Dan Perjovschi

Interviu

-Mihai Vakulovski: Draga Dan Perjovschi, desi atit de tinar acum te cunoaste toata lumea, dar la asta o sa ajungem mai tirziu. La inceput ar fi interesant sa ne povestesti de Danut, de copilaria ta, ce fel de copil erai, ce-ti placea sa faci, ce-ti amintesti de parintii tai, in acele clipe, de bunici… Ai momente din copilarie de care iti amintesti mai des? Un caz "pozitiv" si unul "negativ" din copilarie, intimplari care te-au marcat…

- Dan Perjovschi: In primul rind nu mai sint tinar decit daca-l luam ca etalon pe Brucan sau pe Iliescu. Am cam ratat coperta la Playboy, ca mi-au cazut dintii (datorita alimentatiei rationale), m-am operat de hernie (datorita muncii intelectuale) si gem de reumatism (datorita umanismului agentului termic).
Cind eram Danut in Sibiu cel mai mult imi placea sa ma duc la pescuit cu taica-meu. Pina intr-o zi, cind ne-au zis satenii din Marginimea Sibiului ca n-are rost sa urcam cu Skoda pe munte, ca au pescuit ei alaltaieri cu dinamita si-au belit toti pastravii pe citiva kilometri...
Si scoala de arta era misto, ca aveam practica (desen, pictura) 2 zile pe saptamina si mergeam in blugi de ne invidiau toti gagiii de la liceele serioase, care purtau uniforma aia caraghioasa si obligatorie.
Pozitiv era aproape tot, prieteni, chefuri, gagici, tigara de la buda, ultimul disc cu Pink Floyd, baia la Ocna Sibiului, schiul la Bilea Lac, sora, frate, mama, tata, tanti Nono, care facea spuma de capsuni si tanti Alis, care-mi dadea pe sest cite o suta, cartile cu muschetari si mai apoi cu imparatii mustelor.
Negativ era cam tot, dar am aflat mult mai tirziu, cind i-am desenat mustati lui Ceausescu din cartea de educatie socialista si s-au cacat pe ei de frica toti profesorii din liceul pedagogic.

- Ce insemnau atunci acele mustati pe fata dictatorului - un act artistic sau unul social?

- A fost o copilarie care era sa se sfirseasca prost. N-aveam stofa de dizident si, sincer, habar n-aveam ce se intimpla pe dedesubtul societatii multilateral dezvoltate. S-a speriat un profesor care a speriat alt profesor si m-am trezit dat afara din liceu, reprimit de urgenta si tot cazul musamalizat cu mustati cu tot ca din sperietura in sperietura se-nverzise de frica liceul, inspectorul, prim secretarul si iesea prost pentru toata lumea ca tinusera la sin asemenea pramatie. Si acum tin minte mecla directoarei cu coc care repeta ca papagalul "dar tu nu (re)cunosti ce-a facut Tovarasul pentru noi, pentru tara asta, pentru tine?" N-am apucat sa-i raspund, dar o fac acum: nu!

- Cum te intelegeai cu colegii de clasa, ce relatii aveati si cum te simti cind te intilnesti acum cu ei, dar si cu prietenii de copilarie?

- Colegii ma iubeau si eu ii iubeam pe ei. Pe Lia inc-o mai iubesc. Era o conspiratie de 10 insi de la arte care imparteau pensulele, tigarile si vacantele la munte. Eram un colectiv sudat in rele (chiuleam impreuna, copiam impreuna etc.). Ceilalti 15 din aceeasi clasa erau de la muzica si aproape toti sasi, asa ca n-am prea avut cu cine sa facem intilniri de 10 ani, ca s-au uschit cu totii cu tot cu trompete si tromboane. A fost misto (faceam caricaturi despre profesori si asa tare rideau unii colegi ca-i dadea afara din clasa. Aveam succes instant si mi-au trebuit multi ani sa revin la acelasi tip de comunicare si impact). Dar ca orice poveste frumoasa si scoala mea are partea ei nasoala: artistic vorbind am facut un liceu slab, muncitoresc, total pe dinafara. E o rusine daca compari arta mondiala a anilor 80 cu nefericitele noastre de compozitii cu uzine sau naturile moarte bine de tot. Daca ar fi fost dupa liceu si facultate ar trebui acum sa expun la Cercul Militar sau prin holuri de banci transilvane, sa predau plictisitor aceleasi nefericiri altor amariti la facultatile lor de arta cu sau fara acreditare, sa iau premii UAP si sa fac monumente penibile pentru noile comenzi politice. No thanks!
Revenind la intrebarea ta, ca de obicei, cu prieteniile vesnice din 25 de prieteni pe viata mi-a ramas doar Lia si un alt Dan, coleg de banca si la liceu si la facultate…

- Iti amintesti cum erau primele tale desene sau ai inceput, ca tot romanul, cu poezii?
Cind a inceput sa-ti placa sa desenezi si cum ai ajuns la stilul tau, atit de original, incit, chiar daca ar fi o singura lucrare de-a ta intr-o galerie oricit de mare l-am gasi neaparat?

