Radu ANDRIESCU

T

Viata unui magot in devenire

"Filozofia ar trebui scrisa cu adevarat doar ca o forma a poeziei." ("Philosophie durfte man eigentlich nur dichten.") (Ludwig Wittgenstein, Cultura si valoare). Totusi, "nu uitati ca un poem, cu toate ca este alcatuit in limbajul informatiei, nu este folosit in jocul lingvistic al trasferului de informatiei." (Wittgenstein, Zettel) Si atunci de ce a scris neo-marxistul Adorno urmatoarele: "Critica culturala se confrunta cu ultimul stadiu al dialecticii culturale si al barbariei. Sa scrii poezie dupa Auschwitz este o barbarie. Iar acest lucru corodeaza insasi cunoastera motivelor pentru care a devenit imposibil sa se mai scrie poezie azi. Reificarea absoluta, care presupune, ca element constitutiv, progresul intelectual, este acum pe punctul de a absorbi in intregime intelectul" (Theodor W. Adorno, "Critica culturii si societatea", Prisme)? Daca nu despre jocul transferului de informatie este vorba, atunci de ce sa ne mai formalizam?
Nu am auzit pe nimeni spunind ca nu se mai poate scrie poezie dupa comunism, in sensul ca nu e moral sa scrii poezie dupa lagarele rosii. Multi sint insa convinsi ca nu mai are rost sa scrii poezie dupa comunism, pentru ca poezia nu mai poate acoperi aceleasi functii sociale. Tell the truth but tell it slant. Dickinson. Cine mai are nevoie de o realitate trans-pusa, slant, cind se poate si otova?

Imaginea idealizata a monomaniacului genial: nu trece zi sau ceas fara ca el - genialitatea e reprezentata strict falic - sa se gindeasca la urmatoarele rinduri pe care trebuie sa le puna pe hirtie, la urmatoarea carte de expediat la tipar. Odata cu moartea discursului slant, geniul devine un bufon menit sa-si plictiseasca potentialii sponsori, sau functionarii culturnici de pe la ministere si Uniuni. Nu mai este posedatul temut de o lume intreaga, oracolul, ci un bilbiit printre atitia altii. Masculinitatea sa hard cover se subtiaza pina la paperback. De fapt, editorii nostrii au renuntat demult la hard cover, iar variantele extreme ale emascularii "geniului" vin odata cu fascicolele vag brosate gen hinterland (Musina, 2003), sau, chiar mai drastic, fisicurile de foi fara coperta si aproape fara clei, de tipul klein spune (Mihai Ignat). In buna traditie eroic-macho-sovietica, volumele de la Chisinau ramin inca fidele cartonului apretat. In Occident, poezia mai poate fi invesmintata in armura de carton doar ca opera completa. Poezia ca poeveste a autorului/autoarei - pentru ca a scrie povestea altora inseamna a scrie "roman". Fiona Sampson, editoarea britanica a revistei europene "Orient Express", spune in "Romania literara" (intr-un numar din perioada sesiunii de reexaminari, vara, 2002-2003) ca ramii la marginea culturii daca te limitezi la poezie. De asta s-a si hotarit sa-si croiasca drum spre centrul culturii insulare scriind un roman. Un roman IN VERSURI. As if!… La britanici, totusi, "roman in versuri" nu este un oximoron. Fiona da si exemple: Craig Raine si Ciaran Carson. Dar cita lume va citi cartea lui Raine, History: The Home Movie, volum care din titlu vrea sa combine istorie, saga si film intr-un "roman" in versuri? Am cumparat cartea de la un anticariat american. Nu statuse prea mult pe raft. Povestea altora, in versuri. Rafinamente formale. Strutocamile ale orgoliului auctorial, amplificate de mirajul "imperial" al unei insule minuscule.
Noi avem complexul insularitatii si recurgem la "exercitii pe genuri", vorba Ruxandrei Cesereanu. Ei ii ies excelent exercitiile pentru ca functioneaza monomaniacal, dezvoltind o poetica a transei, a biciului si a sexului conjugal, amplificat pina la dimensiuni mitologice. Excursul culmineaza in romanul sau, Tricefalos - regretul masculinitatii ratate, dar recuperabile prin fictiune. Tot paradoxal - sau semi-poetic - este si faptul ca povestea romanului cu trei capete e propria poveste, ridicata, prin energii sexuale, la rang de mit. Cesereanu spune poeziei "pohezie" pentru ca pretinde a nu putea lua 100% in serios "poezia". Totusi, in doar doi ani, scoate patru carti, dintre care doua sint volume de poezie. Plus un roman care e mai curind un triptic poetic. Plus un eseu despre relatia dintre poporul roman si ororile comunismului. Puse in balanta, cartile configureaza bravada unui autor (a unei autoare) supertalentat(e) care trebuie sa demonstreze, ca un atlet (ca o atleta), ca poate lua medalia de aur si la 400, si la 800, si la 1500 m.

