|
Castro-cronica
Foreign Policy (revista americana de politica externa) pare sa
fie o lectura strict masculina, imediat de sub raftul cu Playboy. Cu toate
astea, dincolo de faptul ca perspectiva masculina si cea feminina rareori
coincid atunci cind vine vorba despre sex sau politica, lectura se recomanda
si cititoarelor de peste o virsta, macar pentru a nu fi de acord cu punctele
de vedere foarte americaneste argumentate.
Hirtie lucioasa si miros proaspat de tipar (e posibil ca asta sa-si doreasca
si Tiuk!, oricit de virtuala se da...), poze multe si relevante, reclama
putina si de bun simt si text... o revista cu texte istete, documentate,
fara frinturi reluate la nesfirsit, intrerupte din cine stie ce conversatie
de autobuz despre horoscop, retete vegetariene, interviuri pline de clisee,
fotbal, fotbal, fotbal, subiecte actuale pe buzele tuturor care se sting
si atit.
Politica externa se dovedeste domeniu interdisciplinar si intertextual,
numai superficial nu. Ceea ce e o mare usurare - nu-ti va pierde vremea,
cheful sau rabdarea. Poate ca-i o revista despre consecinte: America latina
azi, insemnarile de scoala ale lui Abdumalik, teroristul uzbec, alte x-uri
in civilizatia musulmana, internetul si efectele lui sau ale absentei
lui si, nu in ultimul rind, ce ar face tot americanul daca ar fi presedinte...
Made in America si citita in Romania.
Sa vedem si o mostra din lucrurile subtile si surprinzatoare care se ascund
intre copertele lucioase sau la www.foreignpolicy.com:
Cu alte cuvinte (cronici ale celor mai insemnate carti) preia un text
al presedintelui cubanez Fidel Castro aparut initial in saptaminalul
columbian Cambio. De ce tocmai la rubrica de cronica literara? Pentru
ca presedintele este cititor impatimit de Marquez si face cronica
unei prietenii...
"Gabo (Gabriel Garcia Marquez n.n.) si cu mine eram impreuna
in orasul Bogota in acea zi trista de 9 aprilie 1948 cind liderul (politic
columbian Jorge) Gaitan a fost omorit. Eram de aceeasi virsta, martori
ai acelorasi evenimente si amindoi studiam dreptul. Cel putin asta credeam...
- nici unul dintre noi nu-l cunostea pe celalalt. De fapt, nimeni nu ne
cunostea si, cel mai putin, noi-insine.
Cu aproape jumatate de secol mai tirziu, Gabo si cu mine vorbeam chiar
inaintea unui drum la Bairan, in provincia Oriente din Cuba, unde m-am
nascut foarte devreme, in dimineata zilei de 13 august 1926. Intilnirea
ne-a dat sentimentul unei regasiri intime de familie, cind povestile si
amintirile calde tind sa domine, intr-un loc impartit cu un grup de prieteni
de-ai lui Gabo si cu citiva camarazi lideri ai Revolutiei.
In noaptea discutiei noastre am revazut imagini gravate in memoria mea:
"L-au ucis pe Gaitan!" era strigatul recurent al zilei de 9
aprilie in Bogota unde calatoreau impreuna alti tineri cubanezi pentru
a organiza un congres al studentilor latino-americani. In timp ce eu ramasesem
perplexat, oamenii l-au tirit pe asasin pe strazi si au dat foc birourilor,
pravaliilor si cladirilor de locuinte. Citiva carau piane si sifoniere
ca-ntr-o procesiune, deasupra capetelor. Cineva facea tandari o oglinda.
Ceilalti isi strigau frustrarile si durerea de pe trotuar, de la terasele
pline de flori sau de pe zidurile innegrite de fum. Cineva se razbuna
pe o masina de scris pocnind-o si lovind-o de pamint. Pentru a-l scuti
de acest efort extraordinar, am aruncat masina in aer facindu-se tandari
pe pavaj. Cit timp am vorbit, Gabo m-a ascultat, confirmindu-si convingerea
ca, in America Latina si in Caraibe scriitorii au avut de facut foarte
putina munca de creatie deoarece realitatea depaseste de departe orice
poveste imaginata. Probabil ca adevarata provocare a venit din a face
aceasta realitate credibila.
