Marius Oprea, Stejarel Olaru

"Ziua care nu se uita (15 noiembrie 1987, Brasov)"

Evenimentul care nu se uita: 15 noiembrie 1987, Brasov

"Ziua care nu se uita (15 noiembrie 1987, Brasov)" (Editura "Polirom", Iasi, 2002, colectia "Document") de Marius Oprea si Stejarel Olaru este o carte de istorie cu o istorie foarte interesanta. Volumul inca nu aparuse si unul dintre autori deja era dat in judecata de un securist cunoscut de toata lumea ca atare si, mai mult, care a recunoscut public ca a fost peste 20 de ani ofiter de securitate. Peste citeva zile, cind a avut loc lansarea, la Tirgul de Carte "Gaudeamus" din Bucuresti, erau deschise deja patru caziere, al lui Marius Oprea, al directorului revistei "Romania Libera", al lui Cornel Nistorescu de la "Evenimentul Zilei" si al lui Werner Sommerauer, unul dintre intervievatii din "Ziua care nu se uita", care l-a recunoscut printre anchetatori pe acest securist, Ristea Priboi. Atentie: cartea vazuse lumina tiparului, cum se zice, de cel mult doua saptamini. Iar emisiunile televizate si radiofonice provocate de ea nici nu se mai pun in calcul. La lansarea cartii, pe linga cei doi autori, prezentatorul H.R. Patapievici si reprezentantul editurii, au mai fost de fata si doi oameni care au provocat si au trait acest eveniment unic in istoria contemporana romaneasca. Florin Postolachi a multumit autorilor si a afirmat ca a participat la toate interviurile publicate in volum si ca istoricii n-au facut altceva decit sa consemneze cele spuse. Si a amintit de torturile de la Brasov si de la Bucuresti si de deosebirile dintre ele, la Brasov unealta de baza fiind amenintarea, pe cind la Bucuresti se plusa cu insomnia. Danut Iacob, celalalt participant la eveniment, si-a amintit si de infometare, el, fost campion la lupte, care avea 19 ani, a slabit in doua saptamini de "interogatorii" cu 20 de kilograme, iar cind a venit acasa mama-sa a strigat la taica-sau ca au intrat "hotii", nu l-au recunoscut, iar aici campionul n-a mai putut sa continue.
"Ziua care nu se uita" este o carte extraordinara despre un eveniment extraordinar, prima revolta anticomunista colectiva, care a avut loc pe 15 noiembrie 1987 in Brasov, orasul unuia dintre cei doi autori, Marius Oprea, acelasi Marius Oprea care a mai publicat un volum foarte interesant de poezie, "Solo de tamburina", si inca 3 volume de istorie, "Plimbare pe ulita tipografiei", "Banalitatea raului. O istorie a securitatii in documente. 1949-1989" si "Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica. Studiu de caz: arhiva Comitetului Municipal de Partid Brasov" (in colaborare). Stejarel Olaru este colegul sau mai tinar de la IRIR, care e si coautor al volumului "Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica. Studiu de caz: arhiva Comitetului Municipal de Partid Brasov" si despre care sint sigur ca vom mai auzi. Cartea este construita din "Cuvint inainte", cinci capitole si "In loc de epilog". Cele cinci capitole ar fi putut fi, de fapt, trei, caci interviurile cu veteranii mini-revolutiei (fiindca a avut loc doar intr-un oras - Brasov) anticomuniste de pe 15 noiembrie 1987 au fost impartite in trei etape: "Revolta" (capitolul I), "Arestarea si ancheta" (capitolul II) si "Dupa proces" (capitolul III). In capitolul IV, numit "Copiii unui Dumnezeu mai mic", avem tabelul numelor persoanelor cercetate, document obtinut de la CNSAS, iar in capitolul V, numit "Aici Europa Libera" putem urmari cum a fost vazut evenimentul in presa straina, incepind cu "Europa Libera", evident.