Cred ca era prin nouasdoi, nu mult dupa optzeci si noua, oricum. Citiva pusti cititi, fosti colegi in clasa de istorie-filologie a liceului Eminescu din Iasi, incercau sa incropeasca o structura asociativa. Un construct tarat de la bun inceput de citeva bube adolescentine, bube cu care unii din noi - eu cel putin - au ramas si in ziua de azi. Eram prea multi, statutul era prea "democratic", era o formula care ar fi functionat foarte, foarte greu. De fapt, nu a functionat niciodata. Singurul rezultat concret, in ciuda unor "contacte" internationale - un articol plin de simpatie intr-una din cele mai importante reviste francofone din Elvetia (la modul absolut, daca ma gindesc, nici nu insemna prea mult, articolul respectiv), a fost faptul ca am multiplicat niste foi cu antet. Pe hirtia cerata, cam pretentioasa, era un antet in care se distingea clar cuvintul GLISSANDO, cu litere slant in care cerneala, visinie, parea sa fuga, sa alunece. Era o trimitere la filmul lui Daneliuc, care ne fascinase pe mine si pe Sanson - Florin Cantic, coleg de clasa si de celula, cindva, la mare. In plus, Daneliuc mai are si calitatea - sau defectul - de a fi iesean. Citeva scene din Glissando au fost filmate la baia turceasca din Iasi. In plus, una din posibilele alternative de inhumare, daca decid sa ma las halit de magoti dupa ce promovez, e sa fiu vecin de cripta cu Daneliuc, ceea ce mi-ar conveni, ca am mai putea sta la un gius de magot, discutind arta. Doar ca Daneliuc e dunare pe familia ieseana si probabil va zace six feet under la Bucuresti.
Era multa alegorie tarkovskiana in filmul lui Daneliuc. Realitatea era trans-pusa, super-slant, iar jocul descifrarii era placut unor juni liceeni isteti, multumiti ca vedeau ceea ce nu reusise cenzura sa vada, fiind ea "pacalita de metafora", cum ar spune Frost.
As mai avea si acum pagini cu antet glisat daca nu le-as fi aruncat pe toate, scirbit de amicul antetat care mi-a infipt pumnale in celula sociala. Nu Sanson, alt amic. Drumul meu s-a despartit de cel al lui Sanson in momentul in care, ca filolog idealist, am scapat din vedere ca a scrie este o conditie absoluta pentru scriitor, dar nu e decit primul pas in baletul social din zona erogena a culturii. Nu am pupat posterioare si nu am fost suficient de flexibil in fata mediocritatii. O asemenea pozitie nu este inregistrata in Kama Sutra realtiilor socio-culturale. De fapt, verticalitatea lui Sanson l-a costat si pe el, la un moment dat, functia din cultura. Nici el nu invatase bine lectia. Nu eram, nici unul din noi, ca furnicutele care mi-au infestat baia si care maninca, alternativ, scirna pupincurista si sapun estetizant. De fapt, furnicutele acelea sint mult mai putin parsive decit carieristii culturnici. Cu inima indoita, spal zilnic de pe faianta cadei si a chiuvetei sute de furnici otravite cu buna stiinta de sotia mea. Dupa o asemenea parodie de holocaust, se mai poate scrie poezie? Este furnica fiinta sau celula a unui organism complex? Sint indivizii chirciti in balonase de sapun "persoane fizice" sau pielea moarta, descuamata, a unui musuroi intelept, matriarhal si monarhic? Se mai poate scrie visul reginei obeze, cind musuroiul se descuameaza, strat dupa strat? Napalmul rece al tinuturilor entomologice. Furnica strabate vesnic acelasi drum, precum functionarul care vede in libertate o necesitate inteleasa: esti liber sa te scoli cu noaptea in cap, sa te speli la lumina unui bec de saizeci de wati, sa-ti razi fata sau sa pregatesti mincarea pentru barbatul care-si rade fata cu tot cu trasaturi, iar apoi sa pleci la autobuz sau tramvai, mereu acelasi, la aceeasi ora. Ce s-ar intimpla daca intr-o dimineata o mina uriasa, demiurgica, de Mickey Mouse cu trei degete inmanusate, ar inveli tramvaiul intr-o bula de sapun? Parfumul ieftin ar pluti gratios din alveola in alveola pina cind populatii intregi ar ajunge hrana pentru magoti.

