei sa ma inchizi si pe mine acolo. Nu merge, mestere, baga-ti acolo rahatul tau, baga-te pe tine. M-am saturat de culorile tale, de aberatiile tale, nu a mai ramas de fapt nimic din tine, nimic. Esti doar fum, de boratura, de resturi, te crezi acum marele creator? Hyperion, ba, sau Luciafarul, ce esti tu ba?

Si eu, ce-s eu? cine-s nici nu ma incumet sa te intreb? Jertfa? Pe dracu'! zideste-ti un drogat atunci, nu pe mine. Sunt vie, desi cred ca nu prea intelegi acum. Cand incepi sa-ti revii esti nervos, tremuri in ultimul hal si urli la mine. Apoi te droghezi si pa! Pa griji, pa realitate, ca eu ma duc la balauri. Du-te, ba, unde vrei, dar pe mine sa ma lasi in pace. Gata. Nu te mai incurc, fa ce vrei, drogheaza-te, imbata-te, sai in cap de la etaj daca vrei, nu ma intereseaza. Fara mine. Nu am chef sa te mai vad asa niciodata.

Mestere, sa stii ca halucinatiile tale sunt toate de rahat, sunt creaturile unui creier mort, in descompunere, jertfe iti trebuie? pe mine nu. Pune-ti acolo o curva de drogata ca si tine, pune un bulibuleator, un caine mort ca are creierul mai viu decat tine, esti un neputincios, mestere, gandeste-te un pic la asta, nu esti in stare sa faci nimic, esti varza, e pizdet cu tine, vorba ta.

Nu te mai suport, te urasc, urasc ziua in care te-am vazut, urasc timpul in care am fost alaturi de tine. Totul se strica, se naruie in jurul tau. Uita-te la tine, uita-te la prietenii tai. Ce se intampla cu voi. Sunteti cadavre, nimicuri. Esti nimic, mestere. Ma mir cum de te-am putut suporta, ma mir ca am stat langa tine cand erai drogat. Esti bolnav, bolnav incurabil. De tot ce te atingi strici, murdaresti. Lucrurile tale se strica toate pe rand. Uita-te la tine: de abia poti merge, de-abia respiri. Castele zici, da, da, castele, biserici, biserici din injuraturi vrei sa faci tu, din cacat.

Degraba nu ai sa fii in stare nici macar sa vorbesti, sa te misti, uita-te din cand in cand si in oglinda, mestere, nu numai in halucinatiile tale. Acolo da, probabil esti strasnic, tare puternic si tare destept. Construieste-ti rahaturile atunci singur, ramai in halucinatiile tale, inchide-ti cu totul ferestrele realitatii, dar pe mine lasa-ma afara, nu am nevoie de un neputincios drogat, pornit pe mari batalii cu misterele. Misterele tale, mestere, sunt fum, tu esti fum, asa ca, moarte buna, mestere! Moarte colorata! Zideste-ti idioteniile tale, nu pe mine.

21. La pescuit

Cu capul amortit, plin de nori, esti numai bun de mers la pescuit. Nu asa, in oras, ci undeva departe, de unde nu se aud masinile si zgomotul civilizatiei. Undeva departe, cum ar fi la vreo doua ore de Cluj spre Oradea. La Somes. O apa curata, doar golul tau si zgomotul apei. Si nici un peste. Dar cine are nevoie de peste? Una e sa vii la pescuit si alta e sa prinzi peste.

Buru mai incerca, poate prinde ceva in timp ce eu cu Bobdylan alergam pe pietre. Ziceam ca suntem in preistorie, alaturi nici un om, nici o schimbare ce dovedeste ca suntem in secolul XX sau XXI. Am gasit un peste mort si i l-am dus lui Buru. Inseamna ca e totusi ceva peste aici si a mai incercat. Bobdylan povestea ceva despre gagici, ca una tare il mai vrea, da pe el il doare-n paispe si tot asa ca sa nu taca, ca linistea sa nu ne frustreze prea tare. Glasurile noastre erau duse de ape cat mai departe, ca o demonstratie ca nu suntem stapani pe vorbele noastre, ca aici suntem doar niste furnici, poate mai putin si ca nimeni si nimic nu are nevoie de civilizatia noastra.

Ne simteam toti foarte bine, aici, departe chiar de soarele ce incerca sa ajunga printre crengi. Civilizatie - cacat, ce inseamna fata de o ora aici, cand cu picioarele goale sau in ghete alergi pe pietrele slefuite de rau. O singuratate buna, vindecatoare te apara din toate partile. Poti sa tipi cat de tare vrei, linistea oricum va fi mai puternica. Poti sa urci in cel mai inalt copac sa citesti poezii de-ale lui Eminescu, sau Fratii Jderi, degeaba, murmurul apei, mirosul de crengi si frunze uscate va fi mai puternic. Poti sa citesti pasteluri de-ale lui Alecsandri, nu faci decat sa pierzi timpul.

Mai bine sa sai pe pietre, sa nu gandesti nimic, iar daca gandesti ceva, gandurile sunt ca vantul, nu te opresti asupra lor, ci mergi mai departe, mai departe, sai de pe o piatra pe alta, te ajuta si crengile ce se lasa deasupra raului. Muzica o poti lasa acasa, nu ai nevoie, aici nu exista nimic inregistrat, nici macar nimeni niciodata nu si-a scris numele cu cutitul pe vreun copac, nu a avut putere.

Buru s-a plimbat si el pe pietre si cand a obosit s-a catarat pe un pietroi mare de unde se juca cu undita, desi ne declarase ca sigur nu e nici un peste, ca am venit prea tarziu.
Bobdylan sarea intr-o directie, eu in alta. Aveam noroc de rau, ca altfel cred ca ne-am fi ratacit rau. Mi-as fi luat daca as fi putut un pietroi de asta mare slefuit de apa cu mine. Ar fi stat in casa mai bine decat orice opera de arta. Decat un tablou cu un peisaj, mai bine o frunza de acolo, o frunza reala.

Si cum alergam asa brusc piciorul mi-a alunecat de pe un pietroi si am cazut in apa. Era rece. Baietii m-au ajutat sa ies, dardaiam cu hainele ude pe mine, m-am dezbracat si asa gol am mers pana la cabana, peste vreo trei-patru kilometri. Bobdylan a deschis o vodca si asa am alungat raceala. Eram toti foarte obositi, nu ne mai lua ameteala vodcii, dar nici nu aveam nevoie, eram rupti de oboseala, cu un sentiment de ala straniu de tacere benefica.

Cand ne-a trezit soarele, ne-am simtit asa ca si cum am fi noi-nouti.

(continuare in nr urmator)