Cea mai importanta parte a cartii este, dupa parerea mea, aceea de istorie orala, adica interviurile cu autorii miscarii, din care putem reconstitui, cel mai veridic posibil, actiunea asa cum a avut loc. Au fost facute destul de multe interviuri, din care vedem limpede ca miscarea a fost spontana, n-a fost programata (cum se banuieste ca s-a intimplat in 1989) si a pornit de la muncitorii de la uzina "Steagul Rosu", care nu si-au primit leafa, iar cind au primit-o li s-a oprit, fara vreo explicatie, o mare parte din ea (Gheorghe Ninitescu: "cind am vazut ca mi se oprisera aproape 1000 de lei, cam jumatate din cit cistigam pe atunci, am spus ca nu mai lucrez. Pur si simplu. Si n-am fost singurul. Din cei 16 sau 18 citi eram acolo, toti am fost de acord sa intrerupem lucrul. Fara sa fi discutat dinainte" - Vasile Badin: "cind am ajuns la serviciu si am vazut fluturasul lasat in dulap de schimbul meu cu banii pe care trebuia sa-i ridic, cind am vazut ca nu-mi ajung nici pentru hrana copiilor, daramite pentru hainele lor, am spus ca nu mai dau drumul la masina" - Ioan Dan: "N-a fost nimic organizat, cum au spus ei"). Cind s-au interesat au fost refuzati categoric, asa ca au abandonat munca si au pornit spre centru. Asta s-a intimplat intr-o zi "de sarbatoare", de vot, cind aveau loc alegerile (Danut Iacob: "Pe 15 noiembrie votasem prima data - aveam 19 ani" - Teodor Selariu: "Nu m-am dus la vot intentionat, un fel de protest personal"). Pe drum muncitorilor de la "Steagul Rosu" li s-au alaturat foarte multi brasoveni, au inceput sa se scandeze lozinci anticomuniste (Danut Iacob: "Am luat doar steagurile tricolore - cu celelalte, ale partidului, s-a facut un foc. (…) Mergeam brat la brat cu colegii mei de munca si vedeam cum apar oamenii in balcoane si ne aplaudau. Imi aduc aminte, si pot sa jur cu mina pe inima, ca aveau flori in miini (…) A aparut un grup de copii, foarte multi copii (…) se alaturau coloanei multi oameni (…) oamenii au reusit sa cinte "Desteapta-te, romane!" si imediat a inceput sa se strige "Jos Ceausescu!" Ne blocasem. Se striga in sfirsit "Jos Ceausescu!", "Jos comunismul!" si "Jos dictatura!"." - Marius Nicolaescu: "Si nu eram doar muncitori, se strinsesera oameni de tot felul. Revolta nu a fost doar a uzinei noastre sau a unui grup oarecare, ci a brasovenilor" - Vasile Anghel: "Nu se poate explica in cuvinte ce momente, cit atasament a fost din partea celor care erau pe margine, pe strada, fata de noi, care eram pe mijlocul strazii"), s-a cintat "Desteapta-te, romane!", iar cind au ajuns la Consiliul Judetean de partid au intrat in cladire, unde, surpriza!, desi era o saracie incredibila si totul era pe cartele, au gasit banane, ananasi, sucuri, si nu oarecare, ci pepsi, cascaval, portocale, pe care le-au aruncat pe fereastra. Au aruncat si tabloul lui Ceausescu, caruia i-au dat foc (Marius Nicolaescu: "Cind am ajuns in centrul orasului, am aruncat tabloul lui Ceausescu de pe cladire impreuna cu cineva"). Apoi a avut loc arestarea, la locul de munca, de acasa, de pe strada (Bencze Denes: "Cind mergeam pe Calea Bucuresti, s-a oprit coloana si m-a vazut maica-mea de la geam: "Vino acasa, vino acasa!" - "Vin acuma, vin acuma" - si nu m-am dus. De unde sa stiu ca nu ma voi mai intoarce acasa decit dupa mai bine de doi ani?") si anchetarea rudelor, mutarea in Bucuresti (Costica Bahnareanu: "La un moment dat, masina a avut o defectiune. S-a oprit si cei mai multi dintre noi am crezut ca ne vor impusca"), unde au avut loc alte "anchete", torturi, batai, lipsa de somn si de mincare. Mai intii (in I etapa) li se cerea sa declare ca au strigat lozinci anticomuniste, apoi (in etapa a II-a) - ca n-au strigat nici o lozinca, ci ca au distrus candelabrul din incinta in care au intrat si ce-au mai stricat). Apoi, dupa ce i-au adus pe acasa (Danut Iacob: "Pe mine, cpt. Dulgheru m-a urcat intr-o Dacie si am fost dus acasa. A deschis usa si a intrat in casa direct, fara sa sune. Nu-mi dadeam seama cum aratam, nu avusesem posibilitatea sa ma uit in oglinda pina atunci, dar am vazut-o pe