- Mitologia zice ca pe la 6 ani, cind imi faceam vacantele la Rasinari in casa matusii Alis, ma inamorasem de un album cu Napoleon plin de scene de batalie cu mii de soldati. Desenam si eu pe rupte mii de soldati, dar nu eram in stare sa le desenez fetele, asa ca-i lasam fara cap. Lia zice ca de aia fac acum numai capatini.
Mi-a placut sa desenez dintotdeauna. N-am scris (dar am citit pe rupte). Stateam in pat cu o carte si un borcan de gem pe piept si pina nu le terminam pe amindoua nu ma lasam… Stilul meu s-a laminat in timp, mult dupa ce-am uitat cu forta ce-am invatat in facultate. Doua contexte au contribuit enorm: presa scrisa si scena artistica internationala. Desenele mele n-au fost niciodata autonome. Era fie un text de jur imprejur, fie vreo situatie politica sau sociala… Formula e simpla: deseneaza pina crapi, dar nu de-amboulea, ci mereu cu sprinceana ridicata. Chestioneaza-te permanent si experimenteaza la fel. Schimba contextele si cauta ce ti se potriveste, lasa-te provocat si incearca sa te depasesti de fiecare data. Nu lucra plictisit si nici de obligatie. Inca imi place enorm sa raspund prin desen. Cind m-oi plictisi ma apuc de dans, de poezie sau, ca Lia, de constructii sociale.

- Cu ea, Lia Perjovschi, sotia ta, care e aproape la fel de cunoscuta in lumea culturala, va cunoasteti de atunci? Cum ai caracteriza ceea ce face ea acum? Cum e sa ai alaturi un om cu aceleasi preocupari?

- Cu Lia ne stim din clasa a cincea. Am copilarit, adolescentizat si maturizat impreuna. Ceea ce eu sint acum i se datoreaza in mare masura. N-am vazut in viata mea om mai curios si mai dispus sa impartaseasca si altora. Nu face domne nici un compromis si zice ce are de zis indiferent de consecinte. Ea nu crede ca nu se poate si ca asa e la noi… Pe linga asta e si un artist destept care se plaseaza permanent la nivelul international de virf chiar daca (sau tocmai pentru ca) traieste aici. Nu i-a placut contextul - si-a creat unul, n-a avut institutii care s-o sprijine - si-a inventat unele. Eu o banuiesc ca nu-i romanca…

- In afara de revista luxemburgheza la care desenezi, lucrezi la "22", cu acele articole scurte si directe, interpretari din cuvinte si, evident, din linii (ma gindesc ce-ar ramine dintr-o revista la care n-ai mai colabora - pur si simplu ar deveni alta revista) si mesteresti la revista web "Tiuk!" (www.tiuk.reea.net), ai mai desenat si alte reviste, printre care "Balkon", "Contrafort"... La ce reviste mai colaborezi si cum le alegi?

- Am avut perioade famboaiante cind ma "distribuiam" in reviste luxoase de moda, in buletine trase la xerox pentru drepturile copilului, in Vatra, in ReMediu, in nu stiu ce chestie studenteasca, ba mai ilustram si carti la Nemira, Humanitas si Aula. Acum sint mult mai restrictiv: 22 (din 1991) si Land (din 1998) pentru politica, Balkon pentru arta si Tiuk c-asa am kef.

- Ai publicat, pe linga reviste si pliante (poate te opresti si la acele "reviste" din desene si o "?" despre legatura liniilor si a cuvintelor din materialele tale - intrebare-n intrebare) si niste carti. Ce inseamna cartile pentru tine, ale tale si ale celorlalti, ce-ti place sa citesti, cind si cum?

- Citeodata editez ziare (numai din desene) ca parte a proiectului artistic. Altadata ziarul respectiv este chiar proiectul artistic (citeste si da mai departe). Prin 2000, invitat sa expun la Muzeul de arta contemporana din Belgrad, am publicat in saptamina vernisajului 2 pagini cu desene intr-un ziar local, iar pentru expozitie pur si simplu am inramat paginile respective si le-am atirnat in muzeu. Desenele mele sint un text. Eu scriu desenind. Fac un soi de grafitti de interior, iar pagina de ziar este pentru mine "spatiu public".
Cartile m-au fascinat intotdeauna. Sa le citesc, sa le am si, mai nou, sa le produc. Am inca o pofta nebuna sa posed carti (cred ca mi se trage din perioada cind dadeam sapune si pachete de Kent anticaresei din Sibiu sa ne tina Globusuri de-o parte). Citesc orice de la SF si Krimi la Jurnale serioase sau filozofie. In ultima vreme mai putina literatura (numai cind am de facut coperte). Ar trebui sa citesc intensiv teorie de arta, dar sint lenes si ma bazez pe Lia, care devoreaza tone de chestii destepte. Sint destul de abil s-o trag de limba si asa mai stiu si eu citeva lucruri. Noua ni se pare fascinanta lumea ideilor din arta contemporana si e pacat ca Romania s-a intepenit intre ortodocsi si digitali…