Rolf Bossert este unul din cei zece muschetari care au pornit in deriva, sub Vint potrivit, pina la tare, pe pluta de o suta cincizeci de pagini a editurii Kriterion, in 82. Rolf si-a stabilit singur ziua si ora in care avea sa dea mina cu magotii. Ceilalti noua muschetari nu prea mai scriu. Discursul slant al poeziei era un gest curajos in picla rigorilor ideologice, dar nu are greutate intr-o Germanie de-fictionalizata in care a trai inseamna a porni, dimineata, mereu la aceeasi ora, cu masina sau trenul, la servici. William Totok a renuntat la orice urma de slant din discurs - ca si herderistul Hurezeanu - in favoarea orizontalei mensuale pe care o cultiva revistele de cultura. Sau posturile radio-TV.

As reveni putin la imaginea colegilor eminescieni adunati pe str. Aurora in speranta ca vor straluce cindva argintii institutionali peste asociatia democratica si slant numita Glissando. Au urmat atitea alte tentative! Aproape ingemanatele Outopos si Club 8, cu incercari de gazeta, au umplut citiva ani cu discutii sterile. Unii din alergatori au renuntat, si nu stiu de ce i-as privi ca dezertori. Pina si sprintul poeziei e o proba de anduranta, a la longue. Nu stiu in ce forma ar trebui scrisa poezia, iar amicii istorico-filozofici, sau filozofico-istorici, nu mi-au inlesnit o perspectiva gen Wittgenstein asupra filozofiei. Pe de alta parte, dupa cite stiu, Wittgenstein nu s-a aventurat mai departe. Nu a spus niciodata ca poezia ar trebui scrisa ca o forma a filozofiei, ceea ce ar lasa sa se inteleaga ca, in viziunea lui, poezia se bucura de intiietate. Ei, nu-i chiar asa! Pe Witt nu-l interesa citusi de putin poezia scrisa de contemporanii sai.
Sa revin, totusi, la prietenii istorico-filozofici. Hai sa spun despre cum am stat la puscarie, la Mamaia, tragind dupa mine si doi din acesti amici colegiali. Unul era filozof-istoric, iar celalalt urma sa dea la drept, unde avea si o proba de istorie. Toata povestea aceea din 1981 este de fapt o "istorie" sordida, cu arestare la discoteca Lebada, cind dadeam sa intram cu niste daneze in club, si asta pentru ca aveam colosala suma de o suta de silingi imputiti si austrieci la noi, cit sa platim intrarea la tot grupul est-vest, fara consumatie.
A amesteca istoria Aschwitzului cu exterminarea a musuroaie intregi de furnici, cu esecurile institutionale ale unor "marginali" ai culturii romane si cu arestarea acelorasi din pricina unei sute de silingi din Austria, tara care azi, cu Haider, e considerata negul xenofob de pe nasul borcanat al Europei - nu inseamna a fluiera in biserica, sau sinagoga, sau moschee, sau pajiste pe care pur si simplu se poate ingenunchea?
Totusi asta era povestea, "istoria", in august 81. Am petrecut o noapte pe cimentul celulei, Sanson si cu mine. Mai era un batrin cu noi. Mosul si-a intins foile unui ziar ca asternut, iar adidasii i-a impartit, unul la sale, celalalt ca perna. Noi stateam rezemati de peretele opus. In celula de alaturi, celalalt amic, Rosu, era singur. Caratist de-al lui Fidel, chelner la Motel, viitor avocat instarit, miop fara scapar, Mighy Mouse pentru o familie intreaga de soricei condamnati la maxima