Asa cum se incheie si istorisirea mea, am invatat ca, printr-o coincidenta
revelatoare, Gabo a fost si el acolo si probabil ca am mers pe aceleasi
strazi si am trait aceleasi socuri, indoieli si porniri care m-au impins
si pe mine sa intru in fluviul de oameni care cobora dintre dealuri. Cu
o curiozitate inversunata am intrebat "Ce-ai facut in timpul Bogotazo-ului?"
Neasteptat si tainuitor, cu imaginatia sa vivace, surprinzatoare, extraordinara,
nestapinita mi-a raspuns categoric, zimbind, "Fidel, eu eram omul
cu masina de scris."
Il cunosc pe Gabo dintotdeauna si prima data ar putea fi fiecare din acele
clipe sau locuri de adevarata, poetica geografie garciamarqueziana.
Dupa cum el insusi s-a destainuit, este responsabil de "dependenta
mea de a citi best-selleruri ca o metoda de purificare impotriva documentelor
oficiale". Si mai poate adauga si culpa de a ma convinge nu numai
ca as vrea sa fiu reincarnat ca scriitor dar ca as vrea sa fiu unul ca
Gabriel Garcia Marquez - cu acea obstinanta atentie la detaliul care sprijina,
ca o piatra filozofala, credibilitatea exagerarilor sale incredibile.
Odata chiar a sustinut ca as fi mincat 18 cupe de inghetata, afirmatie
la care, dupa cum va puteti imagina, am protestat vehement. Mi-am amintit
mai tirziu cum, in manuscrisul initial al cartii "Despre dragoste
si alti demoni", un barbat calarea un cal de 11 luni si i-am sugerat
autorului "Uite Gabo, mai da-i 2-3 luni calului aluia pentru ca la
11 luni e doar un minz..." Mai tirziu, la citirea romanului publicat,
cineva isi aminteste de Abrenuncio (de) Sa Pereira Cao, pe care Gabo il
recunoaste drept cel mai notabil si controversat doctor din orasul Cartagena
de Indias la timpul scrierii. In roman, doctorul sta pe o stinca si plinge
linga calul sau care in octombrie avea sa implineasca 100 de ani dar a
carui inima explodeaza in calatoria finala. Asa cum era de asteptat, Gabo
transforma virsta animalului intr-o ocazie prodigioasa, un eveniment incredibil
de o veracitate irefutabila. Literatura sa este o dovada convingatoare
a sensibilitatii si aderentei constante la origini - inspiratie latino-americana
si loialitate fata de adevar.
Impart cu el si o teorie scandaloasa, considerata un sacrilegiu printre
universitari si doctori in litere, despre natura relativa a cuvintelor
in limba. Intensitatea convingerii sale o egaleaza pe cea a fascinatiei
mele pentru dictionare, mai ales pentru cel pe care mi l-a daruit la implinirea
a 70 de ani, o adevarata bijuterie care, dupa fiecare definitie are, in
plus, fraze celebre din literatura latino-americana, ca exemplu.
De asemenea, fiind un om public obligat sa compuna discursuri si sa nareze
evenimente, impartasesc incintarea ilustrului scriitor de a cauta cuvintul
exact, un fel de obsesie reciproca imposibil de stapinit pina cind fraza
nu este exacta, fidela sentimentului sau ideii pe care vrei s-o exprimi,
chiar daca ramii ferm in convingerea ca mai poate fi mereu imbunatatita.
Dar il admir mai ales pentru ca, atunci cind cuvintul potrivit nu exista,
il inventeaza cu usurinta. Cit il invidiez pentru aceasta calitate!
Si-acum apare autobiografia ... romanul amintirilor sale, o lucrare pe
care mi-o inchipui ca o nostalgie a ploii de ora patru dupa-amiaza, acea
clipa de lumina si magie dupa care ar tinji mama sa, Luisa Santiago M.
Iguaran, departe de Aracataca - un sat nepavat de nesfirsite ploi torentiale,
de alchemy si telegrame, de tumultoase, senzationale iubiri care vor popula
Macondo-ul, micul sat din 100 de ani de singuratate care a purtat tot
praful si toata vraja din Aracataca.