- Ce inseamna pentru tine performantele pe care le faci (ca pentru noi, publicul, stiu ce inseamna)? Cum gindesti o asemenea actiune, cum hotarasti locul unde le pui in viata (imi vin in minte performantele tale din Chisinau si din Timisoara - multumesc pentru amindoua!!)? Poate povestesti citeva…

- Eu am facut un anume tip de performanta ca sa rup (sa ies, sa zdruncin) ceea ce fac in desen. Spun am facut pentru ca in acest moment nu mai sint interesat sa activez in fata unui public. Acest lucru l-au preluat instalatiile mele desenate care se deschid in timpul lucrului. Eu am facut performante politice. In 1993 la Timisoara la Festivalul Zona (prima editie) mi-am tatuat pe umar "Romania". Asta a fost un soi de antiperformanta, ca definitia acestui mediu spune ca e ceva care trece. Ei, uite ca tatuajul nu trece. La Chisinau odata am citit din Goma (bucata cu Basarabia), da nu m-a bagat nimeni in seama. In alt an m-am tirit pe burta inspre sediul Presedintiei in timp ce "transmiteam" live intr-un microfon lipsa de orizont pe care-o ai daca stai cu nasu-n pamint si capul plecat la genunchiul broastei.
Nu-mi aleg eu locurile, ele ma aleg pe mine. Am fost invitat sa performez. Acum am renuntat, pentru ca activitatea mea civica mi se pare mai performativa decit spectacolul organizat. Cu alte cuvinte munca la "22" sau ciocu' mare pe care-l fac in presa mi se pare mai importanta si mai reala decit orice performanta. Dar cine stie... poate odata iar vreau sa rup filmul.

- In legatura cu ultimele tale lucra(u)ri, pe care le-am vazut doar scanate, unde/pe ce le faci, chiar pe pereti… sau le lucrezi pe fotografii?

- Direct pe pereti, la fel cum la Venetia am desenat direct pe podea (ca sa calce vizitatorii pe arta si sa "consume" cultura la propriu). In acest fel desenul devine proiect (si nu opera). Starea de nepermanenta il face mai agresiv, mai riscant. Uite-asa arta mea scapa de arta. Si daca lumea se intreaba ce fel de arta e asta care nu ramine (ba se sterge cu intentie) am sa intreb inapoi: Da din teatru ce ramine? La Essen - in Valea Jiului din Germania - am desenat o mina intreaga. 4 luni cu creta pe perete. A iesit un lucru destul de spectaculos, mai ales ca am lucrat cu politica momentului respectiv, adica razboiul din Irak si criza globala aferenta. Cind stai in mijlocul unei sali cu pereti negri-negri si de jur-imprejur pina la 8 metri inaltime racnesc la tine tot soiul de imagini haios-serioase te simti ca intr-un caleidoscop pe care-l roteste altcineva… La Sibiu la Muzeul Brukenthal am facut negativul povestii germane, adica am desenat negru pe alb. Numai ca desenul in creion e asa fin ca nu-l vezi daca nu-ti proptesti nasul in perete. Rezulta o gramada de oameni care de la distanta par a se holba la pereti goi. Arta e absenta, trebuie s-o descoperi singur. E o expozitie unu la unu.

Dialog in direct, care a avut loc dupa incheierea expozitiei de la Sibiu:

- Cind a fost mai greu, cind ai desenat peretii din interiorul muzeului Brukenthal sau acum, cind ai sters aceste desene?

- Atunci sa te intreb eu pe tine, ca uite ce mina alba ai. Cum a fost, a fost greu?

- Nu stiu, trebuie sa intrebam autorul…

- In Romania totu-i greu. Nu se vede, dar totu-i greu. Da, a fost greu, desi n-a durat mult sa desenez asta.

- Dar cum e sa-ti stergi expozitia asa, cu palma?

- Nu-i prima experienta. Nu cu palma, dar nu-i prima experienta in care ceea ce fac se sterge.

- Si-n timp ce stergi la ce te gindesti? Cind le stergi in liniste, asa, singur…

- As vrea sa spun ca nu la niste chestii extraordinare. Destul de banal, ma gindesc sa se termine odata. Nu, ce vreau sa spun? Exista un raspuns: a fost foarte greu. Asta nu se vede in expozitie si asta e foarte bine. Dar a fost foarte greu, din multiple motive. Mai ales in Romania. Unde esti invitat sa expui si unde institutiile din tara asta fac tot ce pot ca sa nu te expui la maximum. Parca au o conceptie interna. Si a fost o lupta sa convingem aceasta institutie sa profite la maximum din povestea asta. Si a iesit, trebuie sa recunosc, spre binele sau spre lauda acestei institutii.

- Cum ai gindit expozitia asta, cum te-ai hotarit s-o faci anume la muzeul Brukenthal?