ghetoizare, pina ce fratele nescolit i-a oferit un job de consultant juridic la firma multimilionara - nu in lei! - pe care o reprezenta. Din celula lui se auzeau gemetele omului care-si vedea viitorul compromis dintr-o prostie. Cunosc bine strigatul acela. Cind mi-am spart ochiul, cind mi-am rupt piciorul, am gemut si eu ca un brontozaur orbit de meteoriti. Fara sireturi la adidasi, in celula din Mamaia, la doi pasi de hotelul care acum e proprietatea si mindria lui Hagi - hotel cumparat pe mai multi bani decit suta mea de silingi multiplicata de milioane si milioane de ori. Daca eram fotbalisti si nu studenti umanisti, in 81, si aveam in buzunare doar echivalentul a cinci dolari, toti trei la un loc, n-am mai fi fost socotiti suspecti, ci fraieri. Acum este o chestiune de mindrie nationala sa-ti vinzi fotbalistii cit mai scump. Am vazut ieri un grafic fudul care arata ca Mutu, dupa transferuri succesive, a ajuns la cota de 22 milioane, confirmata de negustor, chiar daca ziarele circotesc cum ca s-a negociat pina la 19 milioane. Dar noi stim ca cel mai valoros roman a fost vindut pentru suma de 22 milioane de Euro. Cum sa acceptam ca cel mai important om al neamului nostru nu ar putea obtine nici macar un Euro pe cap de locuitor? Cota de 22 milioane inseamna ca fiecare din noi valoreaza deja un Euro. Dar daca e asa de greu sa ajungi la valoarea de piata de un Euro, aveam eu dreptul sa port echivalentul a cinci, pentru trei oameni, in buzunar, inainte de 89, fara a fi reusit vreodata sa marchez vreun gol intr-o poarta adevarata? Si atunci imi spun ca acolo-mi era locul: sau dovedeam ca merit milioane si milioane de para, sau stateam pe ciment, cu mosul care-si omorise concubina. Merita un scriitor milioane si milioane de para? Nu! A zis vreodata cineva ca nu se mai poate juca fotbal dupa Auschwitz? Nu!

Nu mai stiu nimic despre colegii de liceu si puscarie. Vara aceea a avut dimensiuni epice, dar nu e timp pentru toata istoria. Il las in suspensie alchimica pe Brumaru si jocul de pocher saptaminal, parchetul minat de tocurile vrajitoarei albe, curtea cu mii de pisici si ciinele Patrocle, guvizii cumparati pe doi bani si vinul de smochine facut din fructele copacului din curte. Toata viata am mers la mare, un loc in care apa sarata, garnizoanele din Tomis Nord, vinul de smochine, vacantele cu parintii, pe bulevardul Lenin, Inima ca un pumn de boxer, cartea Norei Iuga, fictiunea mea de catana ratacita si intilnirea tulbure, cu familia, la Cazino, slabiciunea in fata alcoolului, sora galica ce se va transforma in matusa opaca, mitul asiaticei usuratice, care va fi sters definitiv din colectia mea de clisee odata cu surorile Gelal, studentele de la geografie - un spatiu, spuneam, in care se amesteca scirna si sapun. De vreo doi ani prefer totusi sa-mi construiesc marea prin preajma, mai mult ca orizont de asteptare, gustind placerea unui roller coaster de texte aritmice care nu intra in hora transferului de informatie, vorba lui Witt. Pleosc, arunc glife turtite in balta sarata a amintirilor, iar unda surda se deschide in cercuri care, intr-un tirziu, se contopesc cu insusi orizontul de asteptare.