Gabo mi-a trimis intotdeauna copii ale manuscriselor sale, inca neterminate,
cu acelasi gest generos si umil cu care trimite fragmente ale cartilor
sale si altora, celor la care tine, ca semn al unei prietenii vechi si
profunde. De acesta data si le trimite siesi, cu sinceritate, franchete
si inflacarare, scotind la iveala un om de o inteligenta cosmica si o
bunatate copilareasca, un om al zilei de miine caruia ii multumim pentru
ca a trait o astfel de viata pentru a o povesti."
(Vivir para contarla este romanul autobiografic marquezian (de 579
de pagini) aparut la Bogota anul trecut.)
Biblioteca plina de vechituri a lumii de azi are un raft special pentru
citeva reviste frumoase, despre lucruri si intentii frumoase.
Stii cum e sa gasesti un loc unde-ti place sa revii? o persoana (na,
am zis-o!), un oras (ziceai ca toate orasele sunt la fel)? Sau o cladire.
Veche, gri fumuriu intunecat. O casa frumoasa sub coaja asta de oras de
fum si praf. O revezi. O casa din asta fantastica e peste drum de sediul
Pro TV. O vad in fiecare zi. Discreta pina la neglijenta, incitanta, evident
nelocuita. Pina de curand nici n-o remarcasem. Acum nu stiu decat ca exista
si ca as intra putin in existenta asta a ei. Marius Oprea ar zice in istoria
ei si ar simti entuziasmul cautarii sub urmele astea destul de recente
ale timpului.
M-as muta acolo. Ma voi muta vreodata acolo? Cred ca m-am mutat deja,
intr-o zi ploioasa care s-a scurs in fata calculatorului, una dintre zilele
alea care schimba TOTUL. Cand tot ce nu vezi nu exista. Casa superba din
Protopopescu.
Hai intra, sa vezi lumea prin ochii mei e un lux.
O casa a formelor pure.
Arhitectural Digest (cunoscuta si sub abrevierea AD) te duce, in varianta
italieneasca, "la dove il tempo si e fermato", adica acolo unde
timpul s-a oprit in loc si nu in orice loc, acasa la Armani, in New York.
Nu stiu de ce revistele straine au ramas tot reviste straine. O calatorie
printre micile secrete ale timpului nostru, avangarda de ieri si de azi.
Si titlul care vinde bine revista - cele mai frumoase case din lume. O
lume care exista.
O reteta de revista cu standard, cu arta si cu nou, facuta la New York,
Londra, Roma, in Proventa, Japonia si Caraibe, in care ideea construieste
materia si viata se vede prin ochii unora care merita cititi, mai ales
ca abia depaseste pretul unei reviste autohtone, incomparabil mai lipsita
de imaginatie si noblete (4 Euro).
O casa din detalii.
Tot de limba si inspiratie italiana e si Brava Casa. Numarul meu din decembrie
al unui an trecut are 434 de pagini "per sognare e da copiare".
Da copiare?!... Avem voie sa copiem!!! Nu vreau sa intram in amanunte,
dar, in mare, da, uneori e de copiat mai ales daca-l amesteci cu visatul.
Interiorul e de poveste. Si casele si fotografiile. O casa care se desface
in bucatele la care probabil nu te-ai fi gindit. Detalii tehnice si artistice,
depinde mult de ochiul care le priveste. Uite, stiu un fotograf caruia
nu-i place sa faca fotografii... N-am gasit un singur motiv pe care sa-l
inteleg si care sa-i dea dreptate. Probabil ca e sub o influenta nefasta.
Lucrurile astea se intimpla. Si se schimba greu. Din topor.
O casa comoda dar cam feminina.
CASMICA e supliment al revistei "Amica". Din nevoia de casa
sau de acasa, pe un ton mai amical. Cu bucatarii si sali largi de baie,
dormitoare si dressinguri, spatii pe care nu le imparti cu nimeni asa
de usor.
O casa foarte frantuzeasca "ordre et beaute"
Art-Decoration (www.art-decoration.fr)
Aceiasi 4 Euro, dar de data asta in franceza si, in general, in stil frantuzesc
inconfundabil. Case noi si vechi, clasici ai secolului XX, marci devenite
istorie, talente, pagini regionale, toate "a la francaise".
O revsita care face reclama la berea frantuzeasca Dorelei (? de Alsacia).
Unde totul invita, fireste, la calatorie, "luxe, calme et volupte".
|