- Pai nu m-am hotarit, am fost invitat de doamna Liviana Dan, care a fost in juriu, care mi-a dat mie premiu 5000 de euro, juriul fiind la Viena, facut din directorul de arta moderna din Viena, un director al unei galerii foarte moderne din Lubliana, Skuc se numeste, de la Henkel, de la Kultur Kontakt si un pictor si unul dintre cei mai cunoscuti artisti austrieci. Ei au hotarit artistul care sa ia premiul, dar parte componenta din premiu era o expozitie in tara de unde vine respectivul si atunci Liviana a zis ca cel mai misto ar fi la Brukenthal si mie mi-a convenit, pentru ca eu nu mai expun in Bucuresti, ca nu-mi place nici un spatiu de acolo, nici un loc. Si mi-a convenit si ca e institutia numita, Brukenthal, apoi fiindca e Sibiu. Si a trebuit sa ma gindesc ca ma adresez nu numai unor specialisti de arta, ci si familiei. Asta a fost toata povestea - am decis ca Sibiu, ca Brukenthal, si atunci a trebuit sa cuplam, ca initial am gindit altfel expozitia, a la muzeu, rame, vitrine, dar sa nu va inchipuiti, urma sa inramez pagini din revista 22 sau din revista de moda nu stiu care in care am mai expus eu, adica presa in care m-am distribuit, ca eu am luat premiu pentru felul in care eu folosesc desenul. Si asta era intr-un fel mai putin ortodox, si atunci si expozitia trebuia sa fie la fel, era gindita in prima faza mai muzeografic, rame, vitrine in care sa apara toate cartile pe care le-am ilustrat, genul asta. Tot ceea ce de obicei nu-i asimilat in Romania. Faptul ca desenez in 22 nu-i considerat arta, sau faptul ca nu stiu ce coperta fac eu - la tine si nu la altcineva - si ca-i ilustrata cu lucrare de arta… Si atunci am zis ca lucram cu materialul asta. Asta a fost initial. Pe urma, din cauza clinciurilor dintre sponsor, gazda, institutie, lucrurile oarecum s-au simplificat, mergind inspre un proiect mai radical oarecum. Asa s-a ajuns la forma cu desenul direct pe zid.

- Ai surprins reactii ceva mai ciudate din partea privitorilor?

- La vernisaj, unde toata lumea e amabila, toata lumea te felicita, doar n-o sa spuna: "Bai, ce cacat ai facut tu aicea"… In fine, vorbind mai serios, reactiile au fost bune. Oamenii care au vazut, inclusiv maica-mea, inclusiv primarul orasului sau H.R. Patapievici. Si pe urma am vazut ce s-a mai scris un pic prin presa, reactii care au fost, la fel, pozitive. A fost interesant, cred ca proiectul a picat bine, cu amendamentul ca a fost luat un pic in gluma. Asta e o chestie de perceptie in Romania. Daca faci, utilizezi caricatura sau tipul asta de imagine nu esti destul de serios, esti un tip glumet, adica esti la capitolul glume, stii, nu e arta aia adevarata. Pe mine asta tot timpul m-a surprins, tipul asta de receptie. Desi eu folosesc intentionat tipul asta de desen, care e mai popular, adica elita pentru toata lumea. Dar sa zica Liviana, ea poate stie mai multe.

- LD: Au fost doua tipuri de reactii - reactiile tinerilor, artistilor tineri si arhitectilor tineri, care au fost extrem de favorabile, dar nu favorabile in sens indatoritor, ci percutante, clare, exacte, directe si eficiente. Si reactiile unor categorii conservatoare, care, indiferent de pregatirea pe care o aveau, aveau acelasi tip de reactie - "muzeul e cu rame de aur, nu se poate altfel, e un masacru" si astea au fost sustinute in special de toti intelectualii astia care in ultimii 10 ani si-au luat doctoratele pe brinza si pe whisky si care se simt datori sa aiba pareri docte despre ceea ce nici nu inteleg. Aici a fost lucru cel mai neplacut.

