I

LECTIA GEORGIANA

Eduard Sevarnadze a demisionat din functia de presedinte al Georgiei. In cursa pentru alegerile prezidentiale din 4 ianuarie 2004 s-au inscris 15 candidati. Dar nimeni nu se indoieste ca Mihail Saakasvili, fostul lider al opozitiei, va castiga alegerile.

Un Bismark rosu de Caucaz

Eduard Ambrosievici Sevarnadze a dominat in ultimii 30 de ani viata politica din Georgia. Nascut la 25 ianuarie 1928, Sevarnadze a absolvit Institutul Pedagogic Kutaiski, obtinand diploma de istoric-pedagog. N-a predat insa nici o ora de istorie. Din 1946, dupa terminarea cursurilor Scolii de Partid de pe langa Comitetul Central al Partidului Comunist din Georgia, Sevarnadze a devenit instructor de partid. A urcat treapta dupa treapta in ierarhia comunista. Intre 1968 si 1972 a ocupat fotoliul de ministru de interne, dupa care, vreme de 13 ani, pana in 1985, a fost prim secretar al CC al PC Georgian. Venirea la putere a lui Gorbaciov, in 1985, l-a propulsat pe Sevarnadze, din modestul Tbilisi, direct in Olimpul puterii de la Kremlin, in calitate de ministru de externe al Uniunii Sovietice. Obosit si dezamagit, la inceputul anului 1991, Sevarnadze s-a retras din functia de ministru de externe si si-a dat demisia dintr-un partid pe care-l slujise cu entuziasm timp de multe decenii.
Razboiul din Georgia, izbucnit in 1992, intre regiunile separatiste Abhazia precum si Osetia de Sud, sprijinite de Moscova si autoritatile de la Tbilisi, l-au readus pe Sevarnadze in prim-planul scenei politice de la Tbilisi. Dupa asasinarea in conditii neelucidate a presedintelui georgian Zviad Gamsahurdia, Sevarnadze a izbutit sa puna capat razboiului civil si sa mentina, cel putin pe hartie, unitatea si integritatea teritoriala a Georgiei. Vreme de un deceniu a manevrat abil printre interesele rusesti si americane din Caucaz. A orientat Georgia spre NATO si Uniunea Europeana. Relatiile cu Rusia lui Boris Eltin si Vladimir Putin au fost mai degraba dificile, atat din cauza competitiei in jurul petrolului caspic cat si din cauza razboiului din Cecenia, cu care Georgia se invecineaza.
Cu doar un an si jumatate inainte de expirarea celui de-al doilea mandat prezidential, Eduard Sevarnadze a fost fortat sa demisioneze. "Revolutia de catifea" din 23-24 noiembrie a produs prima schimbare post-sovietica de putere la Tbilisi fara varsare de sange. Poate emblematic pentru succesul repurtat de opozitie este surasul cu care ministrul de Interne, Koba Marcenasvili i-a intampinat pe manifestantii care se apropiau de resedinta lui Sevarnadze. Insa schimbarea de putere n-a fost cu totul pasnica. Punctul culminant al dramei s-a desfasurat in Parlament, unde liderul factiunii adjare pro-prezidentiale, Djemal Goghitidze a incasat o bataie zdravana.