maica-mea cum striga: "Alecule! Alecule!". Credea ca a intrat cineva strain in casa si se speriase. Dupa care se uita la mine, fara sa aiba nici o reactie. Tata s-a ridicat din pat si intreba ce cautam in casa, iar eu am izbucnit in plins. Nu-mi venea sa cred ca nu ma recunosc") au fost deportati in afara Brasovului, cu domiciliu fortat, in fiecare joi trebuiau sa se prezinte la militie, iar sotiile lor sint insistent "sfatuite" sa divorteze. Noii colegi de munca ii credeau securisti infiltrati in rindurile lor. Majoritatea au fugit acasa, insa au fost dusi inapoi, iar dupa 1989 s-au intors la Brasov, de unde li s-au luat aceste interviuri. Cam aceasta este fabula cartii si soarta acestor oameni extraordinari - curajosi, constienti si care s-au sacrificat pentru viitor si au dat curaj si altora, au demonstrat ca se poate, o schita; foarte pe scurt, a evenimentului de la 15 noiembrie. Urmarile au fost la fel de dure: unii au murit inexplicabil, imediat dupa anchete, altii au murit mai tirziu, frica, a lor si a familiilor, urmaririle continue, deportarile (Gheorghe Oprisan: "Ma simt norocos ca am scapat cu viata si astazi ne putem aminti de acest eveniment. A fost un cosmar, sigur ca da, mai ales pentru ca am fost urmariti tot timpul. Imi era frica si sa merg pe strada" - Iuliana Biro: "Atunci eram si membra de partid si imi spuneau: "Da, o membra de partid a facut revolutie". N-am facut nici o revolutie, am facut doar ceea ce a facut toata lumea care era linga mine. Pentru ei eram doar o "curva unguroaica". Au avut un comportament de nedescris oamenii astia. N-am putut sa le retin numele, dar chipurile lor salbatice nu le pot uita, cit am sa traiesc. Si trauma, spaima, frica. In cele 11 zile petrecute acolo am slabit 10 kilograme. Cind m-am intors acasa, nimeni nu m-a recunoscut, nici familia, nici colegii de la munca. Si acum simt ca sint distrusa complet: mereu iau medicamente, am dureri, nervii imi sint la pamint. Am fost internata vreo trei luni la neuropsihiatrie si sint inca distrusa complet" - Constantin Cocan: "In zece zile de ancheta am slabit exact 12 kilograme si am ajuns sa urinez singe din cauza batailor. Nu cred ca mai rezistam inca doua zile" - Gheorghe Nitescu: "Toata perioada de dupa revolta a fost marcata de frica" - Sofia Postelnicu: "De altfel, copiii mei sint speriati si acum" - Florin Postolachi: "Dupa '90, procurorul Robu a vrut sa faca curatenie. Si a venit la Brasov, ne-a adunat pe toti la Primarie, la masa - cred ca toti colegii mei tin minte acest moment -, si ne-a zis: "Baieti, i-am gasit pe toti cei care v-au anchetat in noiembrie 1987. Sint la Serviciul Roman de Informatii, la Armata si la Ministerul de Interne. Am inaintat cite un dosar domnului Ursu, domnului Stanculescu si domnului Magureanu. Sa-si faca ordine in ministere si eu imi voi face ordine in minister". Dupa scurta vreme, am aflat ca domnul Robu a murit. Cu moartea lui si cu ce ne amintim fiecare s-a incheiat tot ce se stie despre tortionarii nostri"- "In toata aceasta perioada, desi masurile restrictive au fost indreptate impotriva noastra, cred ca la fel de mult au avut de suferit si familiile noastre. Mama mea nu a vorbit cu nimeni timp de trei saptamini. Vecinii lasau lumina aprinsa, iar mama intra noaptea la ei, dar nu spunea nimic. Dupa ce am fost eliberat din arest chinul ei a continuat seara de seara, militienii vizitind-o regulat. Ajunsese sa creada ca fiecare om care purta cravata era securist, astfel incit, atunci cind unul dintre prietenii mei m-a cautat, mama nu reusea sa-l creada ca imi este prieten, deoarece purta cravata"). Si mai trist este ca majoritatea revolutionarilor si dizidentilor de la Brasov nu cred c-ar mai face asa ceva, chiar daca sint mindri ca atunci, pe 15 noiembrie 1987, au avut curajul (Pavel Nicutari: "Acum nu stiu daca as mai putea sa particip la o astfel de revolta. Nu cred" - Romulus Cigleneanu: "Nu cred ca as mai avea curajul de atunci"), iar "comunismul de acum", ca sa-l mai citez o data pe Danut Iacob, nu li se pare cu mult mai frumos decit comunismul de atunci.