- Dar stii ce regret eu? Ca macar sa fie public scandalul: "Ba, nu ne place ce face asta, mi se pare injositor, o injosire a artei sau a muzeului", dar nu exista asa ceva si nu pot sa raspund la ceva care nu exista. E o poveste…, stii ce e interesant, Romania e foarte formalista in mediul asta. Formal, adica rama. Ce dracu', nimeni nu se gindeste ce inseamna rama, limita asta de ingradire. Si cind ea lipseste ce inseamna? Si cind lipseste obiectul artistic, cind e o expozitie fara obiect ce inseamna asta? Vreau sa spun ca am avut o surpriza, la vernisaj, primarul acestui oras, care e un placebo, adica lumea din Sibiu, de cind e el.., e efectul placebo, lucrurile incep sa mearga, desi… Dar el ocazional nu era setat sa vorbeasca la vernisaj si a fost invitat sa zica doua cuvinte si, pregatit bine de Liviana inainte, a zis un lucru important. Spunea asa: ca Brukenthal la vremea lui, cind a facut institutia asta, a fost atent la ce se intimpla in timpul lui si a deschis propria lui institutie si pentru acele vremi. Or, aici e problema in mediul nostru: ca timpul in care se petrece nu e atit de interesant, ca trebuie sa mai murim, sa mai treaca 20 de ani. Mie mi se spune tinar artist. Mie mi-au cazut dintii, am reumatism, eu nu mai sint tinar artist. Si asta cu experimente. Ce experimente, ma, ce vorbiti voi, nu stiu ce? Stii? "Astia tineri care experimenteaza". Stati un pic, ca nu-i nimic adevarat din asta, stii? Sint trecut, iti spun, la zona "glume" si "aia care incearca", nu stiu ce fac. Si eu nu o iau asa. Eu ce fac - fac foarte serios. Vorba Livianei (ride) - politic: "Cel mai mare artist politic". Dar chiar asa fac. Adica asta e un gest politic cind desenez pe ziduri, cind bagi grafitti indoor, mai ales intr-o zona din asta, ca numai cind auzi Brukenthal ti se pune un nod in git. Asta nu cred ca era intentia lui Brukenthal, dar asa a devenit, stii, n-ai voie… Si asta e interesant in Romania, forma, forma asta, ca n-ai voie sa atingi, dar daca te uiti la muzeu, cum arata, e atins si belit si rupt si spart, "Ce-am facut, tata!", dar nu te lasa sa atingi, e foarte interesanta povestea asta. Tot ce se petrece, ca institutie sau ca guvernare… aflu de curind de Muzeul de Arta Contemporana Vasile Grigore. Daca l-ar fi facut Vasile pe banii lui - super cool! Dar l-a facut din banii mei, din taxe, Ministerul Culturii, nu stiu ce. Aflu ca Ministerul Culturii are centralizate nu stiu cite entitati, fac Muzeul Filateliei, fac ei o gramada de chestii. Bai, acuma i-a intrebat cineva, ca-s bani publici aia. Au venit cu vreun plan de politica culturala in care eu sa presupun ca da, in regula, nu. Te trezesti cu niste lucruri gata facute. E un total diz-respect. Am un exemplu foarte bun care s-a petrecut in ultima vreme: expozitia absolventilor. Asta arata tot mai prost in Romania. Tot mai prost. In sensul ca o mai mare umilinta eu nu cunosc. Inghesuite, astia-si aduc singuri, in circa, lucrarile, n-au bani de produs, ti-o pictezi tu singur, acasa, ca asa vrei tu, o aduci, ti-o pui undeva unde toate sint puse, e o chestie tolerata. E ca si cum ti se spune, ca artist: "Bai, eu n-am nevoie de tine, ma incomodezi, dar trebuie sa facem asta, da?" Si pe urma vine prim ministrul la vernisajul ala penibil acolo si nu numai ca vine si vin un milion de camere video si fraierii de studenti sint bucurosi ca vin televiziunile, desi ei se vor vedea peste umarul lui Nastase, ca numai atita e loc de ei si asta, ca la nunta, tata, cumpara lucrarea acolo pe loc. Zice: "O mie de dolari cumpar lucrarea asta", stii, ca lipitul pe frunte. Si toata lumea-i innebunita si vorbeste despre asta. Jignire dupa jignire. In primul rind ca lucrurile acestea se trateaza decent, dupa ce expozitia se termina, agentul sau consilierul pe arta a domnului Nastase se duce si achizitioneaza povestea respectiva si nu se face un cancan. Doi: faptul ca o lucrare, sau ca doi artisti tineri vind o lucrare, cistiga o mie de dolari, asta nu rezolva faptul ca aia dupa aia intra intr-o piata care n-are legea sponsorizarii, care n-are piata, n-are impozitul personal, nu poti sa scazi culorile din impozitul ala personal. Si nici curentul la atelier. Si statutul de artist, nu exista chestia asta. Nici cel de poet. Nu exista aceasta, nici nu-s asimilate la meserie liberala, la meserie liberala sint numai avocatii, foarte interesant. Deci, am scapat cu o mie de dolari fluturate la televiziuni, dar tot sistemul care primeste acel student e complet…, il va rejecta, asta zic. Eu am o lupta cu aceste povesti. Si conceptuala, si formala si cum pot.

- Ce reactie la expozitia ta de acasa au avut oamenii foarte apropiati, mama, neamurile…

- Mai, eu sint un tip smecher (ride). Am facut desene cu maica-mea, am pus-o intr-o lumina favorabila, si cu frate-meu, si cu sora-mea, adica i-am multumit pe toti, spuma de zmeura de la Pinzarilor 4, chestii din astea. Si cu domnul Johanes am facut, poate ma face si pe mine cetatean de onoare (ride). Cu maica-mea am rezolvat-o demult - ea nu intelege foarte mult din ce facem noi, eu, Lia, si e firesc, dar faptul ca-i trimitem carti postale din New York si apar la televizor asta intelege oricine si atunci s-a rezolvat problema. Chiar daca au fost confruntati cu un lucru putin obisnuit pentru ei, din punctul meu de vedere au reactionat chiar foarte bine. Am avut chiar surprize de tipul ala: soacra lui nu stiu cine, care…, ma gindeam, mama, vin astia, prietena de-o viata a lui maica-mea, dar nu, au reactionat in regula. Si stii de ce? Pentru ca a fost, totusi, un fel de "show", spectacol mare, televiziuni, primarul, niste indicatori pentru o lume mai putin obisnuita cu fenomenul artistic inseamna ceva, inseamna importanta si atunci e-n regula.