Statele Unite si Sevarnadze

In primul interviu acordat dupa demisie Sevarnadze a acuzat Occidentul ca l-ar fi tradat. Supararea lui Sevarnadze pare indreptatita, la prima vedere. Au aparut informatii despre finantarea unor fundatii georgiene si a unor partide de opozitie de catre multimiliardarul american George Soros. Chiar autobuzele care-i aduceau pe manifestantii opozitiei la Tbilisi ar fi fost platite din bani sositi din strainatate. Cei care au imbratisat teoria conspiratiei uita totusi ca Sevarnadze si aliatul sau Aslan Abasidze, liderul Adjariei, au organizat contra-manifestatii la Tbilisi, la care au adus, la randul lor, demonstranti cu autobuzele din provincie. Un alt argument in favoarea teoriei complotului occidental impotriva lui Sevarnadze este prezenta la Tbilisi pe post de ambasador al Statelor Unite a lui Richard Miles, specialist in schimbat regimuri politice. R. Miles si-a inceput cariera la Baku, in anul in care a fost rasturnat de la putere Abulfaz Elcibey si inlocuit cu Heydar Aliev. Apoi a lucrat ca ambasador la Belgrad pana la izbucnirea razboiului din Kossovo, dupa care a fost mutat la Sofia, unde ar fi fost implicat activ in formarea "echipei" Parvanov-Simion de Saxa-Cobourg. Si cum R. Miles, expertul in rasturnat regimuri a fost numit ambasador la Tbilisi in aprilie 2002, rezulta ca americanii inca de atunci urmareau debarcarea lui Sevarnadze. Nici un amanunt, cat de nesemnificativ, din istoria relatiilor americano-georgiene de la sfarsitul anului 2001, inceputul 2002, nu ne lasa sa banuim macar ca Washingtonul ar fi vrut capul lui Sevarnadze.
Prezenta lui Miles la Tbilisi se explica nu prin dorinta americana de a-l inlatura pe Sevarnadze ci prin faptul ca Miles poate contribui la succesul celui mai mare proiect energetic american. R. Miles a participat activ in calitate de ambasador la Baku, incepand cu 1993, la negocierile pentru construirea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan, care urmeaza sa fie finalizat in 2005. Daca Miles nu a fost trimis in aprilie 2002 sa-l rastoarne pe Sevarnadze de la putere nu inseamna ca proiectul alungarii lui nu s-ar fi putut coace mai tarziu.
Mai multi comentatori cred ca momentul de cotitura in atitudinea Washingtonului ar fi 22 iulie 2003, data la care Georgia a semnat un acord de colaborare strategica cu Gazpromul pe 25 de ani. Prin acest acord Gazpromul ar fi intrat in zona marilor rute de tranzit a resurselor energetice, petrol (Baku-Tbilisi-Ceyhan) si gaz (Baku-Tbilisi-Erzerum). Imediat, functionari importanti din administratia americana au spus ca Sevarnadze pune in pericol realizarea marilor proiecte energetice americane din zona Marii Caspice. Replica lui Sevarnadze nu s-a lasat asteptata: "Poporului georgian ii trebuie lumina si caldura acum, si ele nu vin din SUA".

Rusia si Sevarnadze

In primele ore, demisia lui Sevarnadze parea o victorie a diplomatiei ruse. Generalii rusi umiliti de deciziile lui Sevarnadze din vremea cand era ministru de externe sovietic s-au simtit razbunati. Generalii de la Moscova care asistasera neputinciosi la pregatirea armatei si trupelor speciale georgiene de catre instructori americani isi frecau mainile de bucurie. Kremlinul care critica periodic lipsa de reactie a granicelor georgieni fata de infiltrarile rebelilor ceceni nu avea motive sa-l regrete pe Sevarnadze. In plus, Igor Ivanov, ministrul de externe al Rusiei, care mediase conflictul dintre Sevarnadze si opozitie, a tinut situatia sub control pana in momentul semnarii demisiei. A trebuit ca Ivanov sa se intoarca la Moscova si ca opozitia georgiana sa desemneze drept unic candidat pe Mihail Saakasvili, cunoscut pentru sentimentele sale pro-americane, pentru ca ministrul rus de externe sa declare ca nu e multumit de schimbarea de putere de la Tbilisi. Liderul Adjariei, Aslan Abasidze, cel mai important pion al Moscovei pe tabla de sah georgiana a acordat calificativul de "banditism" actiunilor de strada ale opozitiei. Abasidze a declarat stare de urgenta in Adjaria, s-a autointitulat comandant suprem al fortelor armate adjare, a inchis granita administrativa cu Georgia si a fugit la Moscova, unde a fost primit chiar de catre premierul Mihail Kasianov.
Balbaielile Rusiei demonstraza absenta unei politici coerenta fata de Georgia. Analistii cred ca in ciuda apropierii lui Sevarnadze de Kremlin, din ultimele luni, apropiere in urma careia Moscova a amanat achitarea de catre Tbilisi a datoriilor la gaz si energie electrica (160 de milioane de dolari), Rusia a continuat sa-l priveasca cu neincredere pe presedintele Sevarnadze. Ea si-a concentrat sprijinul asupra liderului adjar Abasidze care ar fi putut ocupa fie fotoliul de presedinte al Parlamentului de la Tbilisi fie pe cel de prim ministru, pozitii din care ar fi putut reglementa statutul provinciilor separatiste Abhazia, Osetia de Sud si Adjaria.
Acum Rusiei nu i-a ramas decat sa-i adune la Moscova pe liderii separatisti, amenintand cu dezmembrarea Georgiei si dand asigurari ca nu-si va retrage in curand bazele militare (baza 12, de la Batumi, in Adjaria si 62 de la Ahalkalaki din Djavahetia, regiune locuita de armeni, precum si contingentul castilor albastre din Abhazia) din Georgia. Oricine va castiga alegerile prezidentiale trebuie sa tina seama de faptul ca Rusia este deocamdata singura putere care poate garanta stabilitatea politica unor state precum Georgia, Armenia sau Azerbaidjanul. Deci cheia integritatii teritoriale a Georgiei se afla la Moscova si nu la Washington. Poate tocmai de aceea Mihail Saakasvili a anuntat ca imbunatatirea relatiilor cu Rusia este o prioritate