Din capitolul V aflam reactia presei vremii din relatarile unor crainici, romani si straini, despre eveniment, crainici care faceau revista presei internationale, de unde vedem ca aceasta micro-revolutie a trezit un interes foarte viu in lume si ca a fost discutat si analizat peste tot, si in Europa (inclusiv la Moscova, ceea ce era foarte important!), si in SUA. Foarte complet si concret este interviul lui Armand Gosu cu Emil Hurezeanu, care povesteste cum a fost vazut si comentat evenimentul la "Europa Libera", dind si o definitie memorabila: "Pentru noi a fost limpede inca de atunci. Era inceputul unei actiuni impotriva regimului care intrunea mai multe elemente. Era vorba de un protest muncitoresc, intr-o citadela ceausista, era vorba de un mesaj politic antidictatorial, era vorba de un context politic clar: presiunileMoscovei, refuzul lui Ceausescu de a accepta cerintele lui Gorbaciov, ruptura cu Occidentul, care-si radicalizase pozitiile fata de regim - toate astea ne-au facut sa credem ca e vorba intr-adevar de inceputul sfirsitului". Iata si o definitie din interior (din carte si a unui protagonist la eveniment), a lui Vasile Anghel: "Miscarea din 15 noiembrie a fost prima caramida scoasa din zidul comunismului, zid care urma sa se darime cit de curind. Asta cred ca a insemnat miscarea din 15 noiembrie: prima caramida scoasa din zidul comunismului. Iar in ceea ce ne priveste, la modul personal, a fost o revolta: o revolta a nemultumirilor, o revolta impotriva a ceea ce a insemnat surubul strins pina la maxim, o revolta impotriva lui Ceausescu si, bineinteles, a sistemului comunist. La momentul respectiv, dupa revolta, dupa ce-am fost arestati, am fost facuti huligani, depravatii societatii. Nu inteleg nici acum de ce unii oameni, care actualmente sint in functii destul de inalte - continua sa fie anchetatori, procurori, generali, deputati - ne-au putut considera atunci huligani". Extraordinar segmentul/articolul cu Vasile Gogea, numit "Martorul Virgil", care atunci, cind era interzis sa discuti cu strainii, a adus acasa (de la un scriitor pe care il cam apucase tremuriciul) doi ziaristi francezi, carora le relateaza amanuntit ce s-a intimplat pe 15 noiembrie 1987 la Brasov, o carte incheiata cu povestea cutremuratoare a sotiei unui revolutionar de la 15 noiembrie 1987, Vasile Vieru, care a murit inexplicabil la scurt timp dupa ancheta.
"Ziua care nu se uita (15 noiembrie 1987, Brasov)" de Marius Oprea si Stejarel Olaru este o carte care acopera un gol in istoria contemporana a Romaniei care urla la noi si pentru asta trebuie sa le fim mai mult decit recunoscatori. Un volum viu, deosebit de interesant si de important despre un eveniment care astfel a devenit cunoscut de mult mai multa lume.

Marius Oprea, Stejarel Olaru, "Ziua care nu se uita (15 noiembrie 1987, Brasov)", Editura "Polirom", Iasi, 2002