- Am intrebat asta pentru ca, in afara acelora din mediul artistic, foarte multa lume, multi dintre prietenii apropiati chiar nu prea stiu ce faci de fapt si, din acest punct de vedere, asta a fost o popularizare foarte mare pentru tine. Eu cind i-am daruit unui bun prieten de-al meu "Tatuaje"-le, i-am spus sa se uite la desene, ca-s foarte faine.

- Adevarul e ca desi eu expun saptaminal lumea nu stie ce fac. Asta-i foarte interesant. Eu n-am mai facut expozitii in Romania de multa vreme. Am mai participat la citeva lucruri, dar in general in afara orasului Bucuresti si, pentru ei, tot ce se intimpla in Timisoara sau in Iasi inseamna ca nu se intimpla. E adevarat ca piesele mele importante au fost facute in strainatate. Odata am fost acuzat, zice: "Tu ai dublu limbaj. Pentru ca tu una faci in Occident si alta faci acasa". Zic: "Acasa nu fac nimic". Cum adica dublu limbaj, eu acasa nu fac nimic. In fine, a existat ceva real aici, cu exceptia acestui lucru la Brukenthal, dar din cauza Livianei (Liviana Dan, curatorul expozitiei - n.n.), nu a muzeului. Cind am fost invitat in Occident am fost invitat la marginea de sus a mea, stii? Eu acolo nu trebuia sa explic ce fac, de ce asta; pentru aia eram invitat: sa fac ceea ce sint eu. Or, in Romania trebuie sa-mi cer scuze, ma, ca fac caricatura, ca nu desenez pe hirtie, dar ce se intimpla cu ele… Zic: "Dar asta ma priveste pe mine, nu pe tine" si chestii de genul asta. Si aici am avut totdeauna o problema de adecvare la context, pe cind in strainatate nu. Si normal ca acolo in primul rind era o sala cit curtea asta, cit piata, impecabila, puteam sa fac ce vreau, or aici - nu, e mica, nu poti sa faci ce vrei, normal ca pare diferit, eu ce sa fac?

- Aveai un desen pe perete, unde ziceai: "E nasol ca m-au lasat sa fac ce vreau"…

- Da (ride…). E nasol sa fii liber, nu? Sa ai libertate.

- Liviana Dan: O zi de fericire…

- Am avut asta. Cind am intrat prima data in sali si desenam pe perete, aici, la Brukenthal, era soare, frumos, m-a atins asa, ca o gratie divina, acum intru la Sorin Dumitrescu pe mosie - un fel de duh. Si m-am gindit: "Mama, ce misto. Ce sentiment de implinire". Stii, sa stai la tine la Brukenthal, sa tragi pe perete cu creioanele, extraordinar, chiar mi-a placut, stii, mi-a placut. D-aia e si titlul asa, "Ich habe keinen zeitraum", in traducere simpla ar insemna: "N-am interval, n-am pauza".

- Liviana Dan: N-am nici timp, nici spatiu fix, adica pot sa fiu oriunde, oricind si oricum si in orice moment si cu orice timp in spate, adica e foarte larg termenul…

- Ca interpretare. Eu veneam din Essen, unde am lucrat patru luni, fac asta aici, in Sibiu, si peste o luna sint la Goppingen, in Germania, unde continuu, si atunci pentru mine astea sint la acelasi nivel. Nu e mai jos, ca e in Romania sau mai sus, ca e in Germania, e in continuu, fara interval.

- In alt desen era textul: "M-ati chinuit degeaba cu naturile voastre statice, uite, am ajuns sa scriu pe pereti".

- Asta-i pentru profii mei din liceu. Aici am facut liceul de arta. Un pic mai jos e o cafenea, unde am chiulit un sfert de liceu. Ca sa va spun cinstit, mie nu mi-a folosit nimic din ce am invatat in liceu si nici in facultate. Nu m-am ales cu nimic din chestiile alea. Decit cu, eventual: "Nu faceti ca ei" sau asa ceva. Ar fi nesanatos sa dau toata vina pe sistem, dar pur si simplu, am realizat foarte tirziu ca ce faceam eu in anii '80, aici, la liceul de arte din Sibiu, desenind fabrici si uzine sau compozitie dinamica, chestii din astea cu oameni, asa, in comparatie cu ce se facea in anii '80 in lume… - alta planeta! Fenomenul tungus, aici dadusera padurile, nu mai era nimic. Si am avut o mare neplacere. Desenul asta se refera la faptul ca niste oameni, in clipa asta, in care noi stam aici si discutam, dau o gramada de bani sa invete cu o nulitate acele naturi statice, se pregatesc sa intre la facultate sa mai deseneze patru ani tot naturi statice. Sintem in 2003. Nu e problema mea, eu am scapat, baieti, ma descurc, e problema lor acum, dar ea continua pe aceleasi premise. Sa stie lumea foarte clar: natura moarta asta e, moarta bine, nu mai e cazul. Nu e cazul. Si daca cineva vrea s-o faca - s-o faca fiindca vrea el, nu ca trebuie s-o faca. Poate ca odata ar fi foarte misto sa se faca o expozitie cu naturile statice, cu sticla pe care au baut-o cu o seara inainte profesorii, adica si cu niste obiecte care-ti mai si spun ceva despre contextul tau si ti le mai si baga in mecla inca o data. Si cu niste probleme care nu tin de secolul asta. Nu mai tin de secolul asta. Pentru ca eu a trebuit sa uit de tot ce am invatat in liceu si tot ce am invatat in facultate si sa ma reintorc la starea in care faceam caricaturi si rideau colegii mei de mureau si ne dadeau afara din clasa. Si aveam un contact instant, aveam o comunicare absolut directa cu propriul meu mediu. A trebuit sa ma reintorc la starea aia, ca sa am acest tip de comunicare.