II

Azerbaidjan: Aliev dupa Aliev

Istoricii vor avea dificultati in fixarea datei de inscaunare a dinastiei Aliev in Azerbaidjan. Ei trebuie sa aleaga intre 1969, cand Heydar Aliev a fost numit prim-secretar al Partidului Comunist din Azerbaidjan, 1993, data la care el s-a intors de la Moscova la Baku, preluand puterea de la nefericitul Abulfaz Elcibey, sau 2003, cand s-a produs primul transfer de putere in familie din spatiul ex-sovietic, de la Aliev I catre Aliev II.
Traditiile musulmane, condimentate cu reziduurile marxist-leniniste, pe fondul consolidarii nomenklaturii de extractie sovietica care controleaza intreaga administratie si exploateaza enormele rezerve de hidrocarburi in beneficiul propriu si mai ales in conditiile atotputerniciei aparatului de securitate, au asigurat in Azerbaidjan cadrul perfect pentru a experimenta dinastia intr-o republica.

Aliev I
Heydar Aliev s-a nascut la 10 mai 1923 in Nahicevan. A absolvit Facultatea de Istorie a Universitatii "S.M. Kirov" de la Baku, dupa care a fost angajat ofiter in NKVD-ul din Nahicevan, unde petrece sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Aliev a facut mai apoi o cariera stralucita in KGB, promovand pana la gradul de general. Din 1964 a fost vicepresedinte iar intre 1967 si 1969 presedintele KGB din Azerbaidjan. Avea 46 de ani cand a fost "ales" prim-secretar la Baku, functie pe care o ocupa din 1969 pana in 1982. Abia dupa moartea lui Brejnev, la chemarea fostului presedinte al KGB al URSS, Iuri Andropov, ajuns secretar general al PCUS, Heydar Aliev a parasit Azerbaidjanul natal pentru functia de prim-vicepresedinte al Consiliului de Ministri al URSS (1982-1987) si de membru in Biroul Politic al CC al PCUS (pana in 1991). Dupa destramarea URSS, Aliev s-a intos la Baku. Infrangerea Azerbaidjanului in razboiul cu Armenia pentru enclava Nagorno-Karabah a aruncat tara in haos politic. Toate sperantele azerilor se legau de Aliev, care era sustinut si de Moscova. In iunie 1993, Aliev l-a inlocuit in fruntea republicii pe Abulfaz Elcibey, liderul Frontului Popular.
Uriasele rezerve de hidrocarburi din zona Marii Caspice au reprezentat asul din maneca lui Heydar Aliev. Miliarde de dolari au fost investite in industria petroliera. Azerbaidjanul a inregistrat o crestere economica anuala de aproape 10 % in ultimii ani. Insa cresterea economica nu s-a tradus si intr-o crestere a nivelului de trai pentru majoritatea populatiei, ci doar in obezitatea conturilor din strainatate ale membrilor clanului Aliev. Azerbaidjanul a navigat abil prin paienjenisul de interese americano-rusesti, singura grija fiind asigurarea unor beneficii cat mai mari, beneficii promise de inaugurarea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan in 2005.