- Iti amintesti cum ai inceput sa faci aceste caricaturi? Ce subiecte aveau?

- La scoala, despre profesori. Le datorez acest lucru. (Risete) Da, pentru ca desenam despre ei si astia rideau ca prostii si ii dadeau afara. La un moment dat eram cu Dan Patarau, colegul meu de banca, zice: "Hai sa-l dam afara pe John", bagam un desen cu profa de mate si-l trimiteam din banca-n banca pina la ala si "Uaaa!", il dadea afara, "Ehe-he!", in fine. Dar totdeauna mi-a placut sa desenez. Si blestemul a fost ca atunci cind am vrut sa dau la facultate, lumea uita, pe vremea aia nu era grafica, era doar pictura, a trebuit sa dau la pictura. Am facut pictura cu Dan Harmanu. Si era sa mai agat ceva bibliografic din viata mea. Unul dintre profesorii mei de la Sibiu era profesorul numit Salcanu. Ion. Singurul lucru pe care mi-l aduc aminte despre el e ca avea un FIAT. Ma duc la facultate, intru la facultate, pe cine crezi ca-l am profesor la estetica? Pe Salcanu, fratele, care-i numarul 2 in PDSR acuma. Bai, numai ghinioane cu Salcanii astia. Asa am inceput-o cu desenul, de cind eram mic, cu caricaturi, dar nici eu atunci n-am stiut, n-am crezut ca asta poate fi o arta. Am crezut ca-i ceva din afara. Si dupa facultate mi-au trebuit niste ani, vreo 10, si am ajuns la el din cauza presei. Mie mi-a placut presa dintotdeauna, presa scrisa, am inceput cu ilustratii din alea, metaforice, la inceput, dar am ajuns la formula asta. Din cauza textului din jur si a suportului am ajuns sa le fac asa condensate.

- Da, toate desenele tale sint de fapt idei. Chiar de multe ori textul e…

- Asta cu textul a aparut mai tirziu.

- Cum a aparut?

- Pai, simplu. Am inceput sa-mi comentez propriile desene in desen, cum ar veni. Eu am avut o batalie cu textul la revista 22. In care am fost invins. Deci, aia e o revista de text, grafica trebuie sa accepte ca a pierdut razboiul si e mai mult text decit ilustratie. E pe invers. Tot timpul eu am un conflict din asta, ca-s prea lungi. Mai taiati-le si lasati spatiu sa se aeriseasca, ca se poate scrie si scurt.

- Si mult mai scurt.

- Si foarte scurt. Si foarte bine, cam asa. De asta am pus colectia de "22" aici. Dar, bine, nu ma asteptam sa stea cineva sa se uite. Dar cind te uiti, din 1991 pina astazi desenele difera. Ele s-au simplificat foarte mult si in ultima vreme sint tot mai multe texte in desen. Asta e. Ca sa spun asa, de multe ori e numai textul, desenul poate lipsi, dar, in fine. Dar nu ma plateste daca scriu numai text (ride).

- Uneori si lipseste, desenul.

- Da, da. Ala-i ca un grafitti. Dar stii de ce e asa, fiindca eu desenez numai la pagina de politica si de economie, din fata. Bai, si cind scrie Lia Serbanescu pentru a suta oara despre FMI ce sa mai tot desenez? (ride) Problemele se repeta in Romania.

- Si, fiindca ai amintit de grafitti, ultimul tau proiect, pe care-l realizezi in Germania, s-a apropiat foarte tare de grafitti.

- E chiar grafitti. In sensul ca chiar pentru asta am fost invitat, ca pot face un fel de grafitti de interior. In definitia lor, a curatorilor din Germania, grafittiul este noua poezie. Ei au avut de gestionat acest spatiu si s-au gindit ca asta face asa, e o formula simpla si poate e mult mai eficace, mai ales ca suportul, peretii aia negri chiar cereau tipul acela de lucru, ca arata ca o inchisoare, ca o pestera, ca tot ce vrei. Si mi s-a potrivit foarte bine. E ca aici, din cauza zidului nu se mai modifica, doar ca acolo a fost mult mai dur, mai simplu si mai brutal, aici a fost mai sensibil si mai delicat, asa, mai Brukenthal, mai cu parul pe moate. Acolo, de fapt si aici, mi s-a dat libertate totala, n-a venit nimeni sa vada ce desene fac. Si am fost foarte rautacios chiar cu Germania in desene. Germania de mina cu Franta - "We want Putin".

- Liviana Dan: Mai era desenul ala cu piticul, ca si noi sintem o cultura germana…

- S-au ofticat, dar e adevarat. Si aia e cultura germana, nu?, nu numai Brukenthalul. Dar stii de ce l-am facut? Pentru ca tocmai s-a deschis o mare chestie la Bucuresti care vinde si are un succes nebun cu pitici de gradina.

- Si cit timp stai acolo, unde desenezi, ce e acolo, e mina?

- Da, fosta mina. E partea de suprafata unde se facea cocs. Sint niste cuve enorme de 40 m, care, printr-un program de arhitectura de design l-au segmentat in 3 etaje, au bagat niste etaje de metal, este foarte interesant. Acolo am stat 4 luni.

- Dar efectiv in mina ce faceai, cit stai acolo, cum te simteai?

- Eu fac un site specific, adica lucrez special pentru locul ala, dar eu sint si time specific, adica in perioada in care eu am fost la Eastern s-a intimplat sa fie si razboiul din Irak si atunci asta a fost una din sursele de imagini de acolo, dar, bineinteles, au fost si altele. Liniile lor de cercetare la Eastern sint social controling, adica feminism, rasism si atunci si pe astea am lucrat, plus povestea politica, sociala din vremea respectiva. Si, interesant, eu am terminat acolo undeva pe douazeci si ceva mai, vernisajul a fost pe 31 mai si unele dintre ele sint datate ca subiect, ca istorie. Asta e interesant, pentru ca ele nu mai sint directe, tu nu mai stii cine-i personajul si care-i povestea si devine un fel de abstract, unele rezista, ca problema, altele sint foarte localizate ca intimplare si asta e o chestie interesanta. De fapt si aici, eu aici am desenat, m-am gindit la Sibiu, dar am fost influentat de ce am vazut, istoriile din jur si muzeul si colectia.

- Desenele de aici n-au putut fi datate, caci le-ai sters deja.

- (ride) O sa apara un catalog si s-a mai scris pe ici pe colo, lumea a incercat sa le descrie.

- Dar n-au putut fi fotografiate, in sens ca desenele nu ies pe fotografie.

- Asta mi-a placut, ti-am spus, ca, fiind foarte fine, ele parca refuzau sa fie pozate sau filmate si atunci in textele care au aparut multa lume le descrie in cuvinte, le povesteste, asta e interesant, nu? De altfel multe erau, si aici, sloganuri, text: "Sintem ex-comunisti postmoderni".

- Asta nu e doar un slogan, e un adevar, e o stare de spirit. Pentru multi…

- Da, si am vrut sa imbin. Aici am fost mai delicat, trebuie sa recunosc. Dar incerc sa pastrez asta de fiecare data, sa critic toate directiile si sa ma critic si pe mine. Mare smecher, artistul roman, care nu stiu ce smecherie a facut el, stii?

- Chiar, la asta nu m-am gindit pina acum in legatura cu tine - n-am prea vazut autoironie in lucrarile tale.

- Dar cind imi zice mie muzeul Brukenthal: "Bai, efemerule!", ce e?

- Artistul facut de tine nu prea pare a fi Dan Perjovschi, e alt artist.

- Nu, eu… Adica eu, eu sint un personaj generic aici. Multe din desenele de aici sint discutii dintre personaj si muzeu. Ei discuta: "Bai, baroane". Cind zic asta, asta e o citata destul de dificila. Stii ca eu, eu personal ca artist generic, avem mari pretentii, de parca am pus, cum se zice in Ardeal, coada la pruna. Si atunci cite odata mai merit un autosut, o palma peste nas un pic, cind ai tendinta sa ridici foarte sus.

- Este cunoscut faptul ca esti un artist foarte legat de social, ca lucrarile tale mereu sint mai mult decit un text-desen artistic, nu fac niciodata parte din ceea ce se numeste arta pentru arta. Ultima ta asemenea actiune de care stiu este scoaterea tatuajului pe care l-ai facut la Muzeul de arta din Timisoara, la Festivalul Zona, tatuaj care a devenit deosebit de drag si pentru mine - "Romania". Cum a fost operatiunea si despre ce e vorba?

- Mi-am tatuat Romania pe umar in 1993 intr-un anume context social si politic, iar scoaterea tatuajului in 2003 are altul. Intre timp, pentru mine, chestiunea identitara nu mai este localizabila doar national (de la vama Bors la vama Ungheni), iar demersul meu artistic nu mai este intepenit intre pictura si instalatie si nici intre UAP si Fundatia Soros.
Am facut tatuajul la Timisoara la festivalul de performance Zona de Est si l-am scos la Kassel in cadrul expozitiei internationale In den Schluchten des Balkan (in prapastia balcanilor) de la Muzeul Fridericianum.
Au trecut 10 ani. Arta in Romania a dat fuga si iar s-a ascuns sub poala politicului. Pupatul in cur s-a diversificat, in sensul ca sint tot mai multe cururi de pupat.
Am scos tatuajul de pe umar si n-am de gind sa pun nimic in loc.

(Interviu realizat de Mihai Vakulovski)