Aliev II
Petrolul e prea important pentru elita politica de la Baku asa incat a fost si este controlat de clanul Aliev, in cel mai direct mod cu putinta. In fruntea Companiei Petroliere de Stat a fost numit fiul lui Heydar Aliev, Ilham Aliev. Ilham este tanar, are doar 42 de ani si a urmat, pana la destramarea URSS, traseul obisnuit al progeniturilor nomenklaturii sovietice, absolvind Institutul de Relatii Internationale din Moscova, unde a si predat din 1985. Dupa colapsul Uniunii Sovietice, Ilham Aliev s-a apucat de comert, conducandu-si afacerile, pentru scurt timp, de la Istanbul. Cand tatal sau a preluat puterea la Baku s-a intors in Azerbaidjan si a inceput afacerile cu petrol.
Din anul 2000, de cand sanatatea presedintelui Aliev s-a inrautatit, Ilham Aliev s-a implicat tot mai mult in politica, mai intai ca prim-vicepresedinte al partidului de guvernamant Yeni Azerbaidjan, iar din 4 august 2003 ca prim-ministru al Azerbaidjanului si practic presedinte interimar, de vreme ce tatal sau era internat in spital. Mai toti observatorii politici, ca si cea mai mare parte a elitei de la Baku, au inteles destul de repede ca transferul de putere in Azerbaidjan va fi doar o afacere de familie.
Puterea: o bicicleta, mostenire de familie
Presedintele Aliev suferise patru operatii in patru ani. Insa putini se indoiau ca-si va duce pana la capat mandatul. La 21 aprilie 2003, in timpul unui discurs tinut in Palatul Republicii, presedintelui i s-a facut rau. De atunci incolo nu a mai aparut in public. Si cum starea sanatatii era tot mai proasta, la 8 iulie, Heydar Aliev a fost internat la Gulhane, spitalul armatei turce. De la Ankara, la 6 august, cu un avion rusesc a fost transportat in Statele Unite, unde a fost internat pentru insuficienta cardiaca la o clinica din Cleveland. A fost cea mai stranie spitalizare a presedintelui Aliev. Nu s-au difuzat imagini cu el (cum se intamplase anterior) ceea ce parea sa confirme zvonurile ca presedintele e tinut in viata cu ajutorul aparatelor medicale.
De pe patul de spital Heydar Aliev era gata sa mai candideze pentru un mandat prezidential. Insa, la 2 octombrie, la putin timp dupa ce a fost vizitat de fiul sau, cu doar doua saptamani inainte de data scrutinului, Heydar Aliev a anuntat ca-si retrage candidatura in favoarea lui Ilham Aliev. Cel care a si castigat alegerile (oficial cu 79%, dar un sondaj efectuat la iesirea de la urne ii atribuie doar 60%), dupa o campanie electorala presarata cu lupte de strada, de pe urma carora s-au inregistrat cativa morti si zeci de raniti, iar presedintii si vicepresedintii unor partide din opozitie, care refuzasera sa recunoasca rezultatele oficiale ale scrutinului au fost arestati.
Seful observatorilor OSCE, care a fost batut de politia din Baku, a declarat ca "procesul electoral nu a corespuns standardelor internationale", iar Departamentul de Stat de la Washington s-a aratat "foarte dezamagit" si a cerut o ancheta independenta asupra neregulilor inregistrate. Presedintii Rusiei si Frantei au fost mai ingaduitori, felicitandu-l primii pe noul presedinte al Azerbaidjanului si invitandu-l in vizite oficiale la Moscova si Paris.
Acum ca trasferul de putere s-a incheiat, Heydar Aliev a putut sa-si dea obstescul sfarsit la Cleveland, la 12 decembrie. La Baku se construieste un complex memorial dedicat lui Heydar Aliev, a carui piesa centrala va fi un monument amplasat pe locul vechii statui de 15 metri a lui Kirov, demontata in 1990. De acolo Heydar Aliev va domina in continuare Azerbaidjanul.